Sebastian M. Ceolca

El Topo e o mostră de cinema de-a dreptul dement și pătrunzător care rămâne cu tine; unul care a absorbit (și încă mai absoarbe) amatori de filme neobișnuite, deosebit de deosebite, bizar de atractive – cu cât mai ciudate și sângeroase, cu atât mai bine.

Filmul regizat de George Clooney (în care se distribuie pe sine) e alcătuit, în mare parte, dintr-o suită de momente în care trecutul interacționează cu prezentul. Altfel spus, în mod tradițional, într-o astfel de stilistică, The Midnight Sky recurge adesea la flashback-uri. Până aici, toate bune și frumoase: unde există cauză există și efect.

Un proces politic filmat aproape impecabil de regizorul-scenarist Aaron Sorkin readuce în discuție teme fundamentale precum libertatea de exprimare, opresiunea statului sau incompetența justiției.

Inspirat în mare parte de un eseu scris de Pauline Kael în debutul anilor ’70, intitulat „Raising Kane”, Mank atrage atenția și asupra disputei Welles-Mankiewicz, îndeosebi în ceea ce privește rolul lor în scrierea scenariului filmului de debut al lui Welles.

Ultimul film al regizoarei May el-Toukhy pune în lumină două interpretări excepționale și o situație cât se poate de delicată.

Cel mai recent film al lui Ron Howard e o melodramă cel mult subțire care își îndreaptă atenția înspre viața unei familii formate din mamă, bunică și nepot. Desfășurată pe două planuri temporale care se tot întretaie, cronica acestei familii mai este (printre altele) și despre succesul actual al fiului și nepotului ce obișnuia să întâmpine tot felul de dificultăți.

Truffaut a spus despre Jules și Jim că spera să izbutească un film de dragoste cât mai pur cu putință. A reușit.

They Live a decis să fie o poveste universală, aproape fără granițe și vârstă. Sigur că i se potrivește mai bine Americii, dar lupta dureroasă pentru supraviețuire, mai ales în această perioadă, se regăsește în toată lumea postmodernă.

După 43 de ani de la lansare, Eraserhead încă mișcă puternic; probabil din pricina clarității imaginii coșmarești, a viziunii singulare ce avea să anunțe un cinema nemaipomenit.

Regizorul și scenaristul Carlo Mirabella-Davis propune un alt unghi de abordare al acestui tip de desfășurare narativă care implică astfel de alunecări horror-dramatice. Privirea lui se îndreaptă spre un tip de horror comportamental, declanșat sub forma unui protest împotriva complacerii într-o căsnicie formală.

Probabil că Ben Wheatley a tras ultimul cadru din film cu speranța că nimeni nu a văzut Rebecca lui Hitchcock.

Night of the Living Dead nu-i doar un reper pentru aproape orice film sau serial cu zombi – e cel mai important marcaj pe harta subgenului.

Cu siguranță, în 1966, Fantastic Voyage mergea pe un teren pe care nu mai umblase nimeni. Până în acel moment, SF-ul viza spațiul cosmic, luptele echipajelor cu creaturi extraterestre și alte entități non-umane. Nimeni nu se gândise că anticorpii și globulele albe pot fi, de asemenea, adversari la fel de temuți.

Daniel (Bartosz Bielenia) e un tânăr care-și petrece ultimele zile într-un centru de detenție. Urmează să fie eliberat condiționat și să lucreze într-o fabrică.

O dramă de două ore și jumătate care nu e salvată nici măcar de Sebastian Stan.