Profă de română, printre ființe și ecrane. Învățămintele molimei (2)

Voicu Bojan

Reporter

Această serie de articole conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse. Sunt învățămintele molimei, lecții revelatoare, făcute „cadou” de o pandemie-surpriză, care a produs revolte, mirări sau cutremure ascunse în viața fiecăruia dintre noi. Cu ajutorul acestor oameni generoși, care au ales să rămână anonimi, aducem înaintea dumneavoastră o sumă de perspective concrete, culese din teren, transcrise la persoana întâi. Mulțumim frumos fiecăruia în parte pentru timp și sinceritate.

Mihai e un copil cuminte și conștiincios. Nu învață spectaculos, dar își dă silința la toate capitolele. Problema e că locuiește într-un sătuc pierdut, unde netul nu-i pușcă prea bine. Încearcă să intre zilnic online, dar în van. Doamna și colegii încep să-l suspecteze de fraudă, dar Mihai nu se lasă. Realizează că, dacă insistă în rezolvarea problemei, o să-i dea de cap.

Ora de română. Doamna face prezența și se-așteaptă, desigur, la un copil în minus. Dar pătrățelul băiatului pâlpâie, fără imagine. O voce subțirică se scuză: „Doamna, am reușit să mă conectez, da’ nu vă supărați că nu-mi deschid camera”.

După insistențe, aflăm că Mihai e cocoțat pe vasul de toaletă, într-un picior, cu telefonul ridicat spre punctul magic al casei, singurul loc în care se prinde netul, pe o distanță de câțiva km. Copiii râd, profa-i liniștește emoționată și ora de română se scurge rapid, spre mulțumirea lui Mihai care nu-și mai simte mâna, piciorul, telefonul, mintea, dar e fericit. A făcut-o și pe asta. A prins netul!

Doamna-Profă de română online sunt eu. Sunt un caz fericit: am și net și elevi interesați, chiar și priceperea necesară într-ale computerelor. Am studiat zile în șir, am învățat, am aplicat și-am experimentat. Am greșit, am luat-o de la capăt, am evoluat, m-am învățat minte sau, pur și simplu, în unele situații, am renunțat.

Am avut la oră copii cu frățiori în brațe sau alții în excursia de schi, am vorbit în fața camerelor închise sau în fața unui perete de încăpere alb, așa, de ochii profei, să nu se supere că nu-i băgată în seamă chiar deloc. Dar știu și cazuri de colegi mai puțin norocoși, cum ar fi Lili.

Lili e o profă bună. Are familie mare și toți lucrează de-acasă. Nu-s privilegiați într-ale dotării cu aparate, iar netul merge groaznic. Nu acceptă ideea. E o profă și-o mamă descurcăreață, așa că ea ghicește un program drastic, pentru ca toți să facă față. Îi împarte pe camere, holuri, băi, bucătărie, balcon și mută cutiuța neagră de wi-fi dintr-o parte în alta a casei, în funcție de dificultatea orelor la care îi asistă copiii.

La ora de română, da, trebuie serios, la mate, la fel, la muzică, of, se poate și mai sacadat. Cam și la desen. Vine fizica, iar proful e fițos, deci iute, cutiuța neagră la locul potrivit. Între această gimnastică și propriile ei ore de pe telefon, sub ploaie și frig în fundul grădinii, Lili gătește. Și spală. Și are grijă de părinții bolnavi. Și se pregătește de examenul de Gradul I. Și se bucură că respiră abia după 12 noaptea, după ce-i va fi citit celei mici din cartea preferată. Lili e o fată pe cinste.

Ilustrație Lucian Muntean

Îmi amintesc destul de puțin din perioada de lockdown. De ce? Pentru că mintea mea a refuzat demult să mai reacționeze sau să contabilizeze dezastre. Să fim sinceri – învățământul românesc e demult într-o derivă totală. În plus, a mai apărut și balaurul numit Școală Online. Telefoanele curgeau gârlă. A început să plouă cu directive, cu amenințări, cu posibile soluții stângace, de sus, de la minister, apoi de la direcțiune, o mâzgă aiurită de idei năstrușnice: ba sincron, ba nesincron, ba scenarii colorate, ba hibride, ba cu fundul în toate laolaltă, ba de ce cu ore scurte, ba cu unele mai lungi puțin, că de, trebuie norma făcută conștiincios, că altfel niet salariu. Apoi cam tot așa, zile și săptămâni exasperante și aproape zadarnice.

Încet, Măria-Sa Ministerul s-a scuturat de trei ori ca personajul din povești și ne-a înecat în cursuri și pachete cu progrămele educaționale, care mai de care mai pestrițe, agitate și, deseori, inutile. Așa cum a făcut-o mereu, a trecut de la o extremă la cealaltă, a experimentat pe noi, fără să țină cont de realitatea palpabilă: de lipsa internetului, a proastei lui funcționări, de lipsa platformelor, de starea materială și familială a copiilor și așa mai departe.

Țin minte c-am stat ore întregi de povești cu prietenele mele colege, ca să elaborăm strategii, planuri, lecții, metode de-a face față avalanșei de ore online. Ne-am inspirat de pe net, desigur, de la cei mai fericiți de pe alte meleaguri, și ne-am războit cu puținele programe de predare online care existau la ora aceea.

Eram atât de pierduți în spațiu și atât de surprinși de pandemie încât, în după-mesele libere, între orele buclucașe, o luam aiurea pe câmpuri pe după grădinile oamenilor, furișându-mă de poliția carantinei, oriunde vedeam cu ochii, tânjind după libertatea de a uita cine sunt, de ce și cum. A fost perioada în care am învățat, ca mulți alții, să iubesc oriceul de la-ndemână și să mulțumesc pentru un strop de apus roșiatic sau de o buruiană înverzită.

Ilustrație Lucian Muntean

Ora 7.30 trecute fix. Sau 8. Sau 9. Viața obișnuită s-a dus demult. În trening și papuci de casă, nemâncată și, nici pe departe sofisticată, cu mintea-n toate părțile, deschid Platforma. Da. Cu literă mare. Că ea e mama, Alfa si Omega, începutul și sfârșitul orelor online din vremea pandemiei. Dacă Platformă nu e, nimic nu e. Cursorul pâlpâie vesel ca o pălmuță vioaie peste zulufii mei nearanjați și indiferenți. Pătrățele de copii somnoroși se-aprind din hăul internetului și împreună o pornim la înc-o zi minunată în țara colorată și zglobie a școlii online.

Același calculator, mai multe șanse: pentru elevii care învață să-l folosească și pentru oamenii care îl recondiționează la Ateliere Fără Frontiere

Până acum, în cei 17 ani de existență a organizației, aproximativ 10% dintre școlile din România au primit calculatoare de la Ateliere fără Frontiere – o cifră importantă, dacă ne gândim la resursele unui ONG comparativ cu ale statului.

Interviu. Cristian Mungiu: Fiecare familie ar trebui să aibă o istorie personală scrisă undeva. Am avea, ca nație, o istorie mult mai bogată

Cunoscut pentru filme precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (pentru care a câștigat Palme d’Or), După dealuri, Amintiri din Epoca de Aur, RMN, Bacalaureat sau, recent, Jaful Secolului (ca scenarist), Cristian Mungiu apare acum și în ipostaza de scriitor. În volumul Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, el evocă viața bunicii sale, pe baza însemnărilor făcute în timpul discuțiilor cu aceasta - despre copilăria în Basarabia, despre război și despre stabilirea la Iași.

Dac-am pierdut în școala online? Nu foarte mult. Mai degrabă am învățat cine nu am fost până acum și ce putem fi. Ce nu merge și ce poate funcționa mai bine, ce nu știm și ce putem ști, ce se poate aplica și ce nu. Dar simt că, în maniera în care am lâncezit până în clipa asta, o s-o facem și de-acu încolo. Că lucrurile n-o să se rezolve de sus prea curând, dacă nu insistăm, cerem, propunem, luptăm. Poate nici așa. Dacă nu ne-am învățat minte suficient din experiența pandemică, o să ne scăldăm în aceeași supică lălâie, o să ne lamentăm și-o să așteptăm disperați vacanțele, anul viitor și, colo mai apoi, propria moarte.

În aer rămâne o întrebare arzătoare: vreau să mă-ntorc la școală în plină amenințare a valului trei și a „tulpinii britanice”? Înghesuiți în săli limitate, toți grămadă, cu un dreptunghi de cârpică pe nas, bolborosind prin ea și respirând anevoie, va fi greoi și frustrant. Cel puțin așa simt eu, alții m-ar contrazice și, poate, s-ar descurca. Nu știu. Habar n-am. Oricum, viața ca prof în sistemul ăsta politic și în țărișoara asta nefericită e o glumă destul de proastă și dureroasă în general.

Deci, cum e cu școală online? Nu cumva era mai bine offline? Cred că problema nu se pune așa tranșant. Am înțeles în lunile astea că adevărul e undeva la mijloc. Elevii sunt născuți sub zodia netului, deci una-două te-nvârt și te sucesc de-ți zboară fulgii, lăsându-te în urmă rău la tot ce mișcă în materie de spațiu virtual și computere. Chestia asta te cam smerește.

Am aflat însă că se poate lucra bine cu copiii dacă dispui de mijloacele necesare. Adică să te folosești înțelept de programele educaționale, să nu exagerezi, să ghicești strategii personale de apropiere a elevului și de luminare a lui, în funcție de multe alte elemente. Totul e ca pe sârmă. Echilibrul, răbdarea, priceperea și înțelepciunea sunt soluțiile magice la toate.

Da, într-adevăr, există părinți exasperați din cauza gestionării programului celor mici, dar și părinți exasperanți, care-și iau liber de la serviciu să stea la pândă, în timpul orelor, sau să le șoptească odraslelor la teste. Da, există și profesori nepăsători, la fel cum există și directori nepricepuți sau oameni hăbăuci din minister, total paraleli și inutili.

Iar apropierea propriu-zisă, șarmul unui profesor care se uită în ochii tăi și te vrăjește printr-un gest, o privire sau o vorbă directă, ideea de a fi împreună fizic, în clasă, lângă celălalt și cu celălalt, toate acestea nu se pot înlocui cu nici un dispozitiv din lume. La una dintre ore, când mă stresam mai abitir să impresionez prin Prezi (un program mișto de creare de lecții) Tudor, un elev supradotat, m-a oprit brusc și m-a întrebat: „Doamna, nu putem mai bine să povestim? Atât. Să povestim.” 

M-a mișcat și-am simțit că nici un progrămel din lume nu va înlocui Povestea. Împlinirea în și cu Celălalt. Așadar, dacă e să trag o linie, pentru mine ca profă de română, la final, rămân acestea trei: povestea, emoția și împărtășirea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€