Reminiscence. Un noir modern lung și previzibil

Debutul regizoarei-scenariste Lisa Joy (co-creatorarea serialului Westworld) ar putea trece lesne ca o formă de respect adusă filmului noir de odinioară, doar că sub învelișul sci–fi-ului. Dacă am fi îngăduitori cu această formulă deloc nemaintâlnită, am putea spune că se descurcă destul de bine – ba chiar ar avea și niște sclipiri –, dar că s-au văzut altele și mai bune.

Dacă am fi exigenți, am putea spune că e doar o pastișă care crede că mai poate adăuga ceva în plus, însă nu face decât să ne amintească de revizionarea unor noir-uri sublime. Astfel, se poate vorbi despre acest Reminiscence ca despre un film așezat la mijlocul acestor două impresii.  

Într-un Miami inundat (dintr-un viitor nespecificat), Nick (Hugh Jackman) deține o afacere care permite accesarea unor amintiri, în general frumoase. Pentru el, nostalgia clienților e un job. E ajutat de înțelegătoarea și fidela secretară Watts (Thandiwe Newton). Rolul ei este să manevreze niște butoane și să-l scoată mai apoi din belele, în vreme ce doar el le poate induce clienților – aflați într-un acvariu și conectați la o cască cu multe ventuze – amintirile dorite. Își face apariția în „biroul” lor femeia fatală într-o rochie roșie, Mae (Rebecca Ferguson), care plătește să afle unde și-a pierdut cheile. Nick se îndrăgostește instantaneu de ea (camera de filmat e acolo, îndreptățită să marcheze clar momentul).

Dar povestea lor de dragoste se îndreaptă în direcții nebănuite de Nick – o investigație pornită după brusca ei dispariție scoate la iveală diverse scheme de manipulare, personaje care mai de care mai dubioase și mai înșelătoare, agende ascunse, conflicte între clase sociale și multe piese lipsă care imploră să fie așezate la locul lor. Așadar, în linii mari, noir-ul nici că s-ar putea afla în altă parte decât la el acasă. 

Dincolo de această suprafața a unei lumi dominate de minciuni și înșelătorii, din nou, una atât de comună filmului noir, Reminiscence nu prea mai găsește forță și pentru altceva. Sau, dacă găsește acea forță, o face prin permisiunea SF-ului. Mai exact, are o manieră interesantă prin care tratează flashback-ul. Doritorii de amintiri proiectează imagini la care și noi, și Nick, suntem martori în același timp. Filmul nu are nevoie să recurgă la o serie de evenimente din trecut care să altereze (sau să favorizeze), într-o măsură sau alta, prezentul. Atât trecutul cât și prezentul ne sunt proiectate adesea simultan. Asta poate îngreuna totuși înțelegerea exactă a simetriei planurilor temporale. Dar sensul acestui demers își găsește claritate îndată ce se pornește să înainteze cu adevărat în narațiune.

Dacă există o găselniță în Reminiscence, asta este: memoria unor personaje ajunge să facă parte dintr-un prezent imediat. În acest sens, comparațiile cu Minority Report s-ar putea susține până la un anumit punct, dar manierele de proiecție trecut-prezent sunt diferite. 

Rămâne, totuși, un film cu destul de multe probleme nerezolvate –  nu e interesat să răspundă la niște întrebări, consideră ca nu are timp de irosit pentru ele. Așa că, mai în glumă, mai în serios, voi ridica eu la fileu câteva întrebări.

De ce întregul oraș e înghițit de apa oceanului, ce s-a întâmplat acolo? De ce simte Miami nevoia să arate ca Veneția, doar că fără gondole și gondolieri? Care a fost scopul războiului nevăzut (deși adesea amintit) ce-a precedat inundația și-a umplut orașul de bogați, bătăuși și bodyguarzi? De ce toată lumea merge noaptea prin apă într-un oraș puternic iluminat, în care orice firmă plină de neoane poate pica oricând de la locul ei? De ce Mae apare de fiecare dată complet uscată într-o cameră sau într-o amintire indusă, când afară apa ajunge până aproape de genunchi? E greu de răspuns. Dar măcar are grijă să arate ca un oraș care găzduiește un noir modern lung și previzibil.   

Reminiscence / Reminiscențele trecutului rulează în cinematografe.