Minari. Relevanța lucrurilor mici

Povestea cu parfum de semi-autobiografie a scenaristului și regizorului Lee Isaac Cheung pune la câteva încercări destul de grele o familie de coreeni. Undeva în anii ’80, această familie formată din tată, mamă și doi copii (cărora li se va alătura și bunica) se stabilește într-o zonă rurală din Arkansas. După ce ajung să dețină o fermă, în mijlocul căreia se află o locuință pe roți, plănuiesc să cultive și să comercializeze fructe și legume coreene.

Tot acest proces de adaptare la care sunt supuși în fața unei noi vieți, acest nou început (încărcat de tot soiul de provocări), caută, în felul lui, calea către Visul American. Iar drumul prin care filmul lui Cheung se îndreaptă și ajunge la el e de o frumusețe liniștitoare.   

Minari nu e un film de mare spectaculozitate narativă. Dimpotrivă. Cu excepția câtorva momente care sădesc, pe ici pe colo, oarece tensiuni, e alcătuit din însemnătatea lucrurilor mici, de ceea ce le unește din perspective diferite. Ele capătă forma unor frânturi de memorie – redate adesea din perspectiva băiețelului. Dacă alte filme cu povești similare ar fi creat un arc în jurul unei priviri strict obiective, Minari acționează tocmai invers – de aici și toată tandrețea pe care o emană.  

Tatăl, Jacob Yi (Steven Yeun), e perseverent și optimist. Nu acceptă eșecul și e convins că succesul nu va întârzia să apară. Pe de altă parte, mama, Monica (Yeri Han), are îndoielile ei, își dorește siguranța financiară avută înainte de a se muta la fermă. Nu vede cu ochi buni toată această schimbare de ritm, și nu se sfiește să o arate.

Bunica (interpretată de Yuh-jung Youn, câstigatoare a premiului Oscar din acest an pentru cea mai bună actriță în rol secundar) e iubitoare și neconvențională. Personalitățile lor și relațiile dintre ei tind să fie văzute prin ochii copiilor Anne și David – în mod special a lui David. Celor trei adulți li se alătură un muncitor ciudat și destul de nebun, Paul (Will Patton). 

Cu excepția adulților deja menționati, filmul nu prea găsește loc pentru alții. Rămânem mai mereu cu copiii, și cu felul prin care evenimentele importante sunt văzute prin ochii lor. De aceea, adulții (cu excepția bunicii) sunt destul de unidimensionali – alții nici macar de asta nu au parte. Vedem, în schimb, scurte episoade dintre David și o prietenie pe care o leagă cu un alt băiat, unghiul din care copiii văd, parcă, printr-o ușă întredeschisă, cum bunica îi oferă mamei lor plante și ierburi aduse din Coreea sau certurile dintre părinți, auzite din altă cameră.

Uneori, expresia de îngrijorarea și îngândurarea a lui Jacob Yi, în timp ce se află în fotoliu, e filmată aproape de la nivelul podelei – ca și cum tot prin ochii micuțului băiat îl vedem. Însă cel mai important aspect, din această perspectivă, rămâne atacul cerebral al bunicii. Vom afla asta doar după ce părinții le vor spune copiilor ce s-a întâmplat de fapt. Până în acel moment, suntem la fel de neliniștiți și curioși după cum sunt și ei – rămânem, de altfel, în pielea lor până la aflarea adevărului.

În plus, nu o singură dată, discuțiile dintre părinții lor și alți oameni – discuții la care se pare că cei doi copii asistă – se mulează pe puterea de înțelegere a micuților. Chiar și certurile dintre părinți par să fie niște firimituri din ceva mult mai amplu – firimituri pe care ei ni le adună și ni le servesc cu mânuțele lor. În felul ăsta lucrează Cheung: o ceartă se termină cu zgomotul unei uși deschise, iar alta, auzită în fundal, cu avioane de hârtie prin care sunt rugați să înceteze. E ca și cum accesam aproape întregul film prin intermediul memoriei copiilor; suntem ocrotiți de marile necazuri, întocmai cum sunt ei.  

Sigur că, văzut de la înălțime, se remarcă cu ușurință felul în care rasismul e aproape inexistent, dar se manifestă totuși în micro-agresiuni (un alt băiat se holbează îndelung la David, întrebându-l de ce are fața plată, Anne îi face jocul unei fete care crede că vorbește ceva coreeană, bunica cea haioasă se întoarce, la un moment dat, către Monica, remarcând cât de grași sunt americanii etc).

Filmul nu e însă interesat să dezbată adânc aceste aspecte – e interesat să construiască autenticitate pe fundația micilor detalii care alcătuiesc viața lor la fermă. S-ar mai putea vorbi despre elemente clasice, de mare forță simbolică, aproape biblică. Apa, focul și pământul lucrează împotriva lor, dar îi și sprijină să-și ducă traiul pe un ținut nou. Așa că planta pe care ei o cultivă la marginea unui râu (aceea care inspiră și titlul filmului – o plantă cu tulpină și rădăcină fibroasă) „crește oriunde, întocmai buruienilor”, după cum îi spune bunica nepoțelului. E planta lor simbol, care pare să le contureze întreaga existență.  

În cele din urmă, întregul puls emoțional se regășeste în evenimente mici. Din asta se hrănește duios și răsunător. În loc să caute marea aventură a unei familii coreene aflate pe teritorii noi – una împănată cu aventuri care mai de care –,  Minari se înalță frumos din aproape nimic. Pe cât de gol ar putea părea la suprafață, pe atât de plin este în interior.   

Disponibil pe Amazon Prime.