George Clooney pare pierdut sub cerul de la miezul nopții

The Midnight Sky: O masivă pierdere de timp

Filmul regizat de George Clooney (în care se distribuie pe sine) e alcătuit, în mare parte, dintr-o suită de momente în care trecutul interacționează cu prezentul. Altfel spus, în mod tradițional, într-o astfel de stilistică, The Midnight Sky recurge adesea la flashback-uri. Până aici, toate bune și frumoase: unde există cauză există și efect.

Dar Clooney lucrează cu tot acest proces într-o manieră atât de problematică încât nu doar că acest tip de legătură abia dacă mai interesează pe cineva – de la un punct încolo cu greu își mai găsește vreo relevanță. Însă montajul stângaci, prost gestionat, e doar una din problemele filmului.

Suntem în 2049. La un observator spațial din cercul arctic (trei săptămâni „după eveniment”, ni se spune!), Clooney e singurul care refuză evacuarea. E un bolnav într-o fază terminală care supraviețuiește omenirii (aflăm asta dintr-un flashback de câteva secunde). În haosul provocat de evacuare, dispare o fetiță.

El se mișcă agale prin holurile și anticamerele observatorului. Întâlnim un alt flashback, de data asta cu o istorie a unor planete locuibile. Din nou, în prezent, facem cunoștință cu nava spațiala Aether (și cu echipajul ei) care se întorc dintr-o misiune de succes. În interiorul navei avem un flashback într-un alt flashback. Notoriul compozitor Alexandre Desplat intervine romantic prin acorduri de vioară și muzică de pian. Se rostesc termeni din manual, precum „rachete de colonizare”, „poluare radio” sau „furtuni geomagnetice”.

Înapoi în baza arctică, Clooney își tot face câte ceva de mâncare, bea cafea și se uită pe geam. Mai ia niște notițe, atunci când nu dă foc la bucătărie. Pare să-și găsească echilibrul în momentul în care apare fetița pierdută mai devreme. Ea nu vorbește, dar îi spune că o cheamă Iris (dintr-un motiv greu de înțeles îi desenează o floare-iris complexă, în loc să-i scrie cum se numește, de fapt).

În orice caz, starea lui de sănătate nu se îmbunătățește, dar începe să dea impresia unui om mai degrabă sictirit decât muribund. (Dar în orice stare s-ar fi aflat, nu-l împiedică să plonjeze în adâncul apelor înghețate pentru a recupera, la un moment dat, un bagaj cu conținut important – hipotermia e un aspect neinteresant pentru scenariu, în caz că vă întrebați.)

Încercările lui de a comunica cu echipajul navei eșuează o bună bucată de vreme (de ex., tot vrea să-i prevină ca pe pământ situația este dezastruoasă). Două flashback-uri mai încolo, ni se desfășoară un jurnal de bord al membrilor echipajului – cu tot cu scurte descrieri ale fișelor de post.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Pe nava spațială care vine cu vești bune dar nu mai are la cine, se discută nimicuri. Deși sunt, literalmente, complet rătaciți în spațiu (nu le ies bine niște coordonate de orientare și nu pot comunica cu Clooney care tot încearcă să-i contacteze), prioritatea lor este să aleagă un nume pentru un copil încă nenăscut, căci Sully (Felicity Jones) este însărcinată.

Fiecare vine cu varianta lui de prenume preferat, în vreme ce plutesc în derivă, ba mai sunt și loviți de o furtună de meteoriți. Nici măcar în împrejurările astea nu par să renunțe la subiectul lor preferat de conversație; nu contează că nava e grav avariată și încearcă s-o repare din exterior cu niște ustensile asemănătoare unor șurubelnițe electrice – ei trebuie să-i găsească musai un prenume fetiței.

Nu doar comunicațiile se pierd în acest film, ci mai ales timpul

După ce-au ieșit la această plimbare de reparații, de strâns bine șuruburile din nava care mai devreme se dezintegra total, își mai dau încă o dată seama c-au pierdut comunicațiile. „Am pierdut comunicațiile?” – întreabă un membru al echipajului. „Am pierdut comunicațiile.”, remarcă al doilea fără să-i fi auzit întrebarea primului, care stătea oricum lângă el. O a treia persoană intră și ea în camera de comandă, anunțându-i pe cei doi același lucru: „Am pierdut comunicațiile.”

După ce se restabilesc în cele din urmă comunicațiile, chiar și pentru un scurt timp (credeam că nu se va mai ajunge aici), calmul (și indiferența) de pe navă revine. Se iau niște decizii, ca urmare a discuțiilor cu Clooney (care era același om din flashback-urile în care personajul lui era interpretat de alt actor) și din care mai aflăm că Iris și Sully au ceva hilar de absurd în comun.

Probabil că George Clooney a vrut să întoarcă pe dos reacțiile și comportamentul unui echipaj care răspunde altfel de cum suntem obișnuiți în fața desfășurării unei „crize spațiale” – adică cu calm și cu nepăsare față de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Inovația asta ar fi fost mai puțin ridicolă dacă n-ar fi luat forma unei ciudățenii inclasabile.

The Midnight Sky nu e nici dramă, nici SF, nici un thriller postapocaliptic – sau dacă e câte puțin din fiecare, atunci mixul ăsta de tradiții preluate de oriunde capătă forma unui film pueril. În schimb, cunoaștem un George Clooney în chip de Moș Crăciun pe moarte, care reacționeză emoțional la un joc cu boabe de mazăre în sala de mese și la o serie de clișee tâmpe preluate de actorul-regizor din alte SF-uri cu care a mai cochetat.

Consider, totuși, că The Midnight Sky e mai mult o masivă pierdere de timp decât o acceptabilă comedie accidentală; și-o fi dorit el să tragă niște semnale de alarmă – e drept! –, dar, în cele din urmă, e doar un film supărător de monoton și previzibil. Sfârșeste la fel de leneș (până în momentul unui inutil twist) după cum se și desfășoară.

Filmul se închide dezorientat. Nu știe ce să mai facă cu cei rămași pe navă – alege să-i trimită de unde s-au întors, lăsându-i, câteva minute, pe genericul de final, să butoneze în liniște orice vor pe o planșă de sticlă colorată.

Disponibil pe Netflix.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...