Voicu Bojan

Tot mai confuz și mai sărman, asaltat de știri false și contradictorii, săteanul nostru a devenit o specie amenințată cu extincția. E victima unor realități pe care nu le mai poate pricepe, așa că își vede încăpățânat mai departe de pășuni, straturi, galițe și vite. Lumea lui reală începe și se termină cu perimetrul ogrăzii. Trăiește în continuare cuplat la ritmurile ancestrale ale naturii, doar că și natura îl trădează uneori, cu încălzirea ei globală cu tot. În loc să ningă, plouă. Iar în loc să plouă, e pârjol.

Secuimea sau Terra Siculorum este un ținut surprinzător și fascinant – o adevărată perlă ascunsă pe traseul Via Transilvanica. Nu e doar tărâmul urșilor sau al ultimilor cărbunari tradiționali ascunși prin păduri, ci și un tărâm al munților de sare, al pălincii și al unor mâncăruri tradiționale memorabile.

Ora 7.30 trecute fix. Sau 8. Sau 9. Viața obișnuită s-a dus demult. În trening și papuci de casă, nemâncată și, nici pe departe sofisticată, cu mintea-n toate părțile, deschid Platforma. Da. Cu literă mare. Că ea e mama, Alfa si Omega, începutul și sfârșitul orelor online din vremea pandemiei. Dacă Platformă nu e, nimic nu e. Cursorul pâlpâie vesel ca o pălmuță vioaie peste zulufii mei nearanjați și indiferenți. Pătrățele de copii somnoroși se-aprind din hăul internetului și împreună o pornim la înc-o zi minunată în țara colorată și zglobie a școlii online.

Un gospodar dintr-un sat transilvan oarecare, ascuns între dealuri, a dezvoltat o pasiune ciudată: să confecționeze diverse figurine din lemn, pe care să le monteze cu dibăcie, direct în sticle. La început, satul a râs cu mare poftă de ideea lui Nelu Mangău din Fildu de Sus, Județul Sălaj.

Acesta este primul material dintr-o serie de articole ce conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse.

Despre Destin: între 2016 și 2018 Andrei Pleșu publica în Dilema veche o serie de 14 articole pe tema destinului. De aici s-a pornit. Practic, a doua jumătate a cărții însumează toate aceste așa numite "Restituiri". Nu asupra lor mă opresc aici, ci asupra primei jumătăți. Aceasta e rezervată schimbului de scrisori între cei doi. Inițiatorul e tocmai directorul Editurii Humanitas, cel care deschide dialogul sub pretextul de a-și scoate prietenul dintr-o stare de apatie, de letargie scriitoricească.

Oare cum ar fi să uităm o vreme toate odele sforăitoare închinate lui Eminescu și ne apucăm să-l recitim, așa cum se cuvine? Nu cumva gravitând sincer în jurul acestui om "rătăcit, nemângâiet, ca un suflet fără parte" l-am putea redescoperi într-un mod proaspăt?

De fapt, tot Patericul egiptean e construit ca un obstacol, la care nu m-am putut adapta niciodată. Culmea e că tocmai stranietatea mă determină să mă tot întorc la această carte. E ca un prieten sucit, cu ale cărui mofturi te-ai obișnuit.

Nu știu ce a urmat, mi-am pierdut o vreme capul. Știu doar că m-am trezit în Parcul Central. Mergeam înspre ai mei, să le spun ce tocmai văzusem. Mă simțeam mesagerul unui adevăr tragic: libertatea asta a noastră nu se poate obține fără sânge, morți și lacrimi. Revoluția română nu e una moale, de catifea.

Chiar, de ce a căzut haznaua sătească în derizoriu? Merită? Așadar, m-am apucat de un nou demers absolut inutil - un eseu închinat veceului tradițional și parfumului său discret, mai ales iarna, când totul e înghețat bocnă. Consider această inițiativă cel puțin la fel de importantă pentru omenire precum ar fi o epopee, lungă cât Mahabharata, închinată beneficiilor aduse de nemuritoarea cizmă de gumă în viața trecătoare a omului.

Când m-am prins că vecinul Dănuț are un cal pe nume Voicu, poate cel mai popular nume de cal din zona Măguri-Mărișel-Muntele Rece, urmat de Gelu și Doru, a început să mă obsedeze ideea de a studia subiectul îndeaproape. Experiența de viață mi-a demonstrat că nimic pe lume nu îți poate aduce bucurii mai profunde decât genul acesta de demers absolut gratuit, lipsit de sens și cu relevanță zero în economia bunului mers al umanității.

Senzația fizică seamănă cu ziua când au năvălit rușii, în timpul războiului. Unul, mai mârlan așa, cu trei ceasuri pe mână și doar trei clase a intrat în sufrageria vieții mele cu cizmele pline de noroi, s-a trântit pe sofa și a cerut poruncitor de mâncat și de băut. Și n-a mai dat semne că ar vrea să plece. A început să se insinueze în mintea mea posibilitatea acelui virus la modă.

Via Transilvanica, între Șieu și Monor, e mai mult decât un basm cu flori. E o poveste pe care-o respiri la pas, cale de o zi, printre câini de stână, conace abandonate și oameni primitori, cu propriile povești care așteaptă să fie spuse.

În vârful dealului, se deschide toată panorama. Vorba poetului Ioan Alexandru: „Transilvania e un imn”. Lângă drum, două plăcinte de asfalt perfect rotunde: heliportul unde ateriza Ceaușescu când venea la „pușcat urs”. Cică și Hrușciov ar fi fost pe-aici pe vremea lui Dej și s-a îndrăgostit de vinul de Lechința.

Se zice că "mai binele" e dușmanul binelui. Mergând un pas mai departe, mă întreb oare "mai răul" ce-o fi? Nu cumva ar putea fi prietenul răului, având rolul de a-l îmblânzi? Cu alte cuvinte, ce se întâmplă dacă, atunci când totul în jur pare rău, sinistru, traumatizant, îți imaginezi un și "mai rău"?