21 de cărți la 21 de ani în 2021

Atenție! Articol periculos de lung. Conține peste 6000 cuvinte și necesită aproximativ 25 de minute timp de lectură.

Un mic total de 12.594 de pagini!

De ziua lui, i-am făcut cadou fiului mic o mini-bibliotecă, adică 21 de cărți alese pe sprânceană. Cum omul iubește cărțile, am profitat. Să împlinești 21 de ani înseamnă ceva – e cu adevărat o vârstă de aur, când parcă se întredeschid cerurile și începi încet, încet să pricepi ce e cu lumea și mai ales, ce cauți tu în ea. Încă totul e posibil, totul stă înainte, mai nimic înapoi.

Cum știm, la americani această vârstă e sinonimă cu maturizarea, de parcă acest lucru nu ar fi un proces lung cât o viață, ci trecerea sprințară a unui prag. De cele mai multe ori însă, aniversarea e înțeleasă simplist: În sfârșit, poți bea prima bere oficial, la vedere, pe o terasă, fără să te umfle poliția.

Noi, românii, cum suntem mai precoci, putem trece pragul cârciumii la 18 ani. Tinere, te anunț solemn, cu binecunoscutul ton plicticos-părintesc că aici e vorba de cu totul altceva decât despre dezlegarea la bere. Este despre deschiderea ochilor. Te rog, nu-i da peste cap și ascultă-mă atent: La 21 de ani treburile sunt simple: ești la fel de imatur și habarnist ca la 18. Doar te crezi un pic mai deștept. Ai doar iluzia că știi ceva în plus.

Asta e vestea proastă. Vestea bună e că nici alții nu-s mai breji. Relaș! Dacă îmi amintesc bine, nici eu la 21 de ani nu știam mare lucru. Ba chiar mai rău! Eram pasibil să o dau de gard exact ca în urmă cu 3 ani și la fel ca în următorii 3. Iar uneori, pe alocuri, și în următorii 30! Pe onoarea mea, încă mi se întâmplă. Deci nu s-a terminat.

Acum o să-ți explic ce au cărțile de-a face cu vârsta ta de aur și introducerea de mai sus. Oare de ce în loc să-ți iau o mașină bengoasă de să crape toți dușmanii, te condamn cu bună știință la citit nu mai puțin de 12.594 de pagini în total? Halal părinte ai!

Deci, ce ne dau nouă cărțile?

Gâsca știm – ne dă ouă, puf și carne. Dar cărțile? Tehnic vorbind, te ajută să îți dezvolți niște conexiuni neuronale specifice. Te ajută să îți dezvolți limbajul, să nu te trezești că vorbind începi să repeți același set de cuvinte standard, fiindcă bagajul tău de vocabular e minimalist, adică un „strict necesar” gen „na paraua, dă sarmaua”.

Dacă bagajul tău de cuvinte e doar „de mână” și nu „de cală”, ai o problemă. Iar problema sare-n ochi imediat ce deschizi gura, se vede din avion. Apropo de avion, seamănă cu vorba clasică: „Mintea e ca o parașută. Dacă nu se deschide, dai de pământ”. Așadar, cititul are treabă și cu deschiderea minții. Foarte brutal spus, citim ca să nu murim proști.

Cititul te ajută să nu pui botul la orice tâmpenie. O viață întreagă lumea va încerca să îți vândă te miri ce. Gen Z pur fiind, ești colmatat de informație din toate direcțiile, pe toate canalele. În mintea ta se iscă un taifun de idei, un isteric bazar neuronal și emoțional. Cum sortezi, cum faci ordine? (Și mai ales, de ce să asculți sfaturile unui bătrân tată din complet altă eră geologică?) 

Vei descoperi că viețile trăite de alții îți pot fi de mare folos. Până și cele trăite acum 500 sau chiar 2000 de ani sunt valabile. Pe nesimțite, începi să înțelegi, să alegi. În plus, înveți să taci și să asculți într-o lume care nu se poate opri din vorbit, drept urmare are păreri stridente și absolut ferme despre absolut orice.

Cărțile te mai ajută să faci liniște în mintea ta, să izolezi gălăgia, să dai volumul lumii pe mute. Și să nu te plictisești cu tine însuți, lucru important.

Imaginează-ți că vrei să faci un pelerinaj lung, singur, fără prieteni. În afară de periuța de dinți, iei cu tine un alter ego, un celălalt, un tu-altul. N-ar fi rău să ai cu cine povesti pe drum, rumega niște gânduri, dacă vrei să nu o iei razna. Așadar, ia cu tine mulți prieteni nevăzuți – cărțile citite, marile povești ale umanității.

În plus, dacă reușești să cultivi prietenia cărților, selecția prietenilor de doi bani devine mult mai directă. Crede-mă, la 21 de ani nu e prea devreme să începi să faci ordine în jur. Nu de alta, dar te afli mereu mai pasibil să te contamineze loserii, decât să-i scoți tu de păr din smârcurile suficienței.

Drept urmare, e de preferat o carte bună unui așa-zis prieten fără idealuri și valori, care va încerca să te convingă că viața-i parfum, merge oricum. Jordan Peterson avertizează:

„Viciul e ușor de înțeles. La fel și eșecul. E mai ușor să nu cari o povară. E mai ușor să nu gândești, să nu acționezi, să nu-ți pese. (…). Succesul – pentru tine e un mister. Virtutea – este tot ce poate fi mai greu de explicat. Pentru a eșua, trebuie doar să-ți cultivi câteva obiceiuri proaste. Să pierzi timpul.”

Iubirea – efecte secundare

Spune frumos Toma de Kempis: „Mi-am căutat liniștea în toate ale lumii, dar n-am aflat-o nicăieri, decât într-un ungher, cu o carte în mâini”.

Minunată zăbavă cititul de cărți, dulce și plină de sens „pierdere de vreme”, după cum gândesc unii mai pragmatici. Sau oamenii de la țară, majoritatea.

Nu-l uit pe bietul tata. Familia mamei, posesoare de vaste pământuri la sat și mânată-n luptă de o etică a muncii tipic protestantă încerca, vară de vară, să-l supună pe tata caznelor trudei câmpului. Evident lipsit de orice chemare, cu un coif din ziar pe cap, abandona senin grebla-n țarină și se ascundea la umbra unei căpițe, citind. Disprețuită și de neînțeles îndeletnicire pentru niște țărani iubitori de glie!

Orice dragoste mare vine la pachet cu probleme, nu e simplu de gestionat. La fel și iubirea de cărți. Pe vremuri, când acestea nu prea existau, străbunicii tăi, fiule, citeau la lumina lămpii ce apucau, ce prindeau sau ce împrumutau de pe la popă sau învățător. Azi, cărțile cad pe noi de peste tot și mai toate țipă:

„Sunt bestseller internațional tradus în 34 de limbi! Alege-mă, cumpără-mă, pune-mă-n raft, poate chiar citește-mă!”

Deci cum faci, pe ce îți bazezi alegerea? E un lucru important, fiindcă mica bibliotecă transpusă din raft în mintea ta îți poate modela, pe tăcute, destinul.

Hai să-ți explic cum din sute de cărți posibile am ales aceste 21. Orice selecție, exact ca în fotografie, se bazează pe un proces de distilare, de editare. Dintr-un cadru larg alegi ce te interesează, având în minte un scop. Din tot ce vezi în jur, operezi un decupaj. De ce? Ca să pui în lumină un subiect. Aici, subiectul acțiunii ești tu. Sărbătoritul. Alesul cărților.

Am lăsat deoparte o seamă de cărți, pe care știu că vi le-am citit când erați mici, cu voce tare (gen Narnia), le-ai citit tu însuți de plăcere, sunt lecturi obligatorii pentru examene (gen rușii clasici, Kafka etc) sau sunt cărți de la sine înțeles, care nu pot fi încadrate în liste (gen Biblia). Propunerile mele sunt pur subiective, ai voie să nu fii de acord cu ele. Tot în afara listei există autori „imposibili”, care m-au depășit, nu i-am putut duce la capăt, indiferent cât de geniali li se par altora (gen Llosa, Rushdie sau Joyce).

Toate cele 21 de cărți sunt noi, cumpărate nu de pe net, ci din librărie, fiindcă dacă ne dorim ca aceste grădini botanice de lumină și cultură să nu dispară, trebuie să le susținem și să cumpărăm din ele. (Mulțumesc pentru ajutor Vali Derevlean de la Librarium, Cluj) Cu toate că unele titluri le avem în bibliotecă, am ținut să le ai pe ale tale, curate, pe care să poți face sublinierile tale.

Așadar, am făcut o listă mai lungă, din care am tot tăiat. Autorii români i-am lăsat pentru altă dată. Am ales deci cărți din literatura universală, mai clasice, care mi-au plăcut cândva, dar și contemporani care m-au luat de pe picioare în ultimii ani. Am strecurat doar două titluri necitite (am citit altele de la autorii respectivi, așa că abia aștept să ți le cer împrumut).

Unele volume importante nu le-am găsit în ruptul capului (cum ar fi Moby Dick de Herman Melville). În plus, am lăsat pe dinafară câteva foarte dragi, de care îmi tot amintesc pe parcurs, dar degeaba – am bătut lista-n cuie și gata.

În general, mica ta bibliotecă seamănă cu prospectul unor antibiotice – are spectrul larg. Autorii sunt anume aleși din culturi (și continente) diverse, timpuri istorice diferite, având stiluri cât mai variate. Sunt cărți care te învață să fii atent la conturul și umbrele lucrurilor din proximitate, dar te provoacă și să visezi la mari evadări. Sunt cărți care deschid spații necuprinse sau cărți introspective, care propun un singur lucru – acea coborâre teribilă, pe o scară șubredă, înspre tine însuți.

Otrava din cadou

Iar dacă îți imaginezi că un astfel de cadou neortodox nu are ascuns pe undeva un cifru, care se cere decriptat în timp, înseamnă că nu-ți cunoști foarte bine părintele.

Așteptând ziua ta și răsfoind zile în șir aceste cărți, am trăit momente de bucurie amestecată cu nostalgie, exact ca la revederea unor vechi prieteni. M-au transpus în timp, mi-au amintit de vremurile când le-am citit și de emoția trăită alături de personaje.

Cu această ocazie, mi-am dat seama ce mare binecuvântare poate fi uitarea. Dacă am ține minte totul, ne-am țăcăni. În schimb, fiecare carte „uitată” concentrează o simplă stare, un soi de vibrație unică, netransmisibilă și inexplicabilă. Exact ca iubirea.

Citind, inevitabil, mi-au răsărit în minte două idei, nu una. Prima e simplă: îți voi scrie o motivație succintă, ca să justific de ce am ales fiecare autor. A doua e complicată: din fiecare titlu am ales o frază anume, zic eu reprezentativă, ascunsă undeva în carte. Va trebui să o găsești și să o subliniezi. Neapărat cu galben. Doar dacă vrei. E doar propunerea unui joc peste timp, așa că, fii pe pace: n-o să te verifice nimeni.

În final, merită să ne întrebăm iar: Deci, ce rost are toată tărășenia? Mai ales că povestea cu cărțile pare un sac fără fund, un soi de non-acțiune, mare mâncătoare de energie și timp? Să ne amintim de vorba descurajantă a înțeleptului din Eccelsiastul:

„În afară de acestea, fiul meu, ia aminte: A face cărți multe e o treabă fără sfârșit, iar neliniștea gândului e trudă pentru trup.”

Chiar știind toate acestea, tot vom muri nefericiți pentru că nu am citit totul, fiindcă am ratat atât de multe povești spuse frumos de către cineva, undeva. Cărțile merită atenția noastră. Mulți oameni m-au dezamăgit, cărțile niciodată, nici măcar cele proaste. Acelea m-au învățat „cum nu se face”.

Datorită cărților o să afli câte nu cunoști, de fapt, cât de departe de adevăr poți fi și, mai ales, cât de mult ai de săpat, ca o cârtiță, până să dai de niște lumină. Azi, unii oameni care n-au citit nici măcar o carte în viața lor setează agende publice, votează legi, sunt foarte vocali și importanți. Crede-mă, doar inculții au impresia că știu foarte multe. Cei care citesc își cunosc foarte bine locul.

Cartea nu doar combate deficitul de atenție, ci antrenează și mușchiul smereniei, dezvoltă gena observației atente și a introspecției. După niște ani, pe nesimțite, vei începe să judeci lucrurile cu mintea ta, să dezvolți mecanisme de decodare extrem de importante, mai ales în lumea sucită în care ți-e scris să te miști.

Cu acești 21 de prieteni te las pe mâini bune. Să începem într-o ordine aleatorie.

Cărțile, așadar

1. Victor Hugo – Mizerabilii. După cum zice și titlul, nu te aștepta la o carte prea fericită. Sau scurtă. Atâtea amar de pagini sună mai degrabă a pedeapsă decât a cadou, știu. Așteaptă-te la un ritm lent, o privire asupra istoriei Franței, iubiri romantice din altă lume, cugetări despre natura binelui și răului, plus aventurile unui fost pușcăriaș prin canalele Parisului, imediat după frângerea visului lui Napoleon de a cuceri lumea. E o carte de anduranță, o să-ți pună răbdarea și nervii la încercare. Crede-mă, la mijloc de secol al XIX-lea timpul trecea cu totul altfel.

„Plumbul din suflete e făcut din aburii acestor trei băuturi: bere, rachiu și absint. Sunt trei întunecimi în care se îneacă fluturele ceresc, și dintr-o ceață fumurie nelămurită, închegată în chip de aripă de liliac, se plăsmuiesc trei furii mute: visul rău, noaptea și moartea, care zboară alene pe deasupra sufletului adormit.”

2. Jack Kerouac – Pe drum. Ai aici o carte cult a Generației Beat, un tur de forță de o inegalabilă poezie, un delir aproape mistic, tăvălit prin mundan și derizoriu.

Seamănă cu un robinet uitat deschis de cuvinte și trăiri, puse în pagină aparent cu nepăsare și fără vreo logică, scrisă într-un stil spontan, neșlefuit și minimalist, conținând înșiruiri de fapte și personaje aparent fără noimă, perindându-se pe o scenă, ca într-un soi de paradă de modă cu straie obosite, mirosind a second hand.

„Lângă mine ședea un negru bătrân, obișnuit al jocurilor de aici. Alături de el se afla un bătrân vagabond alb. Mai erau o familie de mexicani, niște fete, niște băieți – o omenire întreagă. Oh, trista lumină a acelei nopți! Tânărul jucător arăta exact ca Dean. O blondă drăguță din tribună semăna cu Marylou. Noaptea în Denver – nu puteam decât să mor.”

3. Malcom Lowry – Sub vulcan. Cartea asta o găsești și la noi în cabană, dacă vrei să nu o cari cu tine. E o carte circulară, o poți începe de oriunde, fiindcă oricum n-o să înțelegi mare lucru. Sincer, pare scrisă la beție. O citesc recurent de vreo 20 de ani. E o ciudățenie cap-coadă și mereu altfel, la fiecare relectură. E o carte întunecată, un abis, o disperare, ai impresia că întreaga lumea trage să moară și Consului îi cântă prohodul, în timp ce comandă un ultim mescal într-o bombă infectă.

„Sugând dintr-o lămâie, făcu inventarul celor care-l înconjurau. Mescalul, deși îl potolea, îi amorți și mintea; fiecare obiect avea nevoie de câteva minute pentru a se impune percepției sale. Într-un colț al încăperii se afla un iepure alb, care rodea un știulete de porumb. Cu un aer nepăsător, ciugulea din boabe, din boabele ca niște clape negre și purpurii, de parcă ar fi cântat la un instrument muzical.”

4. Herman Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă. O utopie despre cunoaștere, plină de idei volatile, scrisă de un autor declarat antifascist într-o lume în care era la modă să fii fascist. E o carte perfectă pentru zăpăcit minți necoapte. E despre ce pot păți intelectualii când se izolează în turnurile lor de fildeș și pierd contactul cu realitatea. Castalia seamănă cu un joc video fără împușcături, un fel de escape room din care ieși viu doar dacă ai decodat sensul vieții. O nimica toată! Scrisă cu o precizie atât de maniacală, încât ori o arunci cât colo, ori te acaparează total.

„Cât de bizară era totuși propria lui situație, a lui Joseph Knecht și a propriului său spirit! Nu considerase el mai înainte, ieri încă, acel moment propriu de înțelegere și cunoaștere, acea trăire a realității, pe care o numea trezire, drept un pas înainte spre inima lumii, spre miezul adevărului, ceva oarecum absolut, un drum sau un progres pe care îl putem face numai pas cu pas, dar care în idee era continuu și rectiliniu?”

5. Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate. Autorul urăște cartea asta, dar l-a făcut celebru. E poarta de intrare în universul paralel Macondo. Scriitorii de atmosferă, cum e Marquez, te confiscă imediat, te iau în stăpânire, devii un ciorap desperecheat aruncat de o mână criminală într-o mașină de spălat, sucindu-se anapoda. Marquez folosește doar trei elemente: timpul, spațiul și personajele, toate contopite într-o scriitură atât de fluidă, încât punctul devine un rău necesar. Ți-am propus aici cea mai la îndemână carte a lui, dar dacă vrei să-l cunoști cu adevărat, va trebui să-l însoțești pe tot drumul. Continuă cu ceva ‘de sezon’: Dragoste în vremea holerei.

„Ajutați ca întotdeauna de Aureliano al Doilea, au rupt sigiliile de gudron, au deschis capacul, au îndepărtat rumegușul protector și au găsit înăuntru un cufăr lung de plumb, prins cu piroane de aramă. Aureliano al Doilea a deșurubat cele opt piroane, de față cu copiii nerăbdători, și abia dacă a avut timp să scoată un strigăt și să-i dea la o parte, când a ridicat placa de plumb și l-a văzut pe don Fernando înveșmântat în negru și cu un crucifix pe piept, cu pielea crăpată în râgâieli pestilențiale și încingându-se la foc molcom într-o bolboroseală spumoasă de perle vii.”

6. Dino Buzzati – Deșertul tătarilor. Povestirile lui Buzzati se apropie de desăvârșire, iar scriitura lui e metaforică, abisală, profundă, vezi Monstrul Colombre. Rar așa un talent de-a împacheta lucruri grave, complexe, într-o scriitură limpede, fără florilegii stilistice inutile. Cartea aceasta profetică e finalizată în 1938, în chiar pragul marii invazii a barbarilor și a declanșării marelui război. Pe metereze, scrutând același orizont dezolant, închis în Fortăreața Bastiani, Giovanni Drogo trage cu urechea la trâmbița Apocalipsei. E o carte a așteptării, unde nimicul e totul.

„Prin geamurile murdare se zărește, pieziș, un petic de zid, scăldat și el în soare și care totuși nu are nimic vesel. E un perete de cazarmă, și fie că-i soare sau lună, pentru un zid este absolut același lucru; totul e să nu se ivească piedici în buna desfășurare a serviciului. Zidurile unei cazărmi și nimic altceva. Și totuși, într-o zi de septembrie îndepărtat, ofițerul stătuse să le privească fascinat; atunci zidurile acestea păreau că ascund pentru el un destin aspru, dar demn de invidiat. Nu izbutise să găsească nimic frumos în ele, și cu toate acestea rămăsese împietrit pentru câteva clipe, ca în fața unui miracol.”

7. Alexandre Dumas – Contele de Monte Cristo. Cartea pornește de la un fapt real și atunci, pe vremuri, în 1844 când a fost publicată, a fost un mare succes de librărie. Scrisă bătrânește, mult prea pe îndelete pentru viteza de azi, însumează 1400 de pagini! Imaginează-ți că ești tânăr, ai totul înainte, te afli pe punctul de a te căsători cu iubirea vieții tale, când o mână de falși prieteni îți organizează un complot și te trezești nevinovat între zidurile unei pușcării de maximă securitate. Ce subiect! Ai 14 ani în care să te gândești la un singur lucru – vendetta. Carte de băieți, cu evadări, comori și dueluri, printre care se strecoară discret meditații despre nedreptate și destin.

„– Nu, nu mă pocăiesc. Nu există Dumnezeu, nu există providență, nu există decât întâmplare.

– Există o providență, există un Dumnezeu, spuse Monte-Cristo. Și dovada e că tu te afli aici, zăcând deznădăjduit, renegându-L, pe câtă vreme eu mă aflu în picioare dinaintea ta, bogat, fericit, nevătămat și împreunându-mi inimile în fața Dumnezeului acestuia în care tu încerci să nu crezi, crezând totuși, în fundul sufletului tău.”

8. John Steinbeck – Fructele mâniei. John Steinbeck nu e fitecine. Dacă era, nu lua Premiul Nobel în 1962. Scrie direct, simplu, americănește, pe înțelesul oricui, iar în plus, are un umor subliminal de calibru. Dacă vrei să te îndrăgostești iremediabil de scrisul lui, poate ar fi bine să începi cu trilogia dedicată ciudaților paisanos. Începe cu Cartierul Tortilla, continuă cu Strada Sardinelor și încheie cu Joia dulce.

Niciodată nu-i vei privi pe boschetari altfel decât cu tandrețe. Din păcate, prima e de negăsit, de-asta am optat pentru un roman clasic, având ca subiect marea depresiune americană. E o carte jurnalistică despre capitalismul sălbatic, supraviețuire și despre cum păcatele istoriei se repetă îmbrăcând mereu alte forme. Dacă vrei să ți se facă poftă de drum, încearcă Travels with Charlie sau Jurnal rusesc.

„Apoi, cu vremea, coloniștii n-au mai fost coloniști, ci proprietari; iar copiii lor au crescut și au avut alți copii pe pământurile acelea. Și le-a dispărut foamea, foamea aceea animalică, foamea mistuitoare și tiranică de pământ, de apă și de pământ, și de soarele blagoslovit de deasupra, foamea de iarba care crește verde și de rădăcinile noduroase. Aveau parte de ele din belșug, așa încât nici nu mai știau de existența lor. Nu-i mai încerca foamea aceea ce sfâșie măruntaiele, foamea după un pământ mănos și după sămânță rodnică, și după o moară de vânt care să-și rotească în aer nesfârșitele-i aripi.”

9. Ilf și Petrov – Vițelul de aur. Umor rusesc și ironie subversivă de înaltă clasă. În cartea aceasta vei face cunoștință cu marele maestru al combinațiilor Ostap Bender, un mare personaj al literaturii ruse. Autorii sunt un cuplet de vis – orice scriu transformă în aur. Păcat că au fost hărțuiți, puși la index și au murit prea devreme, ambii la doar 40 de ani. Dar au lăsat în urmă poate cel mai reușit mișto la adresa comunismului. Dacă-ți iei carnetul de șofer și pleci departe, te rog să asculți acel audiobook cu povestirile lor în interpretarea minunatului Victor Rebengiuc. Vei trage pe dreapta de râs, garantat. Dacă vrei road movie cum n-ai văzut, încearcă America fără etaje – o mirare și un răspăr subtil.

„A fost odată, domnilor, la Moscova un tânăr comsomolist. Îl chema Adam. Și, în același oraș, trăia o fată tânără, comsomolista Eva. Și acești tineri s-au dus într-o zi să se plimbe în raiul Moscovei, în Parcul de cultură și odihnă. Nu știu despre ce-au vorbit acolo. La noi, tinerii vorbesc de obicei despre dragoste. Dar Adam și Eva ai noștri erau marxiști, așa că vorbeau, poate, despre revoluția mondială.”

10. Umberto Eco – Numele trandafirului. Un mega hit al anilor 80, smulsă din mâini și împrumutată la greu într-o perioadă sumbră, când întunericul domnea peste o țară condamnată la sărăcie și nefericire. Un policier surprinzător de secol XIV cu călugări ciudați amestecând greaca cu latina și doi detectivi tot călugări – un maestru numit Guglielmo și ucenicul său, Adso. Care e din Melk, de-asta odată, pe când erați voi mici, am oprit noi mașina acolo, să dau târcoale zidurilor mănăstirii.

Eco e de formație medievist și semiotician, așa că așteaptă-te la multe semne pe drum, la o lectură aparent lejeră, dar mai mereu încifrată. Poți încerca mai departe preferata mea – Insula din ziua de ieri, marea utopie e depășirii tuturor limitelor, în ciuda naufragiului. Baudolino și Praga n-am reușit să le termin, poate vei reuși tu.

„În mănăstirea din Melk luasem parte în mai multe rânduri la despărțirea de un confrate. Era o împrejurare pe care n-aș putea numi-o veselă, dar care îmi apărea totuși senină, dominată de calm și de un simțământ general de dreptate. Fiecare trecea pe rând prin chilia muribundului, alinându-l cu vorbe frumoase, și fiecare se gândea în sufletul lui ce fericit era muribundul, pentru că își încorona astfel o viață virtuoasă, și peste puțin avea să se alăture corului îngerilor, într-o bucurie care nu mai avea sfârșit.”

11. Shusaku Endo – Tăcere. Dumnezeu ne-a dat cadou libertatea și apoi și-a luat Sieși libertatea de a dispărea din peisaj, pentru a nu ne tulbura alegerile. Dumnezeul vehement și implicat al Vechiului Testament face loc unui Deus absconditus, aparent absent, tăcut.

La această tăcere se referă titlul cărții. Endo e unic, face parte din acei 1% creștini într-o cultură războinică, care s-a ocupat de stârpirea sistematică a religiei iubirii aproapelui, ca de o piază rea. Dacă vrei să înțelegi de ce creștinismul nu „a prins” în Japonia, trebuie citit Endo, nu Mishima, nu Murakami. E o carte crudă, incomodă. Dacă te ține, recomand în ordine Samuraiul și Scandalul. Pentru mine, Endo a fost o revelație.

„În timp ce el stătea ghemuit în întuneric, cineva gemea, iar sângele îi curgea pe nas și pe gură. Nici măcar nu-i trecuse prin cap lucrul ăsta, nu spusese nici o rugăciune, doar râsese. Numai gândul ăsta îl tulbură adânc. Râsese, socotind că vocea aceea era ridicolă. Crezuse în mândria lui că doar el se chinuia în noaptea asta ca bărbatul acela. Dar chiar alături erau oameni care sufereau mai mult decât el pentru bărbatul acela. „De ce această nebunie?”, continuă să-i șoptească în minte o voce care nu era a lui.”

12. Nikos Kazantzakis – Zorba Grecul. Înapoi la Cervantes cu tine, la Don Quijote și Sancho Panza! E vremea marilor povești iscate de dubletul maestru-ucenic, unde dincolo de învățăminte bubuie, vorba lui Mateiu Caragiale, „viața care se viețuiește”. După toate probabilitățile, ucenicul lui Zorba este al nostru Panait Istrati. E o carte solară, alertă, cu de toate – marinari vagabonzi rătăcitori, femei frumoase, întâmplări nemaivăzute, totul pe o insulă cum nu mai e alta: Creta.

Acolo, în Heraklion stă îngropat rebelul Kazantzakis, excomunicat de Biserica ortodoxă greacă în 1955 după Hristos răstignit din nou. Pe mormântul lui scrie: „Nu sper nimic. Nu mă tem de nimic. Sunt liber.”

”Străbăteam satul în grabă; luna neliniștită, tulburătoare, ca atunci când, după o beție, ai ieși pe-afară și ai descoperi că lumea-i schimbată. Drumurile devin râuri de lapte, gropile se umplu de var, în munți ninge. Mâinile, fața, gâtul îți sunt fosforescente ca o burtă de licurici. Ca o medalie rotundă, exotică, luna îți atârnă pe piept…”

13. Evgheni Vodolazkin – Laur. Cum la rușii vechi știu că te știi, îți propun câteva titluri din noul val. Rușii noi nu se dezmint: îi interesează aceleași lucruri vechi de când lumea: dragostea nepieritoare și mântuirea sufletului.

De fapt, vorba lui Eco, toată literatura e o vastă declarație de iubire.

Medievist și specialist în literatura rusă veche, Volodazkin se mișcă în Evul Mediu ca peștele în apă, dar acesta nu e un roman medieval, ci unul foarte actual, foarte modern, un road movie plin de sfinți nebuni și vagabonzi în căutarea unui sens. E despre cum ne e dor înainte de a ne fi dor și cum zorim timpul fiindcă n-avem răbdare cu noi înșine. Am dus chinuit la capăt și alte două romane: Aviatorul și Soloviov și Larionov. Departe de Laur, foarte departe.

„Într-una din zile, posadnicul Gavril îi spuse: Am nevoie de un om care să izbândească să ajungă la Ierusalim. Vreau ca în memoria răsposatei mele fiice, Anna, să atârne o candelă în Catedrala Sfântului Mormânt. Și acest om ai putea fi tu.”

14. Jokai Mor – Omul de aur. Cum am avut în tinerețe o iubită unguroaică, mi s-a părut de bun simț să citesc un roman de dragoste cu parfum de pustă, dar și de Dunăre, plasat undeva la întretăierea imperiilor, tipic balcanic.

M-a răsfățat frumos cartea asta, mi-a lăsat așa o stare de grație și nepăsare ca legănarea unui hamac vara, în bâzâit de muște plictisite. Mor e un povestitor minunat, un scriitor cu adevărat prolific, dar în ruptul capului n-o să înțeleg cum a fost în stare să scrie 555 de pagini în doar 8 săptămâni. Am oscilat între acest titlu și Trilogia transilvană a lui Miklos Banffy, care te așteaptă cu cele 3 volume ale sale.

„Putere veșnică! De tine fug și la tine voi ajunge în chiar ceasul acesta. Nu mă tângui în fața ta. Tu mi-ai arătat calea, dar eu am călcat pe un alt drum; tu mi-ai arătat vrerea ta, dar eu am vrut altceva; și acum iată că am ajuns aici. Trec în cealaltă lume supunându-mă orbește voinței tale. Sufletul meu va fi nepăsător și va ști să rabde acolo. Ispășesc pentru că am adus durere tuturor celor care m-au iubit și pe care i-am iubit.”

15. Amos Oz – Poveste despre dragoste și întuneric. E o poveste autobiografică dărâmătoare și tandră petrecută în Ierusalimul unei perioade extrem de tulburi, cea dintre anii 30-50. Iar Ierusalimul, fiule, e centrul lumii, să știi. Nu degeaba, Vechiul Testament și Psalmii țin permanent să reamintească faptul că pământul pe care calci acolo este sfânt. Într-o zi, când te vei preumbla pe străduțele înguste ale orașului vechi, îl vei înțelege mai bine pe Oz. E o carte de citit la foc mic, cu răbdare, are o textură aparte, iar Oz povestește ca nimeni altul. Dacă o să-ți placă, încearcă te rog și Iuda.

„Și așa, în fiecare seară, toți locuitorii Ierusalimului se încuiau în casele lor, la fel ca noi, și scriau. Profesorii și cărturarii din Rehavia, Talpiot, Beit Hakerem și Kiriat Shemuel, poeții și prozatorii, ideologii, rabinii, revoluționarii, apocalipsiștii și intelectualii. Dacă nu scriau cărți scriau articole. Dacă  nu scriau articole, scriau versuri sau compuneau tot felul de pamflete și manifeste. Dacă nu scriau afișe ilegale împotriva englezilor, scriau scrisori către ziare. Sau își trimiteau scrisori unul altuia.”

16. Guzel Iahina – Zuleiha deschide ochii. De unde a apărut ființa asta fragilă, cum a făcut de poate scrie atât de aproape de cei mai mari? A apărut din stepă, din Siberie, de pe Volga și tot acolo te ia de mână și te poartă. Cu calm, didactic, fără milă. Toate spațiile acelea necuprinse prin care am trecut împreună privind de pe geam din Trans-Siberian sunt luate acum la purecat, privite cu lupa, de foarte aproape. E crucea teribilă a Rusiei roșii, e tot Arhipelagul Gulag aici, vortexul marilor epurări, unde se amestecă intelectuali leningrădeni cu țărani deschiaburiți și deținuți de drept comun, ruși, tătari, nemți, busurmani și ciuvași, angajați toți în acel exod spre nicăieri, adică spre inima întunecată a Siberiei. Musai de continuat cu Copiii de pe Volga!

„Lumea era imensă și strălucitoare. Începea din pagul gri-sidefiu al izbei pe care Iusuf și mama lui o împărțeau cu doctorul. Se întindea peste curtea largă, cotropită de valuri de iarbă bogată, unde se ițeau ici-colo, ca niște insulițe, buturugi tăiate cu topoare și cuțite înfipte aiurea, unde stiva de lemne se înălța ca o stâncă abruptă și gardul strâmb se întindea asemeni unui lanț muntos, iar rufele puse la uscat fluturau ca pânzele de corabie.”

17. Orhan Pamuk – Istanbul. Cândva și acest oraș a fost un fel de centru al lumii. Iar acum un amărât de dictator vrea să îl reașeze în centru, cu orice preț, adunând toate cioburile unei lumi dispărute. Toată cartea lui Pamuk e străbătută de această stare de tristețe împăcată cu sine, căreia în turcește i se spune frumos hüzün.

Inima locuitorilor e împărțită, la fel cum taie Bosforul Europa de Asia: jumătate e străbătută de vinovăție, umilință și invidie, pentru că văd cum dispare o mare cultură și un mare imperiu, iar jumătate aparține unei imitații palide și mizere, de rangul doi, a civilizației occidentale. Din această contradicție izvorăște timid, aproape nevăzută, melancolia orașului Istanbul, ca amprenta mată a buzelor unei fete frumoase pe un pahar de vin alb și rece, într-o zi de vară.

„Număr vapoarele cu un soi de neliniște, uneori abătut, alteori precipitat, de cele mai multe ori fără să bag de seamă că o fac. Simt, în timp ce țin socoteala vaselor care străbat Bosforul, că săvârșesc un gest care-mi ocrotește rânduiala vieții. În momentele de nespusă mânie și tristețe din copilărie, când fugeam de mine, de școală, de viață și mă făceam nevăzut, în deplină libertate, pe străzile Istanbulului, încetam să le mai număr. Atunci aveam sentimentul că tânjeam după urgii, după incendii, după o altă viață, după celălalt Orhan.”

18. Ludmila Ulițkaia – Imago. Nimeni nu a problematizat mai serios iubirea și ura față de patria-mumă decât scriitorii ruși. Maestră a dialogurilor, Ulițkaia adoră să facă asta prin ricoșeu, jucând pe degete destine și istorii de familie.

Zi mersi că n-ai primit cadou Scara lui Iakov, o carte mai mare și mai complicată decât aceasta. Imago e o incursiune într-o lume imposibilă: a egalității, a colectivității uniformizate, a bunului comun, a oamenilor prespălați, cu inima curată, perfect noi, ca proaspăt ieșiți din apa botezului.

Iar această lume imaculată comunistă nu putea cuprinde la sânul ei decât oameni perfecți, de altfel imposibil de găsit. Când apuci, întreabă-l pe bunicul tău cum au stat toți drepți în ‘53 la moartea lui Stalin, văzută pe atunci ca o catastrofă mondială. Cartea surprinde memorabil scena, la Moscova.

„Antoninei Naumova îi plăceau nimicurile venite din străinătate, destinate gospodăriei, dar se pricepea să-i pună la punct pe trădători: ‘În Rusia oamenii noștri de știință își pun mintea la contribuție și fac eforturi să construiască rachete cosmice și centrale atomice, iar ei se ocupă de deschizătoarele de conserve. Bune și astea, nu zic nu’.”

19. Daniel Defoe – Robinson Crusoe. Cu trei sute de ani în urmă, un oarecare naufragiat pe o insulă pustie e obligat să recompună, cu mânuța lui, lumea, din mai nimic, Reconstruiește astfel întregul eșafodaj șubred al umanității. Încadrată de obicei în raftul cu „biblioteca școlarului”, cartea aceasta e mai puțin naivă decât pare, la fel ca autorul ei. Pornită de la un fapt real, cartea e scrisă într-un stil jurnalistic cam primitiv, nu tocmai literar, de unde și unicitatea lecturii. Debutant bătrâior și ezitant, Defoe e un fost negustor de ciorapi și prizonier la pirați, care nu are habar că va deveni o piatră de temelie a prozei realiste engleze. De revăzut un titlu profetic: Jurnal în anul ciumei. Autocarantinarea autorului e savuroasă.

„Când ploua și trebuia să stau în casă, mă îndeletniceam cu diferite treburi. Trebuie spus că, pe când lucram, mă distram cu papagalul și-l învățam să vorbească. Curând a știut să-și spună numele și striga foarte tare POLL. Aceasta a fost prima vorbă rostită de altcineva decât de mine de când mă aflam pe insulă.”

20. Milan Kundera – Insuportabila ușurătate a ființei. Titlul cărților parcă își deconspiră autorul: Cartea râsului și a uitării sau Viața e în altă parte. După părerea mea, Kundera (scriitor ceh de adopție franceză) e mai puțin puternic în roman decât în proza scurtă. Cap-coadă e un amestec de umor negru și sarcasm, de mobilă de mahon socialistă decorată cu bibelouri sumbre în jurul cărora se consumă iubiri ridicole, în acord cu spațiul locativ înghesuit-hrușciovist din cartiere de blocuri anonime, neapărat cu bătătoare de covoare în părculețe. Chiar și atunci când vrea să sune profund, Kundera pare că trage cu ochiul. Așa că te avertizez, dragul meu: ați putea dezvolta o relație de love/hate și n-ar fi mirare să te întrebi ce caută în listă.

„Ca să scape de suferințe, oamenii se refugiază, de cele mai multe ori, în viitor. Își imaginează, pe făgașul timpului, o linie, dincolo de care suferințele de azi se sting. Dar Tereza nu vedea înaintea ei această linie. Numai privirea înapoi putea să-i aducă o consolare. Era duminică. O nouă duminică. Urcară împreună în mașină și plecară departe de Praga.”

21. Thomas Mann – Muntele vrăjit. Grea piatră de încercare acum la final – 1200 de pagini scrise mărunțel, mai cât Biblia. Povestea lui Hans Castorp ori o să te fascineze, ori o să te exaspereze. Mie mi-a plăcut atât de mult, încât nu am curajul relecturii, de frică să nu pățesc cum am pățit cu Hemingway – să nu-mi mai placă la fel.

E de pe vremea când omenirea, precum Titanicul, se îndrepta spre primul mare război fără să aibă habar și fără să-i pese, în sunetele orchestrei, preocupată mai mult de ținuta de seară decât de catastrofa iminentă. Cartea are o compoziție alambicată, precisă, conține o seamă de meditații vaste și tandrețuri de factură teutonă, din care afli cum poți să te îndrăgostești contemplând radiografia la plămâni a unei necunoscute.

„Hans Castorp ședea pe scaun și cu palmele își freca fruntea și pieptul în dreptul inimii. Îi era frică. I se părea că „toate acestea” nu puteau să se termine cu bine, că aveau să sfârșească printr-o catastrofă, printr-o revoltă a naturii răbdătoare, printr-o vijelie, printr-un uragan care va mătura totul, va rupe vraja ce stăpânește lumea, va târî viața dincolo de „punctul mort” și că „sezonul plictisitor” va fi urmat de o cumplită judecată de apoi.”