Voci pentru mâini. Cum îmbunătățește tehnologia viețile persoanelor surde

Doamna Doina Deak e din Constanța. Are 67 de ani, e căsătorită și pe vremuri a lucrat ca proiectant în Eforie Nord. Are ochii mari și, atunci când vorbește, pe fața ei vezi foarte clar cum se schimbă nenumărate microexpresii, care țin locul cuvintelor și glasului – cel puțin în accepțiunea comună. 

Acest lucru nu e deloc surprinzător. Aproape toată viața, de când și-a pierdut în copilăria timpurie auzul, doamna Doina a comunicat în limbajul semnelor. 

A crescut, a urmat o școală specială, s-a căsătorit, a muncit, a trăit: acum e membră a Asociației Surzilor, filiala Constanța, dar și membră în Consiliul Director Național al acesteia. 

Pentru Doina – și pentru alți 20 de mii de oameni din România – limbajul semnelor este o limbă maternă, prin care au nevoie să comunice, dar pe care, din păcate, puțini auzitori o înțeleg. 

Nici măcar în instituțiile publice (precum spitalele) nu au interpreți și, până de curând, comunicarea, pentru un om cu deficiențe de auz ca Doina Deak, era mereu complicată. Atât comunicarea la distanță (înainte de apariția telefoanelor mobile și a mesajelor), cât și comunicarea în diferite situații de viață: la bancă, la farmacie, la spital. „Tot apelam la toată lumea, ba la vecina, ba la vecinul, auzitori, pentru diferitele situații care apăreau. Era complicat. Cu mesaje, cu așteptat. Era foarte, foarte complicat”, povestește ea.

Ce s-a schimbat între timp? 

Tehnologia, care a ajutat la construcția unei punți de comunicare altă dată imposibilă între persoanele surde și auzitori, prin aplicația „Voci pentru mâini: interpretare video la distanță”, implementat de Asociația Națională a Surzilor din România – Filiala București și finanțat de Fundația Orange, în cadrul programului „Lumea prin culoare și sunet”, ediția 2017. 

„Ca un sistem de ridesharing cu interpreți”

„Persoanele surde, până în urmă cu foarte puțin timp, au comunicat foarte dificil la distanță. Până au apărut telefoanele mobile și mesajele, nu puteau să vorbească la telefon așa cum ar fi comunicat cei fără deficiențe de auz. Noi folosim vocea și auzul pentru a comunica în timp real. Persoana surdă trebuie să-și folosească mâinile și vederea pentru acest lucru”, explică, într-un interviu pentru PressOne, Bogdan Anicescu, interpret mimico-gestual. 

Pe Bogdan îl știe toată România, din starea de urgență, când interpreta pentru MAI seară de seară veștile din pandemie. E interpret în cadrul Asociației Naționale a Surzilor. 

„De multe ori, ne imaginăm că persoanele au nevoie de interpret oficial doar în situații în care el e necesar din punct de vedere legal: la notariat, la o audiere la poliție sau la instanță, sau la căsătorie – dar această formă de interacțiune trebuie normalizată și adusă cât mai aproape de oameni în viața lor de zi cu zi”, adaugă Bogdan. 

Acest lucru se poate face azi prin aplicația „Voci pentru mâini”, care e folosită, în acest moment, de peste 80 de instituții din România (instituții medicale, primării, direcții de asistență socială, case de pensii și alte instituții publice sau private). 

Aplicația e „ca un sistem de ridesharing”, explică Bogdan Anicescu, unde chemi o mașină și nu știi exact cine vine, doar faci o comandă și aștepți să ți se preia – dar cu interpreți. 

Beneficiarul sau instituția se conectează pe aplicație, menționează contextul în care are nevoie de interpret (poliție, bancă, casă de pensii, medic, spital și așa mai departe). Apoi apelul se duce către toți interpreții disponibili de pe platformă și e preluat de oricine e disponibil, indiferent unde se află și intră în legătură directă cu beneficiarii: persoanele cu deficiențe de auz, care pot să aibă acces direct la aplicație, sau instituțiile și companiile care vor să facă un pas în accesibilizarea serviciilor lor în relație cu persoanele cu dizabilități. 

Iar o parte din instituțiile care au intrat în program au venit către Asociație, nu s-a întâmplat mereu doar invers. Și era normal să fie așa. La urma urmei, această accesibilizare este ceea ce face, explică Bogdan, diferența dintre deficiență și handicap – handicapul e dat de dezavantajele pe care le resimte o persoană cu o deficiență în relație cu societatea. 

„Mă bucur că răspunsurile pe care le-am primit, în general, de la instituții au fost pozitive. Multe instituții au rămas surprinse de lejeritatea cu care se poate face o astfel de accesibilizare.” Pentru o aplicație n-ai nevoie decât de internet și de un dispozitiv: un telefon sau o tabletă. Nu trebuie să investești în infrastructură. Iar aplicația are și versiune web, pentru laptop. 

„Voci pentru Mâini devine, treptat, un adevărat brand în cadrul asociației noastre și în același timp, o soluție apreciată de tot mai multe instituții și companii”, susține și Elisabeta Paraschiv, Vicepreședinte al Asociației Naționale a Surzilor din România.

Și pentru interpreții de pe platformă proiectul este benefic, pentru că le lărgește aria de acoperire și îi pune în situații cu care altfel, poate, nu s-ar fi întâlnit. Mariana Murariu, unul din interpreții autorizați care activează în aplicație, spune că este „o experiență extraordinară din punct de vedere profesional, deoarece interacționez cu persoane surde din întreaga țară și o pot considera ca o perfecționare continuă.” 

Proiectul „Voci pentru mâini” a fost implementat prin intermediul programului „Lumea prin culoare și sunet”, creat în 2012. Programul are 46 de proiecte implementate până acum și 700 de mii de beneficiari direcți și indirecți și promovează la dreptul la identitate culturală, socială și profesională a persoanelor cu deficiențe de vedere și auz. 

O sută de interpreți la zece mii de instituții

În mod normal, legile 448/2006 și 27/2020 prevăd că instituțiile publice și private și autoritățile locale și centrale ar trebui să asigure interpreți pentru persoanele cu deficiențe de auz. Dar în România există doar în jur de 80-100 de interpreți autorizați la nivelul întregii țări. Și între 7000 și 10.000 de instituții publice. Decalajul dintre cele două e greu de cuprins.

„E greu de crezut, mai ales în mediul rural, că un interpret poate să ajungă oriunde, oricând”, spune Bogdan Anicescu. În plus, „mulți înțeleg prin «accesibilizare» modificarea mediului fizic și tot felul de alte intervenții care să permită accesul în locație al persoanelor care pot să aibă dificultăți de mobilitate. 

Dar pentru persoanele surde lucrurile stau diferit. Deficiența de auz nu este vizibilă de la distanță și atunci oamenii nu își prea pun problema că, de exemplu, o primărie are nevoie de acces la servicii de interpretare în limbajul semnelor”, adaugă Bogdan.  

Ba mai mult, uneori funcționarii și instituțiile au impresia că persoana surdă trebuie să vină cu interpret, ceea ce e „echivalent cu situația în care o persoană în fotoliu rulant trebuie să vină cu rampa de acasă pentru a intra într-o clădire”. 

De aceea, nici nu există foarte multe oportunități pentru interpreți autorizați, de unde și numărul foarte mic al acestora. 

„Nu există interpreți”, susține și doamna Rodica Halus, interpret autorizat, care interpretează pentru Doina Deak. „În Constanța și Tulcea, singurul interpret sunt eu, care sunt angajat în cadrul ANSR”, spune interpreta, „și atunci mă cheamă pe mine. Dar eu sunt singurul interpret autorizat, e foarte greu.”

Un aspect care ar putea fi îmbunătățit ar fi posibilitățile de pregătire a acestora – ar trebui să existe mai multe cursuri și programe în facultăți care să pregătească interpreți, pentru că, în acest moment, pregătirea aceasta e o investiție mare, care nu e întotdeauna la îndemână pentru toată lumea. 

„Cei mai avantajați sunt copiii din familii de surzi”, explică Bogdan Anicescu, „care știu deja limbajul din familie, și care trebuie să investească mai puțin timp în pregătirea lor pentru a se profesionaliza pentru intervențiile autorizate.”

Bogdan nu se încadrează în această categorie, n-a avut pe nimeni surd în familie. A ajuns interpret după ce a absolvit facultatea de Psihopedagogie Specială, unde a învățat despre diferite tipuri de dizabilități. 

„În cadrul facultății am avut și colegi surzi pe care nu puteam să-i înțeleg și mi se părea interesant, dacă nu chiar fascinant felul în care ei se descurcau și comunicau”, povestește el. Apoi a avut posibilitatea de a face un curs de pregătire ca interpret în cadrul Asociației Naționale a Surzilor. 

Rodica Halus, în schimb, provine însă dintr-o familie de surzi. Așa a învățat limbajul semnelor. „De fapt, este limba mea maternă”, spune ea. 

Rodica înțelege foarte bine de ce o aplicație precum Voci pentru mâini e importantă pentru comunitatea surzilor. Pentru aceștia, comunicarea e, în special în pandemie, extraordinar de grea: „Pentru că e pandemie, labio-lectura (cititul pe buze, n. red.) se blochează cu masca. Este foarte greu. Cel mai bun și cel mai bun, pentru o persoană surdă, este interpretul”, spune Rodica Halus. 

„În fiecare instituție ar trebui să fie cineva care măcar să știe semnele de bază. Nu profesionist, dar ceva”, susține și Doina, care, la cei 67 de ani a ei, a trecut prin nenumărate blocaje de comunicare, dar care acum s-a adaptat cu mult entuziasm la folosirea aplicației „Voci pentru mâini”. 

„Am nevoie la spital sau la o farmacie, apelez imediat la aplicație. Și după chemarea unei ambulanțe se poate face acest lucru, când ajunge, interpretul va face comunicarea mai ușoară între persoana surdă și medicii de pe ambulanță”.

„Dacă fiecare ședință de consiliu local ar fi interpretată? Sau alte ședințe din instituții publice? Sau alte informații ar fi interpretate pe site-urile instituțiilor? Automat ar fi nevoie de interpreți. Și ar crește și interesul pentru jobul ăsta”, adaugă și Bogdan Anicescu.  

În cadrul programului „Lumea prin culoare și sunet”, Asociația Națională a Interpreților în Limba Mimico-Gestual a lansat și primul manual de limba semnelor în limba română, un manual digital util din multe motive: spre exemplu, cine ar fi știut că în părți diferite ale României, oamenii folosesc, uneori, semne diferite, așa cum în limba română sunt folosite regionalismele? 

Nu toate persoanele surde și-ar dori să audă

Unul din motivele pentru care instituțiile nu înțeleg foarte bine necesitatea unui interpret – și care, poate din acest motiv, nici nu înțeleg de ce ar apela la o aplicație precum „Voci pentru mâini”, este mitul conform căruia te poți înțelege la un nivel suficient de dezvoltat în scris citit cu o persoană surdă.

„Acest lucru nu este întotdeauna aplicabil”, explică Bogdan Anicescu. „Sunt unele persoane surde în România care, având o altă limbă maternă decât limba română, limba semnelor, automat se vor descurca mai dificil în scris-citit. Cerințele adevărate de accesibilizare trebuie să urmărească și introducerea unui astfel de sistem, de procedeu de acces la un interpret autorizat.” 

Aplicația crește însă și nivelul de conștientizare al oamenilor în ceea ce privește problemele persoanelor cu deficiențe de auz, pentru că mitul de mai sus nu este singurul care circulă cu privire la ele. 

Spre exemplu, un alt mit popular se referă la abilitatea persoanelor surde de a conduce autovehicule. „Multă lume consideră că o persoană surdă nu poate să conducă mașina. Complet fals. Și nedemonstrabil în niciuna dintre societățile din Vest, unde surzii conduc nu numai mașină mică, dar de multe ori și autobuze, camioane. Nu e bazat pe niciun fel de statistici sau observații directe cum că persoanele surde, și mă refer la cele care n-aud deloc, prin niciun fel de adaptare, n-ar putea să conducă autovehicule“, explică Bogdan Anicescu. 

La presiunea Asociației Surzilor, un ordin din 2019 a încadrat persoanele care nu aud deloc în categoria de apți, cu mențiunea de modificare a oglinzilor. Dar multă lume nu crede, în continuare, că poți conduce fără auz. 

Nu în ultimul rând, un mit foarte răspândit este acela că toți surzii și-ar dori să audă. 

„Un lucru care nu este adevărat”, spune Bogdan Anicescu, „pentru că în comunitatea surzilor și pentru cei care se nasc surzi și trăiesc surditatea ca pe un element de diversitate culturală a nu auzi nu este un impediment. De unde mișcarea de «Deaf Pride», «mândria de a fi surd», caracteristică importantă în cultura surzilor.” 

„Nu toate persoanele surde și-ar dori să audă”, adaugă Bogdan. „Dacă peste noapte s-ar inventa o pastilă care s-o ai a doua zi să auzi, evident că pentru persoanele surde ar fi o reorganizare și o distrugere, până la urmă, a întregii lor lumi. Pentru că acest lucru se poate face în special la vârstele mici, ori e mult mai dificil pentru un adult. Și, în același timp, trebuie să avem în vedere dreptul de a alege al persoanei în cauză. De aceea multe persoane surde nu se consideră cu dizabilități. Se consideră Surzi, cu S mare. În sens cultural.”

Doar surzi, nu surdo-muți, mai spune Bogdan Anicescu. Termenul de surdo-mut e considerat jignitor. 

„Foarte multă lume nu știe acest lucru, e o formă veche de etichetare a unei persoane care e considerat că nu are abilități de comunicare, dar pentru că o persoană are limba semnelor, o limbă ai ei, atunci ei sunt surzi și atât. Nu surdo-muți.” 

Termenul surd, în schimb, nu e deloc peiorativ. Poți să spui „persoană surdă” și nu vei jigni pe nimeni. 

Doina Deak nu are nicio problemă în a se descrie așa și în a descrie bogăția vieții ei în comunitatea surzilor, mai ales în ultimii ani, de când tehnologia le-a ușurat în mod tangibil viața și comunicarea.

„E o lume întreagă a surzilor”, spune doamna Doina, în care oamenii se văd, se întâlnesc. „Suntem ca o familie mare.” 

Pe Skype, pe Zoom, pe Facebook, pe Whatsapp, pe Voci pentru mâini: mulțumită tehnologiei, dialogul există, și e mai complex ca niciodată.

Programul „Lumea prin Culoare și Sunet” este inițiat de Fundația Orange și cuprinde cel mai mare fond și singurul oferit persoanelor cu probleme de auz și văz. Lansat în 2012, programul își propune să contribuie la îmbunătățirea calității vieții în educație, cultură și sănătate, prin tehnologie.Acest material face parte dintr-o serie susținută de Orange, care prin noua sa campanie, „Facem tehnologia digitală accesibilă tuturor”, îşi propune să faciliteze accesul populației din România la mediul digital prin conexiune 4G şi 5G, dar și prin programe şi evenimente dedicate copiilor, tinerilor şi adulţilor din medii vulnerabile.