FOTO captură din film

Mank. Un miștocar rafinat

Filmul lui David Fincher despre Hollywoodul de odinioară din – mai ales – vremea scrierii scenariului capodoperei lui Orson Welles, Citizen Kane, trasează o serie de coordonate care își găsesc un (singur!) punct comun: monumentalizarea lui Herman J. Mankiewicz.

Printre alte aspecte discutate de Fincher despre viața scenaristului, fost dramaturg și critic de teatru în New York, Mank întoarce capul și către un subiect controversat care a stat la baza scenariului scris de tatăl lui Fincher, Jack Fincher.

Inspirat în mare parte de un eseu scris de Pauline Kael în debutul anilor ’70, intitulat „Raising Kane”, Mank atrage atenția și asupra disputei Welles-Mankiewicz, îndeosebi în ceea ce privește rolul lor în scrierea scenariului filmului de debut al lui Welles. Dar acesta este doar un mic segment care portretizează existența lui Mankiewicz în Epoca de Aur a Hollywoodului. 

Filmul se deschide cu câteva date care arată că Welles avea deja toată lumea la picioare. Imediat după ce căpătăm această informație, facem cunoștință cu Mankiewicz, în 1940, imobilizat la pat (în urma unui accident), cu piciorul în ghips.

E înconjurat de oameni care se asigură că are tot confortul pentru a se încadra în termenul limită impus de Welles. Câteva săptămâni mai devreme, asistăm la mici episoade de beție în care se prăbușește și se rostogolește pe obiecte de recuzită aflate pe lângă marile studiouri.

Atât din aceste momente cât și din altele ce vor urma, Fincher face din el o caricatură drăguță a unui bețiv simpatic, dar întotdeauna aflat în control.

Nici o situație nu-l depășește, beat sau treaz el e în centrul atenției tuturor, are câte o replică pentru toată lumea care i se adresează (dar nu numai) – sarcastică sau ironică, după caz, după puteri.

De fapt, aproape orice dialog din jurul lui – fie că anumite personaje i se adresează sau nu – pare a fi construit doar de bagajul voluminos al replicilor pe care le deține. În sensul ăsta, mai toată lumea rostește vorbe doar pentru a le fi aruncate înapoi.

Fincher dezvoltă o formă majoră de admirație aici pentru felul în care Mank îi pune pe toți la punct atunci când au ceva de zis – o formulă de raportare a protagonistului către celelalte personaje care ajunge, de la un punct încolo, supărător de previzibilă. Mank-personajul (ajutat de performanța lui Gary Oldman) îi privește pe majoritatea dacă nu cu sprâncenele ridicate, atunci cu un vag dispreț. 

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Dar dincolo de felul în care Fincher și Oldman îl văd pe Mankiewicz, sfera temporală în care se află filmul (cu flashback-uri din 1934 până în 1940) dezbate niște probleme aplicabile și astăzi.

De exemplu, veșnica confruntare dintre republicani și democrați, alăturându-se criza cinematografică. Lupta pentru un bănuț în plus, atât în politică cât și în cinema, au parte de scheme în scheme, de manevre în interiorul altor manevre, care implică snobi politici, tăieri de fonduri, concedieri temporare și promisiuni de tot felul. Fincher face o foarte bună analiză aici – una care unește două sectoare destul de înrudite.  

Fincher se mai joacă și cu tot felul de referințe care fac gingaș cu ochiul vechiului Hollywood. Exceptând personajele implicate care au avut un rol important în realizarea filmului lui Welles, Mank se alintă și cu prezența unor celebrități ale epocii.

Atunci când nu sunt văzuți, frații Marx fac subiectul unor glume între ședințele de scenariu, timp în care, într-un birou alăturat, Buster Keaton joacă zgomotos cap-pajură cu alți oameni mai greu de identificat. Printre bârfe și discuții, printre pahare de alcool și seri eșuate, filmul tot strecoară concursul ăsta de-a „ghici-cine-e-ăla-pe-care-abia-ai-apucat-să-l-vezi”. E o provocare și-o manieră jucăușă de-a mai distrage atenția de la felul în care mai toți își poartă reciproc ranchiună. 

Din punct de vedere tehnic, Mank e o încântare (dacă nu pentru toată lumea, pentru nostalgici, cel puțin), cu imaginea lui alb-negru, alterată sonor și vizual, în spiritul filmelor clasice al marilor studiouri.

Există scene de durată considerabilă, mai ales acelea cu Mank și Marion (Amanda Seyfried) în care dialogurile sună ca un ecou, evocând perfect ambianța soundstage-ului de școală veche. Fincher face o treabă minunată aici – înțelege perfect cum trebuie să arate și să sune pe ecran un film conceput astfel.

Directorul de imagine Erik Messerschmidt adaugă cu aproximație multe din faimoasele cadre fotografice din Citizen Kane (imagini încețoșate care se dezvoltă apoi în cadre limpezi, cu destul de generoase adâncimi de câmp).

Rezultă, astfel, o compoziție impresionant de glossy și de tributară codurilor cinematografice de foarte multă vreme învechite (care susțineau că o imagine bună este aceea ce nu se concentrează asupra ei). 

Totuși, Mank e un ciudat film de dragoste – unul în care Fincher își arată nemărginita admirație pentru controversatul și problematicul (?!) personaj.

N-ar fi fost nici o problemă cu asta, dacă regizorul nu l-ar fi evocat ca pe o persoană în fața căruia mai toată lumea pare să se închine și să-i tolereze orice fel de comportament (mai puțin Orson Welles, se pare!).

Îl monumentalizează strident, perspectiva lui e izbitor de strict-admirativă, nu prea conferă spațiu în afara umorului său caustic. După Fincher, Mankiewicz e un miștocar rafinat. Foarte rar se întamplă să mai îndrăznească cineva să-i întoarcă vorba.    

Mank este disponibil pe Netflix. 

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...