El Topo: o alegorie suprarealistă

Filmul lui Alejandro Jodorowsky din 1970 și-a început drumul ca un midnight movie în New York. Astfel de proiecții mai existaseră în Manhattan spre sfârșitul anilor ’60, dar El Topo urmează să pregătească terenul pentru cinemaul underground și contracultural – al vizionărilor repetate într-o atmosferă care aducea filme tulburătoare de pe străzi (adică filme care întâmpinau probleme serioase de distribuire în cinematografe) direct în săli de cinema. 

Dacă ar fi să ne raportăm narativ la această alegorie suprarealistă deghizată într-un western spaghetti, ea spune povestea unui pistolar-călător mesianic (interpretat de Jodorowsky) cuprinsă în patru stadii/capitole: Genesis, Profeții, Psalmi și Apocalipsa.

Pe durata primelor două, pistolarul călătorește prin deșert cu fiul său de șapte ani complet dezbrăcat, înfruntând patru maeștri pistolari, lăsându-și fiul în grija unor călugări, urmând apoi să fie împușcat de două femei care îl însoțesc – altfel, două apariții mai mult fantomatice decât reale.

În celelalte două capitole, e readus la viață de un grup de oameni diformi și schilozi, captivi într-o peșteră. Dar după ce-i eliberează, sunt masacrați de locuitorii unui orășel din apropiere.

Își reîntâlnește fiul resentimentar (acum un adult îmbracat în hainele negre de pistolar pe care le purta tatăl său la începutul poveștii). El Topo e însoțit acum de partenera sa pitică și de copilul lor.  

Însă lucrurile nu stau atât de simplu cu felul îndrăzneț în care Jodorowsky combină – și explorează/exploatează – combinația dintre teroare, violență și umor. După ce își îndeamnă fiul să-și îngroape în nisip prima jucărie și fotografia mamei sale, El Topo intră – literalmente – într-o baie de sânge dintr-un sat.

Îndeletnicirile asasinilor-pistolari sunt bizare, iar filmul se distrează ridiculizându-i. Prin acestă prezentare (care parodiază startul gun fight-ului final din filmul lui Sergio Leone, For a Few Dollars More – de pildă, în locul sfârșitului melodiei de pe ceasul din buzunar, avem un balon care se dezumflă), intrăm deja într-o lume grotescă și plăcut de abstractă a westernului de artă.

O bună bucată de timp, Jodorowsky se distrează luând peste picior spaghetti-ul: reinterpretează muzica din trilogia lui Leone, iar zgomotele produse de pași sunt asurzitoare, deși pistolarii noștri pășesc pe nisip. Sigur că, în măsura în care parodia este și ea tot un omagiu, astfel de elemente stilistice și sonore vor persista.   

Îndată ce ieșim din lumea asta (care mai cuprinde turme de capre ce invadează ecranul și zeci de iepuri morți), o nouă serie de personaje ciudate încep să-și facă loc în film. Totul se transformă într-un maraton biblic și simbolic, cu bruște intervenții care condamnă, printr-o suită de scene violente, războiul din Vietnam.

De la eliberarea prizonierilor din peșteră, până la asasinatele explicit de grafice din sat și procesiunile pro pace, El Topo reinterpretează cu brutalitate evenimentele politice din acea vreme. Sacrificiul de sine, sub forma lui pur biblică, ajunge și el să zdruncine destul de serios. 

Dincolo de îndoielnica limpezime narativă (atât de căutată în ultima vreme), felul în care poate fi interpretat filmul lui Jodorowsky nu pune totuși mari probleme de înțelegere, cel puțin la nivel simbolic.

În cele din urmă, protagonistul trece printr-o moarte figurativă, una care cuprinde mai multe etape, purtând pe umeri multă suferință și dând mereu față cu o lume violentă și indiferentă ca și cea pe care o părăsise.

Recurge la un ultim sacrificiu, după ce trece prin toate aceste transformări spirituale – se jertfește public într-o scenă tulburatoare în care se incendiază.  

Important de precizat ar fi că El Topo nu este pentru oricine. Asta nu neapărat pentru că e un film excentric (prin felul în care privește înspre prostituție, sclavie, corupție politică, dar și înspre westernul spaghetti), ci pentru că șochează și amuză (adesea în același timp) printr-o manieră estetică brutală care devine și o critică socială sângeroasă, și o (supra)realitate în ceea ce privește atitudinea sa cea mai coerentă: fragilitatea corpului uman.

E o mostră de cinema de-a dreptul dement și pătrunzător care rămâne cu tine; unul care a absorbit (și încă mai absoarbe) amatori de filme neobișnuite, deosebit de deosebite, bizar de atractive – cu cât mai ciudate și sângeroase, cu atât mai bine.  

Ca un cult classic ce-a devenit de-a lungul deceniilor, El Topo are (și poate va avea în continuare) un public doar al lui. Inițial, fără distribuitor și fără publicitate, filmul nu avusese o viață prea lungă în New York, în cadrul proiecțiilor de după miezul nopții (supraviețuise unei perioade de doar șase luni). La popularizarea lui au contribuit John Lennon și fostul manager Beatles, Allan Klein. De atunci a tot intrat și-a ieșit din circuitul cinematografic internațional, dar ca un film iconic al erei contraculturii încă își are fanii lui.  

Astăzi, El Topo este disponibil pe MUBI.