Alexander Nanau, regizorul „colectiv”: Să încetăm cu acest respect fals față de autoritățile unei societăți expirate

România, 2016, primul an după tragedie. Poate că Rossellini i-ar fi zis chiar „Romania, anno zero”. Alexander Nanau l-a numit, mult mai simplu, „colectiv”. Fără majusculă.

Spre deosebire de „Lumea văzută de Ion B.” sau „Toto și surorile lui”, ultimul documentar al regizorului urcă de pe stradă în lumea jurnaliștilor de investigație și în spatele ușilor de obicei închise ale decidenților.

Există totuși o importantă notă care se repetă: încercările pe care le facem împreună pentru a evita eșecul care, la un moment dat, pare inevitabil. De data asta, personajul la ananghie, a cărui dramă Nanau reușește să o povestească, e toată România. 

– Ce a însemnat Colectiv pentru tine, înainte să devină subiect de film?

– În primul rând, un șoc. A fost o stare de nesiguranță. Cumva, ca toată lumea, mi-am dat seama că trăiești într-o țară în care poți muri în orice zi, în care statul practic nu există…

Cred că, în timp ce se derulau toată manipularea și minciuna autorităților, au fost niște zile de uimire. 

Ne uitam la televizor non-stop și nu ne venea să credem că acei oameni… politicieni… care fuseseră toți, cu scurt timp înainte, în tot felul de scandaluri de corupție și de incompetență, apar și se dau a fi niște profesioniști care știu despre ce vorbesc.

Ne uitam îngroziți și nu ne venea să credem cât teatru pot face niște oameni care nu sunt abilitați în nimic și se auto-înscenează în niște mari profesioniști care știu despre ce vorbesc. 

Era un cabinet groaznic atunci. Cabinetul ăla Ponta era format din niște incompetenți corupți, ca niște băieți bătăuși de pe stradă, care ne spuneau că ei știu să aibă grijă de 180 de răniți, că n-au nevoie de ajutor…

– Timp în care oamenii mureau. 

– Timp în care condamnau oamenii la moarte. Te simțeai un pic ca-n „Once Upon a Time in America”, unde niște gangsteri, de fapt, niște jefuitori, și-au pus halate pe ei și făceau pe doctorii și pe profesioniștii.

Iar, la televizor, toți medicii stăteau în jurul acelui ministru mincinos și dădeau din cap ca niște maimuțe când spunea că poate să aibă grijă de toți răniții, că-i ca-n Germania… știind de fapt că totul e o mare minciună. 

– Și neavând curajul să-l contrazică pe ministrul Bănicioiu. 

– Pentru oamenii care fac așa ceva, până la curaj cred că e un drum lung, cu multe etape. E un drum lung. 

– Dacă am ajuns la curaj și teamă, vorbind cu spectatori interesați de documentarul tău, mi-am dat seama că acum numai cuvântul „colectiv” provoacă un fel de frică, de tipul „nu vreau să mă duc să retrăiesc ceva din zilele de atunci”. 

– Înțeleg foarte bine reacția și e una de care cumva îmi pare rău pentru că, evident, cu titlul asociem ceva dureros, o traumă prin care nu mai vrem să trecem, dar cred că este foarte important de comunicat că nu e despre asta, ci e despre anul de după Colectiv. Pentru că 2016 a fost consecința trezirii de după tragedia de la Colectiv. 

Filmul e mai mult despre jurnalism de investigație. E un thriller în viața reală, care se desfășoară între politic și jurnalism, văzut dintr-o perspectivă la care un cetățean obișnuit poate că nu a avut acces. Și aici poate să vadă tensiunea cu care se luptă pentru adevărul informației. 

– În același timp, putem spune că e un film despre colectivități care se ajută și care intră în conflict?

– De aia e și cu „c” mic, pentru că nu e clubul, ci pentru că e vorba despre noi și mecanismele care decid asupra vieților în colectivul nostru și, cum se zice și în film, „forțele care ne guvernează, ne influențează viața”.

– Dar la care, de multe ori, nu ne gândim decât în momentul în care ne lovim cel mai dur de ele. 

-Le intuim, dar acum, în film, mi se pare că în sfârșit putem vedea cum funcționează ele. Ni se arată o realitate pe care credeam că o știm, dintr-o perspectivă complet nouă și în niște spații în care pur și simplu n-am avut acces până acum.

– Totuși, tocmai din cauza acestor imagini din spatele ușilor închise au apărut și voci nemulțumite de faptul că filmul nu a fost lansat mai repede, poate înainte de a lua anumite decizii politice.

– Da, înțeleg, dar eu nu cred că rolul artei este să concureze cu politica sau să devină un instrument activist, pentru a influența politica. Cred că un film trebuie să stea în picioare și zece, și douăzeci, și cincizeci de ani de-acum încolo și să vorbească despre niște valori sau despre niște mecanisme umane universale, care ne ajută să vedem viața noastră. 

Un film… sau arta nu poate să se lege de un moment politic punctual dintr-o țară sau zonă. Înțeleg foarte bine impulsul, pentru că și el vine din aceeași frustrare că trăim într-o țară în care nu avem control asupra vieților noastre, nu suntem liberi. 

E de înțeles să zici „Dom’le, dac-aș fi știut sau dacă ar fi văzut mai mulți filmul ăsta, poate s-ar fi gândit de două ori ce decizii iau”.

Nu pot și nici nu doresc vreodată să-mi folosesc meseria sau arta cu un scop politic.

– Riscul lecturii politizate e clar, din moment ce, în documentar, apar mai multe personaje politice. Au existat discuții legate de lansarea lui în România înainte de campania pentru prezidențiale?

– În primul rând, lansarea a fost natural devansată de felul în care funcționează industria. Însă, când am lansat filmul la Veneția (în septembrie 2019, cu două luni înaintea alegerilor prezidențiale – n.r.), chiar au existat asemenea discuții: „Dacă îl lansați acuma, toată lumea o să zică că aveți un scop politic”.

Și am zis, „Da, ăsta e un motiv să nu-l lansăm, ca să evităm toate aceste discuții foarte locale, care au un colorit foarte tipic pentru isteria politică zilnică din România. O să-l lansăm mai târziu”.

Apoi, surpriză! Își anunță candidatura la primăria capitalei Vlad Voiculescu (unul dintre personajele centrale ale documentarului „colectiv” – n.r.). Acum, ce să facem? Să nu mai lansăm filmul? Pentru că, după aceea, poate apare altcineva. Poate Tolontan… și vom fi suspectați că lucrăm în slujba unuia din personaje. 

– În plus, există riscul ca, prin citirea exclusiv politică, să se trivializeze temele substanțiale ale filmului: birocratizarea și dezumanizarea. Într-un alt interviu, ofereai spectatorilor o cale de lectură prin concluziile Hannei Arendt, după procesul lui Adolf Eichmann…

– …Spre faptul că se ascund niște oameni în spatele unui sistem, ca să-și mascheze propria participare la un sistem corupt. E cea mai bună descriere în societatea noastră a banalității răului. E încarnarea ei.

– Crezi că, după 2016, au început să se schimbe lucrurile, să punem distanță între noi și acest rău întreținut sistemic?

– Eu cred că, în 2016, am conștientizat nevoia de informație corectă. Dintr-odată, ne-am dat seama ce înseamnă minciuna și că ea poate provoca chiar moartea, și ce înseamnă adevăr. Și că noi, de fapt, nu trăim o viață cu adevărat liberă, chiar dacă credem că e democrație în România.

Atâta timp cât cineva manipulează o informație sau o falsifică așa încât să ne influențeze propriile decizii, înseamnă că el a luat o decizie asupra vieții noastre, iar noi nu suntem liberi. 

Iar în 2016 ne-am eliberat, am conștientizat cât de mare e nevoia de a păstra calitatea informației, atât noi, ca cetățeni, cât și presa, prin eșecul de la Colectiv cauzat de faptul că i-au crezut pe guvernanți și pe decidenți. 

Asta a dus la două reacții diferite. Pentru că s-a dat voalul la o parte, unii au zis: „Eu în țara asta nu vreau să trăiesc mai departe, pentru că nu cred în schimbarea ei sau pentru că schimbarea ei va fi una mult prea lentă pentru viața mea mult prea scurtă. Pentru că vreau să-mi cresc copiii într-o societate în care valorile umane contează…”.

Cealaltă a fost „Ok, trebuie să ne organizăm, să ne recuperăm viețile, să le luăm în propriile mâini” și s-a format o societate civilă în România, care nu a existat înainte de Colectiv. 

Coagularea acesteia și, uite, chiar faptul că se construiește un spital (proiectul Asociației „Dăruiește viață” – n.r.) arată o schimbare profundă. 

La vizionarea cu presa de la București, cu 130 de jurnaliști în sală, sentimentul meu a fost că toți credeam același lucru, că avem responsabilitatea de a forma societatea în care trăim, prin meseriile pe care le facem și prin eliminarea compromisurilor. 

Nu cred că, înainte de Colectiv, ai fi avut spiritul ăsta de comunitate. 

Mai mult, însuși faptul că noi am putut beneficia de o transparență atât de mare (în filmările din biroul ministrului Vlad Voiculescu – n.r.) era datorat tot acestei schimbări. În 2015, nu ți-ar fi deschis nimeni ușile unui minister să filmezi cum se iau deciziile. 

Totuși, acum cred că, din nou, s-au cam închis.

– O mobilizare care schimbă destinul unor generații care, nu de puține ori în perioada post-decembristă, au fost numite „pierdute”, „ratate” sau de „sacrificiu”, și care alunecau din când în când într-o înțelegere pesimistă, fatalistă și frustrantă a trăitului în România?

– Da. E foarte trist că asta contribuit cumva formator la ce e România de astăzi. Sunt cuvinte foarte dure care s-au folosit, iar, evident oamenii așa se simt, nu? 

Cred că unde trebuie să fim foarte onești și să luăm niște decizii foarte ferme pentru viața de acum înainte e că aceste generații au fost învățate să trăiască cu compromisul.

Aceste generații și-au învățat copiii să se supună autorității, fie ea profesoara de la școală, fie ea doctorul.

Între timp, aflăm că în societatea românească, de sus până jos, de la poliție până la medici, sunt găști de impostori, cu diplome falsificate, chiar și cu posturi în medicină luate prin șpagă.

De aceea, cred că trebuie să încetăm cu acest respect fals față de aceste autorități ale unei societăți expirate și să începem să construim de la zero, să vedem dacă putem să-i înlocuim cu oameni care apără valori umane și care cred într-o societate deschisă.

– Care e rolul presei în toată această schemă? Pentru că în „colectiv” ați ales să vă folosiți de investigațiile echipei Cătălin Tolontan, Mirela Neag și Răzvan Luțac, care au pornit de la Hexi Pharma, ca una dintre pistele de a spune povestea și model de „instituție” de încredere. 

– Noi ne-am întrebat prin ochii cui putem privi mecanismele societății, adică relația dintre putere și cetățean, iar prin jurnalistul de investigație, care cumva verifică adevărul guvernanților, părea că e cel mai firesc. 

Încrederea societății în presă s-a schimbat puternic de atunci, pentru că s-au format grupuri de jurnaliști noi, proiecte și platforme noi, dar, sigur, cumva, presa are și o problemă pentru că și aici există lupi vechi, care au fost formați într-o perioadă în care s-au făcut multe compromisuri. 

Eu pot s-o văd doar ca cineva din afară, care nu a trăit în România, dar când vezi că niște jurnaliști care se vor respectați numesc „maestru” pe un altul care e corupt, fără nici un dubiu, te iei cu mâinile de cap.

Nu pot să am respect, nici încredere, față de un asemenea jurnalist. Sau de publicații în care se amestecă un pic de propagandă sau se mai lasă un populist să zică ce vrea el.

Eu cred că trebuie, foarte vehement, să decidem dacă presa e un alt gen de Facebook sau dacă instituția care vrea banul meu, al cititorului, poate să-mi garanteze că informația de la ea este verificată, nu este deformată cu rea intenție, iar oamenii care ajung să scrie într-un ziar au intenții și un track record curate.

Adică nu au fost nici corupți, nu au scris nici în interesul cuiva și nu și-au trădat meseria de jurnalist. Pentru că, până nu există o curățare treptată, cum să schimbi societatea?

– Dincolo de găsirea celui mai bun atac, care au fost, de data asta, provocările personale pe care ți le-a adus proiectul? 

– La mine, la început, e o căutare de temă versus formă. Care e cea mai bună formă pentru temă? Pe când tatonam terenul să-mi dau seama de fapt care e lumea temei, am făcut și multe interviuri pe care le-am filmat într-o cheie foarte cinematografică, neștiind dacă le vom folosi sau nu.

Relativ repede am început să filmăm partea jurnalistică și cred că, la viteza la care se desfășurau lucrurile și fiind acolo, în ochiul vârtejului, mi-am dat seama că filmul poate, ca formă, să fie la fel de palpitant ca orice altul despre jurnalism de investigație și că, probabil, forma lui cea mai onestă e una observațională.

Destul de devreme, echipa de investigație a mers în toate direcțiile, iar pereții biroului nostru erau plini de toate poveștile. Îmi era clar că, dacă aș putea să găsesc forma în care toate elementele astea devin clare pentru un spectator, ar fi fenomenal. La momentul ăla, părea o nebunie.

Era mult prea complex, filmele nu funcționează așa. Ai unul sau mai multe personaje care au aceeași problemă și pe aia o urmărești. 

Cumva, după aia, viața ne-a scris acest scenariu. Am început să filmăm cu presa, s-a întâmplat să sărim pe partea autorităților să vedem totul încă o dată de acolo și, în același timp, filmam mai departe cu victimele. Viața singură a scris acest caleidoscop căruia noi, în camera de montaj, trebuia doar să-i găsim ritmul, așa încât aceste elemente să poarte un spectator prin ele fără să pară că îi zici prea multe chestii diferite.

– În același timp, folosești acele momente foarte puternice, care sunt poveștile victimelor și familiilor, care aduc un grad de emoționalitate puternică. Ai avut o idee inițială despre ce nu vrei să fie filmul, cum nu vrei să arate?

– Cred că da. Cred că am văzut multe exemple de filme despre incidente, accidente și drame, în care au suferit mulți și clar nu mă interesa cheia în care mergi să explorezi durerea celor care au rămas și au pierdut oameni.

Mi se pare că e o temă foarte importantă, dar cumva nu știu ce am avea de învățat nou, și eu, și altcineva din asta. Mi se părea că eu, ca simplu om, petrecând timp cu victimele, pot să învăț mai mult despre lucrul ăsta. Pe mine mă interesa să înțeleg o societate. 

– Ai avut teama că poți ajunge să exploatezi cu poveștile victimelor, care sunt presărate în interiorul filmului?

– Nu știu dacă o teamă, dar, la fel ca la ultimul film („Toto și surorile lui” – n.r.), am fost conștient de pericolul de a pica în plasa milei. Pentru mine, la montaj, e foarte important să simt că am lăsat destul spațiu pentru spectator încât să-și formeze el o imagine. 

Cred că secretul e să nu arăți chestii emoționale. Emoția trebuie să se construiască în capul spectatorului. Nu arăți tu cum protagoniștii sunt emoționați, ci încerci să arăți lucrurile cu asemenea respect și distanță încât spectatorul, cu propriul său cap, să pună laolaltă bucăți de puzzle care ajung să aibă de-a face cu emoția lui proprie, nu cu cea de pe ecran. 

În afara faptului că e un pericol, e și foarte greșit cinematografic. Mila nu are adâncime, pentru că te face să te simți superior. Iar asta înseamnă și că nu te identifici, deși noi mergem la cinema să ne identificăm cu alți oameni.

Și cred că ăsta e cumva necesarul unei povestiri. Să lași destulă distanță încât spectatorul să se pună el de la sine în personajul ăla. Nu să-i impui tu ce să simtă. 

– Cum nu ai vrea să fie receptat „colectiv”?

– Nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că orice fel de receptare e valabilă, chiar și dacă cineva spune că e un film evident politic… Faptul că omul ăla zice că e politic, poate însemna că, la momentul ăla, nu înțelege că orice gând despre viața mea ca individ într-o societate e un gând politic. 

Politică înseamnă și că eu, ca individ, mă definesc și îmi imaginez cum vreau să fie societatea în care trăiesc și care mă formează. Dar în România, din păcate, și dintr-o lipsă de cultură politică, există o conotație foarte negativă față de acest termen… Din păcate, e total misunderstood. 

Am auzit oameni zicând: „dacă n-ar fi politic…” Cum adică dacă n-ar fi politic? Da, e politic. Bineînțeles că e politic.

Viața noastră în polis e politică. Orice gând prin care mă poziționez mai pe stânga sau mai pe dreapta într-o societate e politic.

În Germania, la facultate, eram toți politici. Cu asta ne preocupam viața în studenție.

Cum vrem să arate societatea în care trăim? Pentru ce valori luptăm noi? Cum vrem noi să fim reprezentați. Și existau discuții aprinse.

Evident, e foarte bine să fim politici, doar așa ne definim noi pe noi și societatea în care vrem să trăim.

* „colectiv” intră în cinematografe din 28 februarie. „Lumea văzută de Ion B.” și „Toto și surorile lui” sunt disponibile pe HBO Go.