Spiral: From the Book of Saw – Pe bune, până când?!

În cel mai recent film din infinita serie Saw, cineva o să vorbească despre moștenirea lui Jigsaw/John Kramer. E de convingere că spirala desenată oriunde, însoțitoare de vești proaste și crime brutale, semnifică simbolul evoluției, schimbării și progresului. Adică, ca să ne fie clar, în mintea lui Darren Lynn Bousman (care a semnat regia părții a doua, a treia și a patra din franciză), se merge mai departe, cu ceva nou.

Adevărul este că ceva nou există aici: o răsturnare de situație fâsâită, un scurt omagiu adus primei părți (mână în cătușe, calorifer, fierăstrău – în ordinea asta a expunerii obiectelor într-unul dintre cadre), curieri arestați unul după altul, la livrarea unor pachete roz, și cartea din titlu la care poate v-ați gândit că există. În rest, toate cum le știm, chiar și cu acel „ceva în plus”.  

Sigur că cineva „vrea să joace un joc” – și nu e temutul Jigsaw, care a murit acum ceva ani. Avem de-a face cu un copycat killer. În centrul cercetării polițienești din cadrul unei secții pline de oameni cu priviri încruntate care nu se înțeleg niciodată și se adresează unul celuilalt prin strigăte și reproșuri, detectivul Zeke Banks (Chris Rock), fiul fostului șef al poliției Marcus Banks (Samuel L. Jackson), devine obsedat de caz (cum altfel?), după ce un fost coleg, prizonier în binecunoscutele capcane elaborate, e spulberat de un metrou.

Zeke e un om neplăcut în departament, după ce-ar fi turnat un partener cu moralitate îndoielnică. De aici și aversiunea celorlalți în ceea ce-l privește pe constantul vorbăreț. Se trezește pe cap cu un răcan, Schenk (Max Minghella), care i se află alături și nutrește admirație pentru fostul șef Samuel L. Jackson. Mai au loc diferite conflicte și mormăieli în secție – e clar că nu prea se plac între ei (lungi serii de flashback-uri ne tot prezintă relațiile și conflictele avute în trecut și-n prezent), din motive mai mult sau mai puțin importante pentru ceea ce urmează să se întâmple. Dar astea sunt problemele lor, problemele noastre ar fi altele.  

De exemplu, mariajul eșuat al lui Zeke. De ce ni se vorbește despre asta nu știm, și nici n-am fi avut nevoie să aflăm. Filmul insistă. Ne-am fi putut lipsi și de înțelepciunile lui primare de viață; șarje inutile de dialog trec prin filtrul meseriei de polițist rolul bărbatului și-al femeii într-o căsnicie. Filmul insistă și aici. S-a auzit mai bine în contexte cu adevărat relevante în alte filme.

De asemenea, rememorări în alte rememorări ale unor scene care s-au întâmplat cu câteva minute în urmă tind să ne trateze ca pe niște proști. Cu excepția unor acțiuni nevăzute (în care, oricum, șocul surprizei ar putea fi considerat egal cu zero), filmul ține morțiș să nu uităm ceea ce tocmai am văzut. Iar atunci când nu face asta, își ocupă timpul cu activități la care s-a mai asistat.   

Chiar dacă acest Saw și-a găsit un nou teren de joacă – în sânul unei echipe de poliție –, știm cu toții (măcar aceia familiarizați cu două-trei filme din serie) că oamenii ăia supuși torturilor elaborate au niște „scheleți în dulap”. Există un motiv pentru care se află în dificultatea asta – unul întemeiat, după judecata notoriului ucigaș sau a acoliților săi, cel puțin.

Mai știm cu toții că nefericiții ăștia nu vor ieși foarte bine din situația în care – literalmente – se trezesc. Trebuie să-și sacrifice, într-un timp foarte scurt (precizat cu exactitate uneori), ba un organ, ba vreo mână sau un picior, ba vreun tovarăș sau vreo rudă, dacă vor să-și salveze viețile. Adesea nu reușesc nici una, nici alta – e afiliat subgenul horror, care a luat naștere începând cu anii 2000, denumit torture porn. 

S-ar mai cere menționată atenția pe care o are franciza asupra dispozitivelor mortale – camera filmează în întregime complexitatea dispozitivului, urmată de un manual audio de instrucțiuni, mai puțin complex decât șansele de-a ieși din el. Se încearcă de fiecare dată câte ceva nou – în materie de noi mașinării mortale –, dar rezultatul nu va fi altul decât cel obișnuit: oameni urlând sub presiunea alegerilor.  

Ca orice franciză care se încăpățânează să lase un final deschis (și nu mă refer neapărat la francizele horror), Spiral nu demonstrează altceva decât insistența unui obiect din casă, unul de care tot nu reușești să te descotorosești. Îi mai trebuie cuiva tot felul de istorisiri ale unor personaje care ajung oricum în vârful de interes al Saw-urilor, și anume tortura? Mai e oare nevoie de context, de orice context, din 2004 încoace, de când se joacă aceeași carte iarăși și iarăși?

Oare când o să-și dea seama că e demult prizonierul propriilor capcane cu mutre de instalații de artă? Desigur, sunt întrebări fără răspuns, considerând că cel puțin o continuare o să ne mai bată la ușă, cu siguranță, cândva.

Dar, pe bune, până când? 

Spiral rulează în cinematografe începând cu 2 iulie.