The Wild Bunch. Adio, timpuri bune!

S-a vorbit adesea despre westernul lui Sam Peckinpah din 1969 ca despre unul ce poate fi asociat doar contextului politic reprezentat de acea perioadă. Pentru prima oară, mass media aducea în atenția publicului imagini necenzurate cu suferința populației civile din vremea războaielor. Nu se mai putea ignora asta.

Acest aspect este însă doar pe jumătate adevărat. Filmul lui Peckinpah e mai mult decât un manifest politic – încadrat în propria sa cămăruță, e un bilet de adio scris de o bandă de nelegiuiți vremurilor bune pe care le-au petrecut (și nu neapărat împreună). E ca o mărturie închinată erei western. Noi timpuri vin peste ei, iar gașca de pistolari alege să încheie lupta, cu ceea ce va avea să vină, în proprii lor termeni, deși viitorul apropiat n-ar fi foarte sumbru pentru cei câțiva rămași: „Nu mai e cum a fost odată, dar merge” – vine replica finală, după marea clasă în care se moare masiv în numele simțului fatal al onoarei.   

Filmul se deschide cu niște călăreți deghizați în soldați, care trec agale pe lângă un grup de copii strânși într-un cerc. Râd și par să se joace cu ceva. Cruzimea copiilor (altfel, o deschidere reprezentativă pentru violențele ulterioare din care nu scapă mai nimeni), relevă doi scorpioni care se zbat să iasă dintr-un mușoroi cu furnici, în vreme ce copiii îi tot împing înapoi cu un băț. În cele din urmă se plictisesc, decid să ardă cu totul acest mic teren de joacă.

În oraș, un preot conduce un marș al unei grupări formate din antialcoolici. Peckinpah filmează în detaliu această manifestație, în paralel cu sosirea călăreților în oraș, doar pentru a-i băga în mijlocul unui lung schimb de focuri ce va urma jafului unei bănci. Cel mai probabil, Peckinpah, un binecunoscut alcoolic, s-a distrat enorm filmând aceste scene. În plus, una dintre preocupările bandiților noștri este golirea oricărei sticle în care se află alcool: se bea mereu într-un plan apropiat, se râde zgomotos, se pasează sticle de la unul la altul, până nu mai rămâne nimic din ele. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Ar mai fi pe jumătate adevărată tradiția revendicată din westernul spaghetti. Peckinpah n-are niciun interes de reprezentare a unor eroi cool, unii care care să stea siguri pe picioare, scuipând tutun în țărână, într-o ultimă confruntare armată, însoțită de muzici memorabile. Despre personaje nobile interpretate în trecut de John Wayne nici nu poate fi vorba. Pistolarii de factura asta nu au ce căuta aici.

Avem de-a face cu o gașcă care seamănă moarte oriunde merge. Nici urmăritorii lor nu sunt mai presus – o poteră formată din vânători de recompense, știrbi, lacomi și euforici, cu comportamentul unor vulturi, cu care, de altfel, Peckinpah face asocierea printr-un montaj interior care aduce împreună păsările mâncătoare de cadavre și detestabilii căutători de dinți de aur.

E drept că se fac vizibile, într-un fel oarecum romantic, mai vechi tendințe western – când, de fapt, e vorba de o falsă camaraderie. Ei nu sunt prieteni, așa cum s-a tot înțeles pe alocuri. Se susțin unul pe celălalt, chiar dacă, înaintea carnagiului final, pot da impresia că sunt gata să se sacrifice pe altarul solidarității. Dar ei nu sunt The Magnificent Seven. Dimpotrivă, închid socotelile cu progresul care le suflă în ceafă, funcționează altfel.

Există o scenă, premergătoare masacrului din Mexicul prerevoluționar, în care Dutch (Ernest Borgnine) îl privește zâmbind, pentru o clipă, pe Pike (William Holden). Sunt gata să părăsească o eră, să-i facă loc alteia – una în care au apărut automobilele, una în care nu-și vor găsi niciodată locul. Ar fi putut evita conflictul ăsta armat de mari proporții, dar schimbul lor de priviri deja a ales cum se va termina totul. 

O perioadă lungă de timp m-a urmărit impresia ca Peckinpah a distribuit cel puțin trei actori nepotriviți în roluri cheie: William Holden, Ernest Borgnine și Robert Ryan. Trecuți bine de prima tinerețe, mi se păreau actori ieșiți complet din formă, care n-au ce căuta într-un western atât de de lung și destul de solicitant. Dar, până la urmă, despre asta e vorba – despre niște pistolari seniori care aleg să iasă glorios dintr-o scenă prea strâmtă ca să-i mai cuprindă. 

The Wild Bunch are două proiecții luna asta, la Cinemateca Eforie, pe 22 și 24 iulie.  

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...