Bullitt: Tehnic impecabil

Scenariul filmului din 1968, regizat de Peter Yates, are câteva probleme care aduc în discuție nonsensul unor acțiuni sau a existenței unor personaje, ale căror scopuri par să îngreuneze inutil narațiunea și să încurce o investigație care ar fi trebuit să aibă un parcurs mai lin.

Iar criticii care au reproșat filmului acest aspect au dreptate.

Să începem cu locotenentul Frank Bullitt (Steve McQueen), un tip relativ comun de personaj: un polițist dur, scump la vorbă, atrăgător și cool. Își face treaba ca la carte, iar promisiunile care i se fac pălesc în fața propriilor convingeri.

După o zi grea de muncă, Frank nu-și discută problemele cu prietena lui, Cathy (Jacqueline Bisset). De fapt, Frank pare că lasă urâțenia zilei la intrarea în casă.

La polul opus, politicianul Walter Chalmers (Robert Vaughn) e, în schimb, personajul nesuferit care apasă mereu butoane nepotrivite, convins că nu poate fi refuzat de nimeni.

Conflictul dintre cei doi capătă contur îndată ce rolul unui informator, aflat de-acum sub protecția lui Bullitt, pare să fie înțeles diferit. Situația martorului-informator al unei organizații mafiote fără nume derapează, generând și alte neînțelegeri și tensiuni între Bullitt și Chalmers.

Evident, Bullitt rămâne imperturbabil.  

Dar, lăsând la o parte suișurile și coborâșurile scenariului, Bullitt e un film care se evidențiază prin altceva. Pe de-o parte, e o reușită tehnică cu adevărat remarcabilă (și nu doar pentru vremea lui), și, pe de alta, e o sumă consistentă de referințe ulterioare. 

Dincolo de formele devenite demult comune, care alcătuiesc pe viitor cel puțin aceste două personaje (la pachet, desigur, cu relația dintre ele), Bullitt e un film foarte stilizat. De exemplu, produce tot felul de zgomote, desfășurate pe toate nivelurile, în diferite împrejurări.

În câteva rânduri devine un regal sonor, iar sunetul un element specific filmului. Există câteva secvențe filmate în spital, cu doctori și asistente medicale în exercițiul funcțiunii. E o foială continuă acolo, regia lui Yates captează toată mișcarea și sunetul dintr-un astfel de spațiu supraaglomerat.

Astfel, filmul capătă, pe alocuri, alura unui semi-documentar, și nu e singurul loc în care o face – ulterior, își mută obiectivul într-un aeroport. În cadrul unei operațiuni de căutare a unui suspect, McQueen e filmat minute bune într-o mulțime de oameni care așteptă, cu tot zgomotul aferent unui aeroport, cu îmbarcarea în avioane.

Mai mult, sound design-ul se îmbină perfect cu montajul, compartiment în care filmul a câștigat un Oscar (Frank P. Keller). Yates și Keller așează în cadre cel puțin încă o secvență emblematică: urmărirea pedestră de pe pista aeroportului – punct de referință pentru finalul din Heat-ul lui Michael Mann, din 1995. Desigur, e vorba despre celebra urmărire cu mașini de aproape 11 minute – montată atât de bine, încât ar merita o analiză de la cadru la cadru.

Dacă filmul ăsta se mai menține în memoria colectivă, prin asta o face. Era pentru prima oară când o astfel de urmărire a fost filmată fără să recurgă la diferite tehnici (de pildă filmări de tip time-lapse) care să sugereze o viteză mai mare a vehiculelor.

McQueen însuși s-a aflat la volanul mașinii conduse (pasiunea lui pentru mașini de curse era deja cunoscută) pe urmele asasinilor profesioniști care sfârșesc, în cele din urmă, înfipți în butoaie cu soluție inflamabilă. Secvența asta a fost considerată o realizare extraordinară la vremea ei.

De fapt, minimalismul secvenței, alcătuită doar din figuri încruntate, foarte mult calm, turații de motor asurzitoare și montaj dens, pun bazele unor serii întregi de astfel de omagii – imitate, de exemplu, în Ronin, în 1998, pe străzile Parisului.   

Toata splendoarea filmului se află bine înmagazinată în compartimentele tehnice. E un masterclass în materie de sound design și montaj, măcar într-un astfel de gen. Dați uitării personaje de factură minoră care împing din coate să existe, cu replici și momente de care filmul s-ar fi putut lesne lipsi, precum scena în care Bisset îi reproșează brusc lui McQueen stilul de viață și meseria aleasă, fără ca acea scenă să fie susținută de vreun precedent sau măcar de vreun indiciu de nemulțumire în acest sens.

Bullitt se hrănește cu zgomot, culoare, montaj și mutre acre. Restul e doar detaliu.  

Bullitt e disponibil pe Netflix.