Sebastian M. Ceolca

Filmul scenaristei Lisa Joy (co-creatorarea serialului Westworld) ar putea trece lesne ca o formă de respect adusă filmului noir de odinioară, doar că sub învelișul sci-fi-ului.

La începutul anilor ’90, o tânără regizoare din Brazilia, Lisa Nova (Rosa Salazar), ajunge la Hollywood, cu speranța că scurtmetrajul horror regizat de ea va fi transformat într-un lungmetraj. Mai speră ca tot ea îl va regiza și pe-ăsta. Planurile i se dau peste cap îndată ce viitorul libidinos producător al filmului, Lou Burke (Eric Lange), vede din cu totul alt unghi colaborarea lor.

Acest horror franțuzesc se raportează altfel unei invazii de insecte. Nu se aseamănă cu rudele sale americane, ci mai degrabă e interesat felul în care o invazie de lăcuste e trecută prin grilă socială.

Dacă această trilogie merită consemnată, este pentru că în mulțimea de filme horror de calitatea îndoielnică apărute recent, Fear Street își pune cu adevărat capul la lucru. Leigh Janiak ar fi putut ridica din umeri la tot felul de întrebări la care nu ar fi avut un răspuns. Ne-ar fi putut lăsa doar cu un bagaj consistent de referințe la horror-uri știute de toată lumea – și chiar și așa, probabil că ar fi satisfăcut o grămadă de fani. Fear Street nu stă însă pe banca de rezerve. Cel puțin în primele două părți, slasher-ul e plimbat prin locuri în care n-a prea fost.

Cea de-a doua parte a filmului din 2018 merge pe aceleași urme. Asta ar putea fi înțeles atât literalmente, cât și stilistic. Din păcate, acest sequel rămâne supus unor serii de reguli (auto)impuse de filmul din 2018.

Filmul lui Peckinpah e mai mult decât un manifest politic – încadrat în propria sa cămăruță, e un bilet de adio scris de o bandă de nelegiuți vremurilor bune pe care le-au petrecut (și nu neapărat împreună). E ca o mărturie închinată erei western.

În istoria cinemaului horror, un binecunoscut segment i-a fost dintotdeauna rezervat horror-ului religios. Cel mai recent exemplu al unui horror religios care îi privește doar de pe rândurile din spate pe cei cu adevărat mari este acest submediocru The Unholy.

În cel mai recent film din infinita serie Saw, cineva o să vorbească despre moștenirea lui Jigsaw/John Kramer. Sigur că cineva „vrea să joace un joc” – și nu e temutul Jigsaw, care a murit acum ceva ani. Avem de-a face cu un copycat killer.

În Mandibules, doi idioți debusolați au impresia că descoperă o cale rapidă de îmbogățire. Mai exact, o muscă uriașă aflată în portbagajul unei mașini furate.

Lăsând la o parte suișurile și coborâșurile scenariului, Bullitt e o reușită tehnică remarcabilă (și nu doar pentru vremea lui) și, în același timp, o sumă consistentă de referințe ulterioare.

Roy e un fost soldat din forțele speciale care tot moare, în aceeași zi care se tot repetă. O gașcă de asasini cu personalități și înfățișări care mai de care mai excentrice îl ucid pe măsură ce el încearcă să deslușească misterul.

Poate că oamenii ăștia s-au gândit c-au născocit ceva nou, dar toată povestea asta este atât de previzibilă încât orice ochi, cât de cât antrenat, poate anticipa o serie de evenimente văzând filmul chiar și de la coadă spre cap.

Singurul lungmetraj al lui Herk Harvey poartă cu el o combinație de genuri, tendințe și tradiții cinematografice atât de comune unor cineaști care-i vor urma.

Elizabeth Hansen (Mélanie Laurent) se trezește blocată într-o capsulă, după un hipersomn criogenic. Nu-și dă seama cine e și cum de se află acolo. E conectată la tot felul de fire și furtunuri, și-i revin în minte o serie de frânturi de amintiri. Încet-încet, totul începe să capete sens.

Minari e un film tandru care își extrage pulsul emoțional din evenimentele mici ale vieții, filtrate prin ochii copilăriei.