Boss Level. Încă o zi repetitivă

Aspectul cel mai comun al unui protagonist prins într-o buclă temporală este memoria zilei pe care doar el o are. De la caz la caz, oamenii ăștia trebuie să-si dea seama ce se întâmplă cu ei, dar, mai ales, care sunt motivele pentru care retrăiesc din nou și din nou aceeași zi.

Fie că au nevoie să devină niște oameni mai buni (ex. Groundhog Day), fie că trebuie să-și descopere ucigașul din campusul universitar (ex. Happy Death Day) sau motivele morții repetate de pe câmpul de luptă care confruntă omenirea cu extratereștrii (ex. Edge of Tomorrow), ei trebuie să evolueze în centrul zilei cu pricina.

Pentru toți ceilalți oameni din jurul lor, ziua protagonistului e una nouă. Doar pentru el devine o rutină – e o zi din care tot învață să ajungă mai departe. Gestionează perfect acea zi (în orice caz, până într-un punct în care se încheie, dar e dus treptat la un nivel superior), plină de atât de mult previzibil încât știe exact ce să facă cu ea. Anticipează orice mișcare, orice formă de ostilitate atunci când are loc, pentru că acele evenimente deja le-a mai trăit. Se folosește de diverse trucuri pentru a învața câte ceva nou în „fiecare zi” care-i alcătuiește existența.

Altfel spus, acest tip de filme înțelege rutina de zi cu zi într-un mod special. E un concept neschimbat, doar circumstanțele sunt diferite. Este și cazul acestui Boss Level – prepară aceeași mâncare, doar că într-un alt vas.  

De data asta avem de-a face cu Roy (Frank Grillo), un fost soldat din forțele speciale care tot moare în aceeași zi. O gașcă de asasini cu personalități și înfățișări care mai de care mai excentrice îl ucid pe măsură ce el încearcă să deslușească misterul. O bună bucată de timp nici măcar nu e interesat să afle cine e gașca asta și ce are cu el. Le învață pe dinafară mișcările, îi numește pe fiecare în parte; în fine, știe exact la ce să se aștepte.

Dar pe măsură ce avansează în zi, lucrurile încep să capete sens. Progresul lui – înregistrat uneori de la oră la oră, pe durata încercărilor de-a supraviețui zilei de 9 mai, și încă de 139 de ori – îl conduc către fosta soție, Jemma (Naomi Watts), o cercetătoare dintr-un laborator secret, guvernamental, condus de Ventor (Mel Gibson).

Sigur că problemele sale se amplifică, dar își găsesc și rezolvări, de fiecare dată când mai află ceva nou despre buclucul în care se află în mod constant. 

Dacă am ridica cumva din sprâncene la filmul ăsta, ar fi pentru că are, pe alocuri, un umor nu tocmai amuzant. Nu e de prost gust, doar că face eforturi deosebite să existe. Frank Grillo nu e un actor foarte talentat oricum – situațiile hilare în care îl pune câteodată scenariul nu fac decât să-i altereze un alt tip de carismă care-i este specifică.

E o alegere perfectă pentru Roy (un personaj într-o condiție fizică excelentă, cu mușchii tatuați mai mereu la vedere, cu ochii mai mult întredeschiși și cu atitudinea unui fost soldat de elită badass), dar Grillo nu are nici cea mai mică tangență cu orice tip de situații amuzante în care îl pune filmul, deși eforturile sunt vădite.

De asemenea, talentul unei actrițe precum Naomi Watts e subfolosit. E adevărat că are momentele ei (în câteva rânduri are o privire care spune mai multe decât ar fi putut s-o facă un lung șir de replici), însă tot nevalorificată rămâne.

Pe de alta parte, Mel Gibson (și regizorul Joe Carnahan) știe să facă din Ventor un villain veritabil. Își are locuri speciale în cadre, e așezat în scene conform metodelor clasice care dau ființă unui astfel de personaj  – de exemplu, se află, literalmente, deasupra tuturor, adesea într-un nor de fum generat de propriile trabucuri.

Și atunci când nu intimidează prin povești cu tâlc (altminteri, aluzii amenințătoare sub forma unei fabule reale în care agresiunea capătă valoarea unui act de dragoste, prin exemplul morții unui porc mistreț sub strânsoarea unui piton), Gibson scoate la înaintare o bună parte din experiența sa.  

Totuși, în cele din urmă, toată această buclă a morții e distractivă tocmai pentru că nu e definitivă. Indiferent de cate ori i se retează capul lui Roy cu o sabie chinezească, la capătul căreia se află o spadasină maniacă dar iscusită, știm că la un moment dat va reuși să iasă din această confruntare cu el pe umeri. Nu e nicio surpriză că va reînvia de dimineață în aceeași zi, și va învăța să se ferească de tăișul ei, de bombele unui pitic sinistru sau de gloanțele unui asasin care-i seamănă leit.  

Ca orice film în care viața vreunui nefericit se tot repetă după moarte, Boss Level e suficient de recreativ. N-are mofturi și nici nu îndrăznește să-și dorească să ajungă acolo unde nu s-a mai fost. E o combinație bună de forță brută și personalitate subțire – e Groundhog Day la origini, doar că îmbrăcat în haine de animée. 

Boss Level rulează începând de vineri, 4 iunie, în cinematografe.