Noul „Rebecca” – inutil și comod

Ecranizarea din 1940 după romanul gotico-melodramatic scris de Daphne Du Maurier câștigă două premii Oscar.

Produs de David O. Selznick și regizat de Alfred Hitchcock, filmul începe cu o poveste clasică de dragoste. Tânăra care lucrează ca însoțitoare de călătorii (Joan Fontaine) se îndrăgostește de un văduv bogat (Laurence Olivier), într-un romantic Monte Carlo.

Cei doi se căsătoresc și se mută în conacul acestuia, al familiei de Winter, Manderley. Dar ce începe ca o frumoasă idilă continuă ca un coșmar pentru tânăra locatară a conacului.

Personajul principal al poveștii începe să devină, treptat, Rebecca – soția defunctă a lui Maxim de Winter. Nu există aproape nicio scenă în care ea să nu fie pomenită în cea de-a doua parte a filmului; prezența ei continuă, sumbră, strânge ca într-un laț existența timidei și modestei femei.

Lucrurile se agravează și mai tare, îndată ce guvernanta casei, Danvers (Judith Anderson), începe să alimenteze și mai mult lugubra existență a Rebeccăi nevăzute. Și, ca și cum spiritul soției moarte n-ar fi peste tot, dispariția ei e înconjurată de secrete și mister. 

În mod obișnuit, ecranizarea romanului lui Du Maurier nu ar fi fost ceva care să-l atragă neapărat pe Hitchcock.

Există mai multe elemente, în special de ordin narativ, care nu s-ar fi potrivit umorului său caracteristic. Dar el face din roman un film de Hitchcock, oricât de mult li s-ar fi părut unora că respectă sursa literară.

Conacul este mai tot timpul ca o prezență fantomatică, în care domină mai mult umbrele oamenilor decât oamenii care le generează. El acumulează treptat tensiuni, prin jocuri de lumini și umbre, prezențe sinistre, întorcând astfel pe dos o idilă de basm, printr-o atmosferă gotică ce bate amenințător la ușile uriașului conac.

Hitchcock este, prin Rebecca, influențat puternic de cinema-ul mut german – iar puterea cu care preia și cu care lucrează prin intermediul acestor tendințe vizuale face din film unul care-i poartă inimitabila și neîndoioasa semnatură.  

Noul Rebecca, în regia lui Ben Wheatley, nu pare să fi învățat nimic din originalul lui Hitchcock. E foarte posibil să nici nu-l fi interesat, dar alternativa propusă de el ține loc, mai degrabă, de o eventuală trimitere înspre revizionarea primului. 

În linii mari, în noul film, povestea rămâne la fel (ba chiar sunt rostite unele replici preluate din roman și de către Hitchcock).

Avem aceeași idilă care derapează grav îndată ce proaspătul cuplu ajunge la Manderley. Personajul interpretat de Joan Fontaine e înlocuit de data asta de Lily James, cel al lui Laurence Olivier de către Arnie Hammer, iar cel al lui Judith Anderson de către Kristin Scott Thomas.

În acest sens, remake-ul (sau, dacă preferați, noua ecranizare) are măcar un casting bun. Lily James se descurcă onorabil în pielea proaspetei doamne de Winter, copleșită de tot soiul de presiuni din interiorul conacului, Arnie Hammer joacă notabil în două chei diferite (până când pare împins la marginea scenariului), iar Kristin Scott Thomas… ei bine, e creepy.

Dar asta nu înseamnă și că dragostea dintre cei doi proaspăt căsătoriți reușeste să se și facă transparentă. După cum bine remarcă criticul Joe Morgenstern, pasiunea dintre ei e mai degrabă indicată decât simțită. 

Lăsând de-o parte legătura slabă dintre participanții din cuplu, Rebecca încearcă să se ridice măcar la standardele romanului. Încearcă destul de mult să țină pasul cu situația inconfortabilă în care e pusă noua doamnă a casei, a felului în care gestionează stângaci mici evenimente din care face parte, a manipulărilor la care este supusă – totul prin stânjeneala ei vag adorabilă.

Toate aceste stări similare prin care ea trece își găsesc, totuși, echilibrul printr-o serie de evenimente care împing povestea pe un alt teren de exploatare – cum ar fi, de exemplu, procesul la care este supus soțul ei (acuzat acum de uciderea Rebeccăi) și solidaritatea cu el. E cam tot ce reușește Ben Wheatley cu acest film. 

E drept că astăzi, în 2020, o ecranizare gotică după un roman gotic (așa cum s-a întâmplat în 1940, cu filmul lui Hitchocock) ar fi fost complet depășită. Wheatley a avut măcar inteligența de a-și da seama de asta.

Dar varianta propusă de el e lipsită tocmai de inteligența și îndrăzneala cu care ne obișnuise în trecut. Altfel spus, a fost destul de comod încât să nu-și bată capul cu o versiune a romanului care să-i poarte amprenta.

Pentru cine n-a văzut încă un film de Ben Wheatley, cel puțin două demonstrații ale originalității acestui cineast pot fi văzute în A Field in England și High-Rise.  

Ceea ce face el aici e o demonstrație crasă a comodității, a inutilității realizării unui film care a fost precedat de o capodoperă. Există o lege nescrisă în cinema: pur și simplu, nu faci remake-uri după capodopere.

Chiar și așa, eforturile de a veni cu o nouă viziune, măcar din punct de vedere stilistic, dacă nu conceptual, ar trebui să fie măcar ușor remarcate. Din nou, nu e cazul aici.

Probabil că Ben Wheatley a tras ultimul cadru din film cu speranța că nimeni nu a văzut Rebecca lui Hitchcock. Însă – tot din nou – mi-e greu să cred că i-a trecut un asemenea gând prin minte. Efectiv, dă impresia ca nu i-a păsat.  

Filmul e dipsonibil pe Netflix.