The Devil All the Time – insuficient, limitat

În 1957, într-un orășel din Virginia de Vest, în rurarul Ohio, Willard Russell (Bill Skarsgård) își face timid intrarea, după ce luptase în sudul pacificului împotriva japonezilor.

Poartă cu el un revolver, un Luger, cu care pretinde că s-a sinucis Hitler.

Curtează foarte repede două ospătărițe dintr-un restaurant, dar decide să rămână cu Charlotte – cu care ulterior se va și căsători.

Amândoi au o credință puternică în Dumnezeu, dar asta nu-i va ajuta prea mult. Povestea lor se termină tragic, lăsând în urmă un băiețel, Arvin.

Până în acest punct pare că asistăm la cronica unei familii fără prea mult noroc. Dar cu șapte ani mai devreme, alt cuplu de credincioși sfârșise urât. Ei lasă în urma lor o fată, care îi va deveni soră lui Arvin, crescuți fiind amândoi de bunica și unchiul acestuia.  

Înapoi în 1957, un cuplu de criminali în serie, deviați sexual, ucid autostopiști. Înapoi în 1965, Arvin (interpretat acum de Tom Holland) e un tânăr superprotector cu sora lui, dar și legătura strânsă dintre ei pare una sortită pieirii.

Din momentul ăsta, filmul dă impresia că s-a decis asupra unui singur plan temporal. Dar nu, se mai întoarce de câteva ori în timp, precum într-o secvență în care Arvin iarăși este mic, și e recuperat de la o scenă a groazei de șeriful Lee Bodecker (Sebastian Stan) cu care, din  nou, în 1965, în urma unei reîntâlniri, vor dezvolta un scurt conflict armat, ca urmare a unei situații care derapează sângeros între Arvin și criminalii de autostopiști.

Dar până în acel moment, Arvin mai are niște conturi de reglat cu reverendul Preston Teagardin (Robert Pattinson), un om îngrozitor de detestabil – mult mai detestabil însă în filmul lui Ciro Guerra, Waiting for the Barbarians. Revolverul cu care fusese ucis Hitler e pus la lucru de Arvin, dar – din nou – nu înainte de a fi martorii unor momente când tatăl său i l-a înmânat. În paralel, șeriful are și el niște probleme cu doi tipi dubioși – nu ne este foarte clară sursa problemelor și de ce șeriful le-a pus gând rău.   

Toate aceste întâmplări, fie ca ele au loc în 1957 sau 1965, sunt narate pe alocuri chiar de autorul cărții, Donald Ray Pollock, din care regizorul Antonio Campos își inspiră filmul.  

Scopul acestor comentarii este să ne clarifice ce simte fiecare personaj atunci când nu vorbește – atunci când se foiește pe lângă portbagajul vreunei mașini, se scarpină în creștetul capului, moțăie pe scaunul din dreapta șoferului, privește inert pe fereastră etc.

Altfel spus, în caz că ne scapă ceva din tot talmeș balmeș-ul ăsta temporal, vocea din off insistă sa ne lămurească anumite aspecte ce țin de propriile lor probleme existențiale – aspecte la care, de altfel, filmul consideră că nu am avea cum să ajungem. 

Dacă aș fi măcar indulgent cu filmul ăsta, aș spune că, în cel mai fericit caz, el funcționează doar în interiorul unor segmente de ordin narativ. Am putea, de exemplu, să ne alegem un episod sau două în care acțiunile unor personaje sunt independente de acțiunile celorlalte.

Unul măcar vag interesant, în orice caz. Dar nu, totul e atât de lipsit de consistență și plin de dezinteres încât nu propagă decât  indiferență. Acest aspect e unul dintre cele mai grave care ți se pot strecura într-o dramă: indiferența totală față de personaje și față de ceea ce se va întâmpla cu ele.

Pur și simplu nu-ți pasă.

Fie că unii trăiesc sau mor până într-un final (că ei mor în moduri brutale e, aici, doar un artificiu ieftin), The Devil All the Time nu dă doi bani pe o construcție măcar modestă a personajelor. Indiferența față de ceea ce se întâmplă și se va întâmpla cu oamenii ăștia, vine dintr-o completă lipsă de concentrare a filmului.

Deși nu se grăbește nicăieri (filmul are aproape două ore și jumătate), e atât de stângaci secționat și nehotărât încât orice apropiere empatică față de unele personaje îti este extrem de limitată. Aceasta este mare problemă cu care se confruntă: în loc de personaje (a nu se confunda cu cel puțin o interpretare notabilă) avem doar niște schițe de-ale lor. 

O altă problemă este dată de felul în care filmul alege să pună laloaltă toate aceste povești. Sigur că această modalitate de călătorie printr-un film nu e nouă. Întrepătrunderea unor povești (desfășurate chiar și în planuri temporale diferite) marchează competența unui regizor sau altul. Nu este cazul aici.

Chiar dacă filmul pare să se replieze spre final, lasă în urmă multă dezordine narativă, generată parcă de foarte multe ezitări. De aici și principala problemă deja menționată – dezinteresul major față de soarta personajelor. În plus, în tot parcursul și în toate conflictele astea ale lor nimic nu e surprinzător.

Antonio Campos nu-și bate capul nici cu asta, totul e la îndemână, tocmai bun de cules și de pus în lădițe vechi și putrede.  

Cum nu este nicio salvare în filmul ăsta insuficient și limitat, s-ar mai putea totuși dezbate tema credinței în sânul unei familii? Sau a nașterii unui copil? Sau a creșterii lui în același spirit? Sau a sinuciderii, în urma unei traume emoționale puternice?

Îl face măcar asta un film de văzut? Eu zic că nu, acestea sunt chei tematice de citit în filme cu adevărat bune. E aproape un dezastru tehnic, pentru a-i recunoaște măcar asta. 

Filmul e disponibil pe Netflix.