Jules et Jim: frumusețea micilor detalii

Jules et Jim, unul dintre cele mai frecventate filme ale lui François Truffaut (dacă nu chiar cel mai frecventat!), e o alcătuire de gesturi, priviri, mișcări fizice și alte asemenea mici amănunte derivate din ele, care au luat, în 1962, toată cinematografia mondială prin surprindere.

Nu-i de mirare, considerându-i caracterul nonconformist, că acest al treilea film al lui Truffaut ajunsese să fie cenzurat în mai multe țări din lume. E vorba despre „o dragoste adevărată, împărțită între trei inimi” – după cum o numea autorul însuși. 

Ne aflăm în Paris, 1912.

Jules (Oskar Werner) este german, Jim (Henri Serre) – francez. Ei sunt doi bărbați sofisticați, inseparabili, care gustă din plăcerile culturale ale vieții. În mai puțin de trei minute, naratorul acoperă tot ceea ce este esențial din prietenia lor.

Prin perindările lor pariziene, descoperă o statuie de al cărui chip sunt fermecați. Vor regăsi surâsul și farmecul statuii în Catherine (Jeanne Moreau), o femeie care le va marca întreaga viață. E vioaie, lipsită de prejudecăți, și aduce cu ea o nouă dimensiune care reinventează camaraderia celor doi.

Jules și Jim se îndrăgostesc de ea, dar Jules va fi acela care o va cere de soție. În ciuda unor mici ezitări, Catherine acceptă, iar clopotele care ar trebui să anunțe mariajul sunt înlocuite de scene cu începutul Primului Război Mondial.

Mulți ani mai târziu, cei trei se reunesc. Catherine și Jules au acum o fetiță, însă odată cu reapariția lui Jim, jocul ei perpetuu, cu inimile și sentimentele lor, reîncepe în forță.

Jules se află, în prezent, într-o permanentă stare de melancolie (i se destăinuie lui Jim că, acum, Catherine mai are și alți iubiți – Albert, un vecin, este unul dintre ei), dar este dispus să împartă dragostea ei cu el. Dar ce începuse cândva ca o joacă a acestor trei suflete neînțelese, ajunge să zdruncine chiar esența existenței acestui triunghi amoros.  

Truffaut a vorbit mult despre Jules et Jim. Printre alte lucruri spuse, el a sperat să izbutească un film de dragoste cât mai pur cu putință. Să-i reușească – mai preciza – un imn al dragostei, poate chiar al vieții – pornind de la cartea omonimă scrisă de Henri-Pierre Roché, pe care o considera o capodoperă demnă de cele mai frumoase opere clasice.

În dezavantajul unor voci conservatoare, asta s-a și întâmplat. Critica și publicul l-au găsit ca pe un clasic instant, unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai Nouvelle Vague. 

Totuși, n-ar fi fost Truffaut acela care să reproducă cu strictețe litera unui roman (critica lui de film a acuzat dintotdeauna astfel de atitudini cinematografice facile, uneori chiar deranjante).

Tehnica lui de filmare e formidabilă aici. Regia conține o multitudine de scene și cadre scurte care distrag plăcut atenția. Așază, de pildă, un cadru într-un alt cadru, trecerea timpului (sau trecerea de la un eveniment la altul) e prilejuită de travelling-uri circulare sau abrupte, inundate de lumină și/sau energie. Caracterul epic al romanului ia forma unui produs tehnic remarcabil. Truffaut economisește timp prețios, nu-și pierde vremea cu scene lente, nici cu largi introduceri în sânul unor (micro)evenimente.  

Dar regia lui devine aproape secundară. Truffaut a fost mereu priceput să transmită un bagaj consistent de emoții și stări din cele mai diferite către privitorul filmelor sale. În definitiv, Jules et Jim încă lasă impresia unui film spontan, sincer, uman, generos, naiv și natural.

Nu uită să intrige, să distreze, să se joace cu desfășurarea acțiunii care se petrece în 20 de ani – în fine, a întregului joc vag erotic al celor trei personaje care nu par să îmbătrânească deloc; nu-și schimbă machiajul, doar costumele, coafura, potrivit epocii. 

În orice caz, nu Jules și Jim sunt importanți în această poveste, ci existența lor în proximitatea lui Catherine. Ea dă sens existenței lor pe ecran, ea îi numește pe ei adesea „copiii mei” – fără Catherine ei sunt pierduți, la fel cum și existența ei ar fi lipsită de sens în absența lor. Ei doi nu se completează reciproc, ea îi completează pe ei.

Truffaut născocește o lume cinematografică a unei realități distorsionate, care lasă o umbră de tristețe la final, dar are un anumit freamăt de bucurie și dorință. Catherine e declanșatorul acestor stări mixte, care înregistrează energie tânără și năvalnică, de fiecare dată când apare în cadru.

Nimic nu-i scapă de sub control, chiar dacă, după cum remarca Jules „în societate ea obișnuia să fie relativă” sau, într-unul dintre momentele de „instabilitate emoțională”, ea însăși se descrie ca o persoană fără inimă.

Catherine e de un egoism ciudat de cuceritor; renunță cu ușurință la ce-i este drag, doar pentru a lua înapoi, atunci când are chef, ceea ce deja abandonase. O face cu ușurința cu care un copil mai revine, din când în când, la jucăriile lui preferate.

Truffaut deschide o poartă prin care Catherine trece în fugă, strălucind de încredere în propria ei natură umană. Totul e doar un accesoriu pentru ea, dar, în același timp, în ciuda acestei ferocități pe care ajunge să și-o asume, Catherine e un om cu slăbiciuni și dorințe, ca toți ceilalți. Doar că se află în slujba unei forțe care refuză să-i dea pace. 

Cu o astfel de compoziție narativă lucrează Truffaut în acest film „riscant” – îndeosebi cu un personaj aflat pe contrasens cu o societate uzată. Și o face într-o manieră în care nimic din frumusețea gesturilor mici, a privirilor pe care ei și le aruncă sau a vorbelor pe care și le spun nu pierde un strop din prospețime și din farmec nici măcar astăzi.  

Jules et Jim este disponibil, la înaltă rezoluție, pe TIFF Unlimited.