A Quiet Place Part II: Un pas în spate

Cea de-a doua parte a filmului din 2018 merge pe aceleași urme. Asta ar putea fi înțeles atât literalmente, cât și stilistic. John Krasinski descoperise un concept nou, unul care găsea în efectele de sunet o parte importantă dintr-o deja prea utilizată invazie extraterestră cu creaturi ostile. Atenția lui era îndreptată altundeva decât înspre conflicte spectaculos de zgomotoase. O viață trăită într-o liniște totală asigura supraviețuirea familiei.

Provocarea – și originalitatea – provenea, mai ales, prin distribuirea unui personaj surd: Regan Abbott (Millicent Simonds – altminteri, o actriță surdă din naștere). Interesant de urmărit era tocmai evoluția ei, una care năștea o întrebare importantă: „Dacă nu aude, cum știe să nu facă zgomot?” Filmul venea cu o serie de soluții ingenioase – unele care o priveau în mod direct, altele care priveau întreaga familie. Lupta lor cu creaturi extrem de sensibile la orice formă de zgomot se dădea dincolo de poteca de nisip din jurul casei, dar și cu ei înșiși – mai exact, cu o viață trăita într-o continuă spaimă de a genera orice tip de mișcare care să producă zgomot.  

Din păcate, acest sequel rămâne supus unor serii de reguli (auto)impuse de filmul din 2018. Se poate observa lesne o lipsă de interes de a mai schimba ceva cu adevărat semnificativ. Krasinski nu ne mai poate surprinde – ba mai mult, tinde să dea impresia că face un pas în spate, chiar și printr-o extindere a locurilor în care se produc unele evenimente. 

Filmul se deschide cu „Ziua 1”, premergătoare primei părți. Aflăm cum a început totul, pe fundalul unui meci de baseball cu copii. Exceptând câteva scene introductive, filmate cu tactul unui regizor care urmează să anunțe subtil dezastrul ce va urma, întreaga secvență pare o introducere de care ne-am fi putut lipsi – îi  lipsește orice relevanță, orice punct pertinent de pornire în ceea ce va urma. 

Poate doar confuzia și panica creată în mijlocul comunității să aibă vreun alt efect decât acela de a introduce un personaj nou – Emmett (Cillian Murphy), „înlocuitorul” lui Lee (John Krasinski). Tot ceea ce avem nevoie să știm despre creaturile invadatoare, știm deja din prima parte: ar trebui să faci liniște când îi simți prin preajmă. Nu-și dă nimeni seama de asta la început, astfel încât totul se reduce la un simplu – și semi-spectaculos – asediu extraterestru.  

Îndată cu „Ziua 474”, și conform moștenirii lăsate de prima parte, lupta împotriva monștrilor care se mulțumesc doar să ucidă, niciodată să se hrănească (ca și cum ar fi greșit planeta și sunt extrem de nervoși pe eșec), sistemul sonor, defensiv, descoperit accidental de Regan, le mai vine încă odată de hac. Krasinski mai adaugă aici o insulă încărcată de oameni pentru care zgomotul nu reprezintă o problemă. Desigur, toată schema e ca li se va dovedi contrariul. 

Altfel, Krasinski lucrează cu o serie de elemente narative de-acum previzibile. Indiciile că ceva n-o sa meargă în regulă sunt toate acolo. N-ai nevoie de foarte multă atenție ca să-ți dai seama că ușa metalică, din adăpostul cilindric al unui furnal, va bloca pe cineva în interior, la un moment dat, îndată ce o bucată de cârpă, care ar fi trebuit să împiedice asta, e introdusă inițial printr-un plan apropiat.

La fel se întâmplă și cu alte mișcări de factură fizică – un picior pe cale sa trântească ceva care sa producă nedoritul zgomot, un țipăt de durere care să atragă atenția etc. Astfel de tensiuni ratează tocmai prin siguranța cu care sunt executate în avantajul unor personaje la care filmul ține foarte mult. E drept că sunt supuși unor încercări noi, dar, până la urmă, e jucat într-o formulă care merge la sigur – îndată ce sunt respectate regulile primei părți, totul nu poate decurge decât bine.  

E aproape deranjant atașamentul filmului față de personajele pe care le adoră. Dar mai deranjantă este maniera prin care Krasinski alege să rezolve rapid o serie de probleme. În loc sa aleagă ce-ar fi fost mai dificil – de pildă, instinctul de supraviețuire individuală al lui Emmett ar fi trebuit aprofundat – optează pentru siguranța relației dintre el și rămășițele unei familii care tocmai i-a călcat pragul. 

A Quiet Place Part II își concentrează mai toată atenția pe felul desfășurării narative. Aproape toate evenimentele la care asistăm au loc concomitent. N-ar fi montajul paralel o problemă, dacă n-ar culmina cu rezolvarea unei situații dificile într-un mod identic. Adolescenții Regan și Marcus (Noah Jupe) încheie, într-un mod deschis (aparent unul care să lase loc unei trilogii), și încă într-un moment scăldat în muzică și slow motion, răfuiala cu debusolatele creaturi în fața unor frecvențe de sunet. 

A Quiet Place 2 rulează în cinematografe.