Mandibules – stupid, distractiv, parțial amuzant

Quentin Dupieux e un favorit al festivalurilor de film. Aceia familiarizați cu filmele lui știu exact la ce să se aștepte. Stilistica lui surprinde rar spre deloc, absurdul la care recurge frecvent relaxează și detensionează spectatori încărcați și epuizați de atâtea filme grele selecționate. Se remarcă des în filmele sale de durată scurtă personaje absurde puse în situații absurde. Ocazional au umor, alteori se scufundă în cinism și-n inimaginabil.

Dupieux chiar face un amestec cu caracter de caricatură din toate astea – adună diferite tendințe și tradiții ale comediei negre și comediei bufe, împachetîndu-le într-un ambalaj propriu pe care e scris numele lui.

Două exemple mai recente ar fi Deerskin (2019) și Au poste! (2018). În primul, Jean Dujardin e un cineast amator care își cheltuie toți banii pe o geacă de piele de care s-a îndrăgostit (un critic remarca amuzant prezența lui Dujardin într-un astfel de film în care probabil nu a reușit să realizeze ce se întâmplă cu el și ce caută acolo), iar în cel de-al doilea, ancheta absurdă din cadrul unei secții de poliție se încheie într-o farsă suprarealistă.

Cam așa stau lucrurile și cu noul său film, cu diferența ca acesta ar fi, probabil, cel mai accesibil dintre toate.  

În Mandibules, doi idioți debusolați au impresia că descoperă o cale rapidă de îmbogățire. Mai exact, o muscă uriașă aflată în portbagajul unei mașini furate. Misiunea lor ar fi fost alta (preluarea unei valize de la o persoană și transportul ei către o altă persoană), dar deconcentrați cum sunt, uită de principalul obiectiv, concluzionând că dresajul muștei botezate Dominique ar trebui să fie mai important. Dupieux se distrează copios pe seama deciziei lor, o parte din distracția lui ne este și nouă transmisă. Cei doi nătărăi urmează să se pună în situații pe măsura capacității lor de înțelegere.

Sigur că, la fel ca în Dumb and Dumber (comparația adesea întâlnită cu filmul fraților Farrelly își are nivelul ei de onestitate), o sumă de împrejurări în care se afla Manu și Jean-Gab aduc rezolvări rapide și în favoarea lor – cu tot ghinionul aparent spre care cei doi par să se îndrepte. Asemănările continuă și la nivelul altor aspecte, însă Dupieux are planuri diferite pentru filmul ăsta. 

Îi trimite să stea câteva zile într-o casă locuită de niște oameni cel puțin la fel de bizari. De fapt, pe lângă locuitorii casei, Manu și Jean-Gab par de o normalitate surprinzătoare. Confuzia lui Manu cu o altă persoană declanșează o serie de evenimente din cele mai ciudate.

La baza uneia dintre ele se află Agnes (Adele Exarchopoulos), o femeie care în urma unui accident de ski vorbește răstit. E nevoie de mult tact să faci dintr-un personaj cu un asemenea handicap unul deosebit de amuzant. Mai mult, condiția femeii e exploatată până într-acolo încât ajunge să devină și-o iscoditoare aproape insuportabilă. Îndată ce se află în punctul în care-și bagă nasul în treburile celor doi, se nasc și alte probleme urlate prin toată casa.

Filmul are momente în care atenția se muta exclusiv pe Agnes. Astfel, tot ceea ce obișnuia să fie scăldat într-un nonsens facil devine și mai ciudat. Și, ca și cum n-ar fi de ajuns, avem ocazia și de-a privi în două rânduri prin ochii unei muște – sau, cel puțin, așa cum crede Dupieux că vede o asemenea insectă.  

Dupieux mai face ceva neașteptat în Mandibules. Pare să abandoneze scopul inițial al idioților noștri, doar pentru a reveni, spre final, la el. Se întâmplă adesea ca unele filme să dea uitării adevăratul scop cu care au pornit niște personaje la drum, într-un mod intenționat sau nu. Nu de puține ori, atenția ne este distrasă de alte circumstanțe în care ele se află, astfel încât schimbările se produc pe nesimțite. Altfel spus, uităm de unde s-a plecat, suntem absorbiți de noi evenimente, fără legătură cu planul original. Ne putem trezi la sfârșitul vreunui film că un aspect narativ sau altul a rămas complet descoperit; s-a renunțat la el în detrimentul altuia.

Dupieux însă se întoarce de unde a plecat, și încă atunci când te aștepți mai puțin. N-ar fi asta vreo performanță extraordinară – până la urmă, datoria unui film narativ, indiferent de formă, gen și stil, este să rămână concentrat. Dar s-au întâlnit atât de multe exemple în care unele priorități au fost schimbate cu altele (accidental sau voit, de la caz la caz), încât revenirea ăstuia de unde a plecat se produce neașteptat de plăcut. 

Totuși, Mandibules nu e altceva decât o caricatură – una trecută prin tot soiul de filtre ale criticii de film străine, care mai de care mai halucinante. E cel mai relaxa(n)t film al lui Dupieux, pare făcut în joacă și cu efort minor – cel puțin în comparație cu cele două menționate. Trece cu ușurință peste pragul suprainterpretărilor, e stupid, distractiv și parțial amuzant. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Are potențialul de a se încadra pe nesfârșita felie a plăcerilor vinovate parcursă de orice cinefil.  

Mandibules poate fi văzut în cinematografe din 18 iunie.