Night of the Living Dead. Uriaș

Filmul despre care George A. Romero spunea cândva, amuzat, într-un interviu, că a aflat că este unul cu zombies din revista Cahiers du Cinéma, debutează cu o scenă într-un cimitir.

Barbara (Judith O’Dea) și fratele ei Johnny (Russel Streiner) se află la mormântul tatălui lor. Dialogurile dintre cei doi par să dezvolte premisa unei melodrame, dacă nu chiar a unei comedii. Dar apariția unei persoane solide și greoaie dintre pietrele funerare îl înhață pe Johnny, trântindu-l la pământ, aparent hrănindu-se din el.

Barbara reușeste să scape, iar vreme de 13 minute camera o filmează din toate pozițiile, în timp ce-și caută înspăimântată un spațiu de refugiu – concretizat, în cele din urmă, într-o casă de la o fermă. Până în acest moment, filmul lui Romero pare să-și fi ales protagonista.

În casă însă, lucrurile se schimbă, îndată ce ne este introdus Ben (Duane Jones). El va deveni liderul unui mic grup de oameni, pe măsură ce încearcă să înțeleagă ce se întâmplă afară. 

Ferma devine ținta atacului acestor creaturi iraționale care se tot înmulțesc. Ben luptă împotriva lor cu foc (aici, Romero preia unul dintre mijloacele de luptă împotriva creaturilor, atât de prezente în horrorul gotic), dar curând va realiza că acest fel de rezistență este ineficient.

Pe măsură ce panica și tensiunile din sânul grupului cresc (opiniile diferite dintre raționalul Ben și istericul Harry – omul care se baricadase în pivnița casei împreună cu soția și fiica lor – vor duce spre un final nu tocmai fericit pentru cel din urmă) buletinele de știri de la radio și televizor ne explică ce se întâmplă, de fapt, afară.

Simultan cu încercările disperate de rezistență a grupului în fața atacului din exterior, oficialitățile anunță că epidemia asasinărilor în masă, armata de asasini neidentificați care-si consumă victimele, ar putea fi cauzată de radiațiile exploziei unui satelit.

În paralel, o gardă civilă condusă de un șerif curăță zona de acești nemorți, recomandând prin intermediul echipei de filmare care-l însoțește în acțiunea lui vânătorească că cea mai bună soluție de a-i elimina este un glonț în cap.  

În 1968, Night of the Living Dead ridica definitiv ștacheta subgenului în cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Filme cu zombies se mai făcuseră până atunci.

White Zombie (1932), al lui Victor Halperin, I Walked with a Zombie (1943), al lui Jacques Tourneur și producția britanică Hammer, Plague of the Zombies (1966), sunt doar trei exemple.

Dar întemeietorul zombi-ului modern, așa cum îl știm astăzi, acela care se manifestă ca o creatură non-cerebrală, aflată într-o continuă ofensivă, este Romero cu acest film uriaș de influent.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

El nu doar că reușește să reinventeze o creatură care astăzi a devenit un simplu produs comercial; clasicul grup de rezistență râmâne și el destul de neschimbat.

Din acel punct încoace, Night of the Living Dead nu-i doar un reper pentru aproape orice film sau serial cu zombies – e cel mai important marcaj pe harta subgenului.

În acest sens, al organizării narațiunii cel puțin, e aproape imposibil ca un clasic film cu zombi să nu privească (in)direct înspre capodopera lui Romero. Ideea unei hoarde de nemorți putrefacți, în fața căreia un grup de oameni nedumeriți încearcă să facă față într-un mod mai mult sau mai puțin eficient, va rămâne probabil neschimbată și în anii care vor urma.  

Exceptând această moștenire aparent veșnică pe care Romero o lasă clasicului film cu zombi,  Night of the Living Dead atinge și niște puncte extrem de sensibile ale anilor ’60. Ar fi prea simplu să ne gândim la el doar ca la un precursor al filmelor cu zombi.

Privind retrospectiv spre istoria Americii din acei ani, tulburările sociale, rasismul, valorile tradiționale americane întoarse pe dos, războiul din Vietnam și spaima de mulțime transformă filmul într-o alegorie politică. De asemenea, Războiul Rece își face și el simțită prezența, prin referințe la radiații misterioase și eventualitatea unei amenințări nucleare.  

Întorcându-ne la estetica sa, Night of the Living Dead e filmat într-un alb-negru visceral. Umbrele nemorților se proliferează lugubru pe veranda casei, filmările în interioare sunt sufocante, stau la baza inevitabilelor conflicte și atacuri de panică.

Televizorul, filmat mereu în plan apropiat, anunță încontinuu dezastre.

E un război media pornit împotriva mâncătorilor de carne umană, iar perspectivele supraviețuitorilor sunt destul de sumbre.

Îndată ce orice șansă a grupului de a supraviețui atacului e sortită pieirii, filmul capătă atitudinea unui catastrofal documentar. Nimic nu mai supraviețuiește din ceea ce vedem pe ecran – nici eroul, nici familia tradițională americană, nici fetița bolnavă din pivniță.

Supraviețuiește doar șeriful și armata lui, doar birocrații din Washington și analiștii de la televizor.

Perspectiva lui Romero este aceea de a-i privi pe acești oameni ca pe adevărații monștri ai filmului. Finalul necruțător îngroașă asta până într-acolo încât armatele de zombi constituie doar o sumbră și nemiloasă victorie a răului. Nu există soluție sau consolare aici, doar teamă și moarte.  

Filosoful și teoreticianul de film Noël Carroll se referă adesea la frica, dezgustul și fascinația spectatorului pentru filmul horror. Acest amestec de sentimente îl numeste „Paradoxul Horrorului”.

Mai adaugă, în cartea sa, The Philosophy of Horror, că doar filmele mari reușesc să îmbine aceste feeling-uri, să adauge curiozității fascinație și repulsie. În mod clar – aș adăuga –, Night of the Living Dead este unul dintre acele filme mari.

Ar putea fi o (re)vizionare tocmai potrivită pentru Halloween-ul care bate la ușă, dar găsesc că e atât de marcant încât merită o reevaluare în orice moment al anului.  

Night of the Living Dead e disponibil pe MUBI. 

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...