Corpus Christi – instabil, indecis

Sebastian M. Ceolca

Colaborator

Daniel (Bartosz Bielenia) e un tânăr care-și petrece ultimele zile într-un centru de detenție. Urmează să fie eliberat condiționat și să lucreze într-o fabrică.

Dar Daniel are o credință puternică în Dumnezeu și este favoritul părintelui Tomasz (Lukasz Simlat). Însă cum nicio școală teologică nu acceptă foști condamnați, el este descurajat să urmeze această cale.

După eliberare, o serie de împrejurări convenabile îl pun în poziția de preot al unei comunități. Din acest punct, pornesc o serie de complicații de tot felul pe care Daniel încearcă să le evite o bună bucată de vreme.  

Regizorul polonez Jan Komasa parcurge povestea protagonistului într-o manieră cât se poate de clasică. Încă din primele minute ale filmului suntem martorii unui abuz fizic din penitenciar și ai unei serii de cadre scurte cu activitățile deținutilor de-acolo.

Așadar, știm ce vedem, ce se întâmplă acolo, căci am mai văzut asta și în alte rânduri. Următoarea secvență are loc la slujba religioasă din spațiul penitenciarului. Chipul lui Daniel se luminează, așa că știm ce impact emoțional experimentează.

După eliberare, o altă serie de cadre scurte ni-l prezintă pe Daniel în diferite ipostaze: consumă alcool, întreține relații sexuale, merge la petreceri... Nici acestea nu sunt niște activități nefirești pentru un deținut proaspăt eliberat – știm asta deja și din alte filme.  

Lucrurile iau o întorsătură moderat de amuzantă atunci când împrejurările în mijlocul cărora se află îl pun în poziția preotului comunității. E tenace, se adaptează acestei situații în care se află accidental – minte, improvizează, găsește răspunsuri pentru spovedanie, pe ascuns, cu ajutorul internetului de pe telefon etc.

Toate aceste micro-evenimente, din perspectiva lui de semi-impostor, ne fac să credem că probabil el nu-și dorește, de fapt, asta, profită doar de pe urma unei oportunități extraordinare. Însă Daniel, treptat, începe – evident – să trateze totul cu seriozitate. 

Ceea ce face Corpus Christi până în acest punct este să traseze obișnuita barieră între ceea ce știm noi despre el și ceea ce nu știu personajele. Dar îndată ce trecutul îl va ajunge din urmă (reapariția în peisaj a părintelui Tomasz și a unui fost coleg-deținut – reapariții inevitabile, menite dacă nu să-l expună, măcar să-i pună probleme destul de serioase), felul în care noi și personajele ne vom raporta la el ajunge să devină destul de similar. E un procedeu stilistic clasic – empatia ajunge să fie distribuită aproape în mod egal.  

Previzibilității ăsteia i se mai adaugă un lung proces de transformare prin care Daniel ajunge din poziția de oportunist în poziția unui preot catolic în toată regula.

Un accident care avusese loc mai demult acolo (unul care implicase coliziunea dintre două mașini, lăsând în urmă câțiva morți), e pedala dramatică pe care filmul apasă în sânul controverselor iscate între membrii comunității în ceea ce-l privește pe șoferul care a provocat accidentul.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 13-15 decembrie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, Strada Fericirii în Cluj-Napoca, Harababura în Timișoara și bazar caritabil în Iași. Tu ce faci în weekend?

Aceasta este preocuparea principală a filmului, dezbaterea acestui tragic eveniment. Ceea ce atrage după sine e important doar din punct de vedere tematic (cineva din film spune că iertarea nu înseamnă uitare), deși prioritățile lui se tot schimbă până să reușească să-și stabilească clar această preferință. În detrimentul acestei alegeri, toate tensiunile la care filmul părea că încearcă să lucreze pălesc.

Schimbarea priorităților, a centrului de greutate de pe un punct pe altul, fac ca revenirea unor oameni din trecutul recent al lui Daniel să fie doar o simplă apă de ploaie. Sigur că în profunzimea contextului tematic dat, anumite situatii de acest fel nu-și prea mai găsesc, la un moment dat, locul. Iar asta se întâmplă din pricina instabilității narative.  

În Corpus Christi nu-și găsește spațiu nimic din ceea ce nu a mai fost văzut până acum, într-un fel sau altul. Transformarea spirituală a lui Daniel are o oareșce adâncime dramatică, dar joacă, până la urmă, niște cărți atât de folosite încât uzura lor ne-ar putea trimite cu gândul și la o ordinară dramă indie americană.

Avem o fată, Eliza, care să complice (sau să rezolve?!) mici porțiuni din existența lui Daniel, intensitatea interpretarii tânărului Bielenia, orășelul în care se creează conflicte, dezbaterile încărcate de tensiuni între membrii orășelului, mâna de personaje cu care lucrează filmul, camera de filmat care caută să evidențieze orice mișcare și expresie facială a personajelor, în sprijinul dramaturgiei (după caz, după nevoi) – în fine, ajunge să includă în această putere a complexității morale o resemnare senzaționalistă, niște capete în gură, genunchi în față și niște mutre sparte.   

În ceea ce mă privește, această parabolă religioasă, a protagonistului care se găsește accidental în pielea unei figuri de preot catolic (vizată în special de comedii – îmi vine în minte filmul lui Neil Jordan din 1989, We’re No Angels, cu falșii preoți De Niro și Sean Penn, încercând să descurce tot felul de probleme, îmbrăcați în haine preotești furate), are tendința de a-și distribui atenția către o serie de evenimente amestecate, care-l face când distras, când instabil.

Interpretarea extraordinară a lui Bartosz Bielenia rămâne cumva singurul punct de atracție al filmului – cu ochii lui albaștri, privind în gol, în depărtare, e înfricoșător și atunci când nu vrea; metamorfoza lui spirituală cunoaște mai multe fațete.  

Filmul rulează în cinematografe începând cu 9 octombrie. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€