Oxygen: Lipsit de oxigen

Sebastian M. Ceolca

Colaborator

Regizorul de origine franceză Alexandre Aja și-a adus contribuția în cinemaul horror contemporan cu câteva filme notabile. Aș menționa Mirrors, din 2008, bizarul Horns, din 2013, mai recentul Crawl, din 2019, dar în mod special High Tension (2003) – care, în ciuda unui twist complet neinspirat, rămâne încă deosebit de brutal și tensionant, după cum foarte bine îl recomandă titlul.

Însă filmele lui Aja nu dau pe-afară de originalitate. Nu e nici pe-aproape de un Ari Aster, de un Robert Eggers, nici măcar de Fede Alvarez. De fapt, el remodelează niște horror tropes conform nevoilor pe care le are. Și o face destul de bine, considerând că uneori ar putea fi de preferat un clișeu bine executat în detrimentul vreunei viziuni inedite dar fără noimă.

Cu acest Oxygen, Aja schimbă un joc cu care eram obișnuiți – se îndreaptă înspre un survival thriller, din care preia împrejurări redate mult mai iscusit în alte filme asemănătoare. Buried, de exemplu, filmul lui Rodrigo Cortes din 2010 (cu Ryan Reynolds captiv într-un sicriu sub pământ), propagă o stare de neliniște/anxietate mult mai accentuată.  

Elizabeth Hansen (Mélanie Laurent) se trezește blocată într-o capsulă, după un hipersomn criogenic. Nu-și dă seama încă cine e și cum de se află acolo. E conectată la tot felul de fire și furtunuri, și-i revin în minte o serie de frânturi de amintiri.

Pe măsură ce încearcă să-și dea seama ce se întâmplă de fapt cu ea, o inteligență artificială atașată capsulei (pe nume MILO, cu vocea lui Mathieu Amalric), o informează despre starea actuală – a condiției de sănătate și a oxigenului, în continuă descreștere, din strâmta capsulă criogenică medicală.

Panica femeii începe să se amplifice îndată ce misterul se adâncește, iar super-tehnologia aflată deasupra capului îi dă rezultate îndoielnice. Ajunge să gliseze pe ecrane tot felul de soluții de-a ieși din situația asta – soluții care atunci când n-o bagă și mai tare în ceață, își pierd din utilitate (conexiunile telefonice cu lumea exterioară se pierd, informațiile cerute sunt livrate doar pe jumătate, drept pentru care trece prin episoade psihotice și de panică accentuată, precum și prin multe alte stări).

Încet-încet, totul începe să capete sens sau – mă rog! – filmul ajunge să rezolve destul de simplu o situație care, de la un punct încolo, încetează să mai caute motivul declanșator al amintirilor protagonistei. Mai degrabă, devine interesat de inutilitatea găsirii vreunei căi de-a ieși din strâmtoarea capsulei. Astfel, amintirile și sensul existenței ei în capsulă fac o punte subțire și deloc imprevizibilă către un rezultat dacă nu vag hilar pe alocuri, atunci lipsit total de imaginație.

E ciudat de amuzant – și de comun – cum MILO deține toate informațiile de care ea are nevoie, și e dispus să i le livreze atâta vreme cât pune întrebările potrivite. Altfel, nu. Așa că frustrarea lui Elizabeth nu poate fi decât un declanșator de zâmbete, în timp ce se lovește cu capul de plafonul capsulei, atunci când MILO, mereu bine intenționat, găsește întrebările ei prea absurde.   

E drept că spațiul foarte strâmt în care se desfășoară filmul în timp real e destul de claustrofobic. Își mai găsește spațiu, din când în când, de a mai ieși din capsulă, prin prisma unor frânturi de memorie menționate mai sus. În rest, Laurent e filmată încontinuu din planuri foarte apropiate, din toate unghiurile dispozitivului tubular în care se află prizonieră.

Mai mult, filmul a fost realizat în plină pandemie, în vara lui 2020, iar referințele la acea stare de fapt sunt evidente (ea află că milioane de oameni au fost uciși de un virus mortal, în urma cercetărilor din strâmtoarea în care se află; extrage, spre exemplu, imagini cu diferite evenimente majore în care fețele unor persoane oficiale erau acoperite de atât de familiarele măști). S-ar mai putea alătura și alte imagini pre-apocaliptice cu efectele generate de virus – din nou, o serie de împrejurări ale situației și condiției sale.  

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Cu toată această contextualitate care – e adevărat – ar putea (re)activa angoasa unora, filmul începe să rămână fără aer, întocmai oxigenului din cabină. Dacă în prima parte se joacă cu ce e real și ce nu e real în mintea lui Elizabeth, în cea de-a doua parte, îndată ce-și stabilește un curs pe care să-l urmeze, ajunge să frustreze în loc să lase spațiu vreunei forme de empatie sau interes.

Cumva, toată tensiunea asta care crede că funcționează în folosul lui, ajunge să-l tragă înapoi. E un paradox adesea întâlnit – mai ales atunci când sunt accesate tot felul de soluții la tot felul de probleme în care se bagă cu bună știință scenariul. Nimic bun nu poate ieși din disperarea asta scenaristică, cel mult ceva satisfăcător. Asta se cam întâmplă și cu Oxygen – abia se ajută pe el, de restul, adică de noi, nici c-ar mai putea fi vorba.  

Există un moment în care Elizabeth constată furioasă ca nu e altceva decât un „deșeu spațial”. Această remarcă, strigată din rărunchi, nu explică doar descoperirea ei – explică și de ce filmul nu mai știe ce să facă cu ea decât s-o trimită înapoi la hipersomn. Ne-am putea consola totuși cu prezența lui Laurent, vizibilă aproape în fiecare cadru. E o actriță deosebită, care încearcă să ducă de una singură tot filmul în spate.  

Disponibil pe Netflix.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€