Hillbilly Elegy: Un mare nimic

Sebastian M. Ceolca

Colaborator

Cel mai recent film al lui Ron Howard e o melodramă cel mult subțire care își îndreaptă atenția înspre viața unei familii formate din mamă, bunică și nepot. Desfășurată pe două planuri temporale care se tot întretaie, cronica acestei familii mai este (printre altele) și despre succesul actual al fiului și nepotului ce obișnuia să întâmpine tot felul de dificultăți.

Principala lui problemă se află într-o strânsă legătură cu mama sa, cauzatoare de diferite exemple de iresponsabilitate. Toată această aventură a celor trei – care începe în 1997 și se termină undeva în 2014 – e redată de Ron Howard (surprinzător, s-ar putea remarca!) într-o manieră zbuciumat de amatoricească.

Titlul filmului vine din cartea de memorii scrisă de J.D. Vance (care este și co-scenarist, alături de Vanessa Taylor) despre propria sa copilărie într-un mediu rural și agitat, urmată de reușitele sale ulterioare (inclusiv reușita de a ajunge, la timp, la un interviu). Povestea filmului începe cu câteva scene din copilăria lui J.D., în vreme ce naratorul își amintește diferite evenimente și aspecte din viața unei mici comunități dintr-un orășel din Kentucky.

Imediat după ce suntem introduși în lumea copilăriei lui, filmul revine în prezentul în care J.D. adult (Gabriel Basso) încearcă să obțină o slujbă importantă. Dar se află în fața unei dificultăți.

Nu știe să folosească tacâmurile aflate pe masa unui ospăț cu oameni importanți, așa că o sună pe prietena lui care îi face un mic rezumat al întrebuințării straniilor instrumente de mâncat aflate lângă farfurie. Ea este călăuza lui spirituală, mereu alături de el – îl va mai ghida și cu alte ocazii, în împrejurări în care absolut oricine se poate descurca și fără ajutor.

Pentru scenariști și pentru Ron Howard astfel de probleme factual-biografice își doresc să sublinieze ambiția unui băiat de la țară care luptă să reușească acolo unde puțini pot. Zis și făcut, doar că micile provocări urbane cu care se confruntă tânărul degajă umor involutar.

Înapoi în copilăria sa, J.D. are încontinuu de-a face cu isteriile și abuzul de droguri ale mamei (Amy Adams). Echilibrul s-ar putea afla în existența bunicii (Glenn Close). Toată lumea țipă la toată lumea, încercând să găsească soluții pentru problemele mamei. Filmul mai revine în prezent (unde, din nou, se comunică doar prin țipete – de data asta cu o Amy Adams îmbătrânită prin machiaj), doar pentru a se mai întoarce în trecutul deja zgomotos vorbit.

Acest tip de comunicare între personaje ar fi menit să stabilească relația lor dificilă și încercările la care tot sunt supuși. Sigur că astfel de circumstanțe narative ar trebui să favorizeze intenția asta comună întâlnită și în alte filme măcar asemănătoare, doar că aici rămâne la un nivel pe cât de simplu, pe atât de enervant la nivelul execuției acestui procedeu stilistic.

O altă problemă majoră a filmului este felul în care se întretaie cele două planuri temporale. De pildă, naratorul își termină foarte repede treaba, lăsând trecutul și prezentul să se amestece când și după cum are chef. Howard lucrează cu acești timpi nu neapărat într-un ritm haotic, ci, mai degrabă, într-un fel în care un număr de evenimente nu-și aleg vremea potrivită (sau nu sunt ajutați de un montaj corespunzător) pentru a-și strânge mâna reciproc. Totul este lăsat cumva la voia întâmplării – de aici și paradoxala subțirime dramaturgică.

Problemele (eventual neajunsurile) filmului continuă. El pare să se îndrepte către nicăieri. E adevărat că povestea reală a unui om obișnuit nu prea lasă loc spațiilor destinate ficțiunii. Chiar și în asemenea condiții, speculând teoria asta, Howard ratează glorios momente care ar fi putut avea potențial.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Spre exemplu, un accident de mașină rămâne doar un banal accident de mașină, fără ca filmul să indice (sau să anticipeze măcar) până și cea mai ușoară formă de tensiune. Microevenimentul se închide așa cum a și început, cu un mare semn de întrebare adresat rostului său. Conflictele nu par să aibă nici ele vreun parcurs care să clarifice anumite etape din viața acestor oameni. Unele personaje apar și pleacă după cum crede scenariul de cuviință. Astfel, ele nu fac decât să participe într-o lume ce-și tot caută un scop dacă nu relevant, măcar interesant.

Însă cea mai mare problemă a filmului vine din stângăcia de a stabili măcar și o elementară relație de empatie cu personajele. E foarte posibil ca aceia care au trăit vieți similare cu protagonistul să rezoneze mai bine cu sensul poveștii. Dar ca reprezentare filmică (și mă refer strict în acest sens), Hillbilly Elegy, această „elegie a celor bătuți de soartă”, e lipsită complet de forță.

În zadar Amy Adams duce cu patos în spate slăbiciuni, vicii și dezechilibru moral, în zadar copilul și adultul J.D. încearcă să-și asume rolul de persoană echilibrată și lucidă și, în sfârșit, în zadar bunica Glenn Close e un soi de arbitru care mușcă adânc din fiecare, încercând să aducă o mai bună înțelegere acolo unde nu prea există.

Sentimentul de indiferență este puternic. Se ajunge cu foarte mare dificultate la tot ceea ce a încercat Ron Howard să facă aici sau, în orice caz, la ceea ce a încercat să ne facă să simțim. E greu să-ți pese de viața acestor personaje în interiorul unor coordonate estetice trasate cu o asemenea lipsă de farmec și lene.

E ca o colecție de evenimente biografice de mică însemnătate din viața acestui om, care speră să atingă puncte substanțiale, să apese butoanele potrivite – în schimb, după ce totul se va fi sfârșit, Hillbilly Elegy nu rămâne altceva decât un mare nimic.

Disponibil pe Netflix, din 24 noiembrie.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€