Swallow – Un fel de body horror

Din momentul în care o întâlnim pe Hunter (Haley Bennett), știm că, în ciuda aparențelor afișate, e departe de a avea totul. Dimpotrivă, e văzută ca o soție-trofeu, care trăiește într-o casă imaculată, decorată întocmai anilor ’50, deși acțiunea filmului are loc în zilele noastre.

În prima scenă, Hunter pare că radiază de fericire; filmul ne anunță, pe această cale (și încă în foarte scurt timp) că paradisul în care ea trăiește e unul de paie. De fapt, nu e nici un paradis acolo, e multă suferință reprimată.  

Body horror-ul e un subgen care își găsește loc în chinurile fizice prin care trec anumiți protagoniști.

Fie că factorii care le declanșează aceste transformări sunt de origine supranaturală și/sau pur psihologică, oamenii care sunt supuși unor astfel de cazne suferă încontinuu, și încă teribil.

Regizorul și scenaristul Carlo Mirabella-Davis propune un alt unghi de abordare al acestui tip de desfășurare narativă care implică astfel de alunecări horror-dramatice. Privirea lui se îndreaptă spre un tip de horror comportamental, declanșat sub forma unui protest împotriva complacerii într-o căsnicie formală.  

Hunter e o casnică care nu pare prea ocupată. Încearcă să fie pe placul tuturor, în general – al soțului ei, al părinților soțului ei, al prietenilor soțului ei. Alege draperii pentru casă, ocazional se ocupă cu grădinăritul, aspiră covoare viu colorate, se asigură că totul arată impecabil, și încă mereu îmbrăcată impecabil.

E tratată, însă, ca un accesoriu.

Soțul și părinții lui sunt niște maniaci ai controlului, vor să se asigure că totul funcționează așa cum își doresc – îndeosebi acum, când ea așteaptă un copil. Se răzvrătește tacit, îngurgitând mici obiecte care îi atrag atentia prin casă. Începe cu o bilă dintr-un bol ornamental, continuă cu o pioneză, o baterie și alte câteva mici obiecte.

Le colecționează ca pe niște mici trofee, din vasul toaletei, după ce defechează.

Culminează înghițind o șurubelniță, pentru ca mai spre sfârșitul filmului, să mănânce pământ din fața unui motel în care se refugiază.

Tot acest proces de îngurgitare de obiecte periculoase, pe care nici ea nu și-l poate explica, e întrerupt de panica și ingrijorarea familiei, cărora li se adaugă câteva ședințe la psiholog și un foarte protector asistent-bodyguard sirian.  

Probabil că pe mâna altcuiva decât a lui Mirabella-Davis, totul ar fi arătat dacă nu ca o glumă sinistră, atunci, cu siguranță, ca o atitudine batjocoritoare la adresa unei femei care este atât de norocoasă încât n-ar trebui să întâmpine astfel de probleme comportamentale. Dar el știe exact cum să lucreze cu un acest tip de personaj.  

În prima parte a filmului, Mirabella-Davis optează pentru creșterea acestui comportament bizar al femeii, care se transformă din curiozitate în obicei.

Păstrează aceste proporții stricte, de natură grafică, explicită, încărcând cu stres existența lui Hunter și vizionarea noastră. În cea de-a doua parte, asistăm la revelațiile ei, acelea care au pus bazele acestei fundații bizar-comportamentale.

O experiență traumatizantă, care conduce spre un segment diferit al filmului, ne trimite înspre confruntarea ei cu tată demult uitat – altminteri, un segment cu conotații sociale și politice, cu care se rezonează emoțional, făra să se alunece în melodramă. Între aceste două aspecte (dar și în interiorul lor), Swallow îi este dedicat aproape în întregime interpretării lui Haley Bennett.

Există foarte puține scene în care toate aceste etape, de o semnificativă profunzime psihologică, să nu fie desăvârșite de jocul ei. Camera rămâne mereu cu protagonista, analizând, observând îndeaproape fiecare mișcare fizică (oricât de neînsemnată ar fi ea) – o clipire din ochi, un zâmbet de complezență, un cap așezat pe pernă… Directorul de imagine Katelin Arizmendi ajută și el, și încă uriaș, la interpretarea ei, prin poziția în care ea e pusă într-un cool, curat și supra-stilizat lux opresiv; un loc în care se află prizonieră între pereți invizibili și balustrade transparente.

Interpretarea lui Bennett e cât se poate de fizică: obrajii par să i se înroșească la comandă, zâmbește și suferă în mai multe feluri, în vreme ce pozează într-un fidel „animal de companie” – sub forma perfectă a celui mai de preț premiu deținut de familia soțului ei, a unei cochilii în care se trezește permanent ținută.

Tulburarea ei comportamentală poate fi citită și ca un studiu al unei casnice care suferă în tăcere de compulsii isterice. De la această observație, de la preconcepția casnicei aparent plictisită până la body horror n-a fost decât un pas, după cum pare să ne semnaleze Swallow. E forma lui – a filmului – de exprimare împotriva unui mariaj toxic.   

În cele din urmă, Swallow e o critică socială, una care descoperă teribilul nevăzut din spatele aparențelor unei căsnicii perfecte, a propagării horrorului în sânul unei plicticoase căsnicii.

Se află, cumva, la capătul opus al lui Rosmary’s Baby, dar prezintă și oareșce similarități. Desigur, exceptând elementele oculte.  

Se tot vorbește în ultima vreme despre „horrorul elevat” (orice ar însemna asta!) – adică acel tip de horror care propune alternative celui tradițional. S-ar înscrie mai multe filme aici, dacă ar fi să ne alăturăm jocului, printre care și cel domestic – care nu include supranaturalul, ci teroarea la care e supusă, de exemplu, o femeie aflată într-un stadiu emoțional îndoielnic.

Pe lângă recentul The Invisible Man, filmul lui Mirabella-Davis pare să dea curs unei noi tendințe – aceea a discuției despre diferite forme de abuz, a horror-ului generat de aceast concept, de astă dată în toată profunzimea lui.   

Filmul este disponibil pe MUBI.