Voicu Bojan

E încă iarnă-n Apuseni. De plictiseală umblu prin vecini. Și umblând așa, mi-a venit ideea să-i întreb pe oameni despre iernile de altădată. Lelea Irină și Badea Gheorghe s-au pus pe povestit ca pe vremuri, când zăpada pe ulițe atingea patru metri, oamenii înghețau la margine de răzor și lupii făceau din staulul de oi, autoservire.

Teoria lui Babos Zsolt e că există o singură problemă cu urșii - noi. Noi suntem cei care i-am invadat, îi provocăm constant, îi hrănim din mașini și mai ales, îi agresăm construind în pădure, defrișând, distrugând habitate cu vehicule off road, fiindcă suntem însetați de confort, distracție și exotic.

Barcelona, februarie 2021. Senzația e stranie. Am nimerit într-un alt oraș. Pustiu de turiști, locul pare calm, limpezit, resemnat. Senzația e că actorii au părăsit scena și a rămas decorul.

Vai, dacă minunatul Ion Cornu s-ar fi născut la Florența, iar nu la Gornovița (Județul Mehedinți) și l-ar fi avut ca patron pe Lorenzo de Medici, poate că ar fi fost și el un mic Leonardo da Vinci. Un artist polivalent. Dar așa… creativitatea lui a devenit o simplă artă naivă.

Această serie de articole conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse. Sunt învățămintele molimei, lecții revelatoare, făcute „cadou” de o pandemie-surpriză, care a produs revolte, mirări sau cutremure ascunse în viața fiecăruia dintre noi.

Varanasi un loc straniu, care vine parcă din anistorie și căruia nu-i pasă de nimic, nici măcar de trecut sau de viitor, fiindcă e suficient sieși, drept urmare îi ajunge doar clipa.

Tot mai confuz și mai sărman, asaltat de știri false și contradictorii, săteanul nostru a devenit o specie amenințată cu extincția. E victima unor realități pe care nu le mai poate pricepe, așa că își vede încăpățânat mai departe de pășuni, straturi, galițe și vite. Lumea lui reală începe și se termină cu perimetrul ogrăzii. Trăiește în continuare cuplat la ritmurile ancestrale ale naturii, doar că și natura îl trădează uneori, cu încălzirea ei globală cu tot. În loc să ningă, plouă. Iar în loc să plouă, e pârjol.

Secuimea sau Terra Siculorum este un ținut surprinzător și fascinant – o adevărată perlă ascunsă pe traseul Via Transilvanica. Nu e doar tărâmul urșilor sau al ultimilor cărbunari tradiționali ascunși prin păduri, ci și un tărâm al munților de sare, al pălincii și al unor mâncăruri tradiționale memorabile.

Ora 7.30 trecute fix. Sau 8. Sau 9. Viața obișnuită s-a dus demult. În trening și papuci de casă, nemâncată și, nici pe departe sofisticată, cu mintea-n toate părțile, deschid Platforma. Da. Cu literă mare. Că ea e mama, Alfa si Omega, începutul și sfârșitul orelor online din vremea pandemiei. Dacă Platformă nu e, nimic nu e. Cursorul pâlpâie vesel ca o pălmuță vioaie peste zulufii mei nearanjați și indiferenți. Pătrățele de copii somnoroși se-aprind din hăul internetului și împreună o pornim la înc-o zi minunată în țara colorată și zglobie a școlii online.

Un gospodar dintr-un sat transilvan oarecare, ascuns între dealuri, a dezvoltat o pasiune ciudată: să confecționeze diverse figurine din lemn, pe care să le monteze cu dibăcie, direct în sticle. La început, satul a râs cu mare poftă de ideea lui Nelu Mangău din Fildu de Sus, Județul Sălaj.

Acesta este primul material dintr-o serie de articole ce conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse.

Despre Destin: între 2016 și 2018 Andrei Pleșu publica în Dilema veche o serie de 14 articole pe tema destinului. De aici s-a pornit. Practic, a doua jumătate a cărții însumează toate aceste așa numite "Restituiri". Nu asupra lor mă opresc aici, ci asupra primei jumătăți. Aceasta e rezervată schimbului de scrisori între cei doi. Inițiatorul e tocmai directorul Editurii Humanitas, cel care deschide dialogul sub pretextul de a-și scoate prietenul dintr-o stare de apatie, de letargie scriitoricească.

Oare cum ar fi să uităm o vreme toate odele sforăitoare închinate lui Eminescu și ne apucăm să-l recitim, așa cum se cuvine? Nu cumva gravitând sincer în jurul acestui om "rătăcit, nemângâiet, ca un suflet fără parte" l-am putea redescoperi într-un mod proaspăt?

De fapt, tot Patericul egiptean e construit ca un obstacol, la care nu m-am putut adapta niciodată. Culmea e că tocmai stranietatea mă determină să mă tot întorc la această carte. E ca un prieten sucit, cu ale cărui mofturi te-ai obișnuit.

Nu știu ce a urmat, mi-am pierdut o vreme capul. Știu doar că m-am trezit în Parcul Central. Mergeam înspre ai mei, să le spun ce tocmai văzusem. Mă simțeam mesagerul unui adevăr tragic: libertatea asta a noastră nu se poate obține fără sânge, morți și lacrimi. Revoluția română nu e una moale, de catifea.