Voicu Bojan

Când un oltean și un moldovean pornesc alături să bată țara peste 300 de kilometri pe jos, e pericol. E nevoie de doi ardeleni așezați, care să contrabalanseze situația. Marian Apostol, Vasile Mircea, Cristian Mera și Dorel Delcea sunt niște călători profesioniști de anduranță cu o istorie de mii de kilometri în picioare fiecare.

Via Transilvanica e un drum imprevizibil, plin de surprize și de personaje diverse. Acești oameni sunt depozitarii unor povești pe alocuri incredibile. Iar când au și talent actoricesc, merită să te oprești, să-i asculți și să iei seamă.

„Pe drum”, dincolo de iureșul nebunesc al unei găști de tineri nebuni scăpați vii dintr-un război pe care nu dau doi bani și scăpați în lumea largă să descopere viața așa cum e și, mai ales, cum ar putea fi, este o carte a speranței, a respirațiilor largi, a posibilului.

Macovei nu prea mai are proiecții de viitor. Lumea lui respiră în prezent doar. Are o casă, câteva mioare, o gospodărie așezată și un paradis de jur împrejur. Lângă poartă are chiar și o bornă – ceva cu Via Transilvanica, el nu prea pricepe ce-i cu ea. Vin uneori animale sălbatice și se mai scarpină de ea. Urșii sunt vecinii lui.

Via Transilvanica e visul de a pune pietre de aducere aminte pe un drum de aproape 1000 de kilometri, de la Dunăre în Bucovina.

Cea mai des auzită exclamație pe Via Transilvanica este „Bornăăă!” Oamenii se opresc în fața fiecărei pietre de hotar, o studiază și se gândesc la mesajul încrustat în roca de andezit. Fiecare bornă întâlnită tot la un kilometru are povestea ei unică.

În satul lui de munte fără farmacie și groapă de gunoi, termenul de wi-fi e ceva destul de abstract. La fel e și ideea de “școală online”. Flaviu nu are laptop, tabletă sau smartphone. Nu e deloc ceea ce se cheamă un “nativ digital”. E doar un mic hoț de morcovi din grădina bunicii, pasionat de mulsul vacii și de noua lui bicicletă second hand.

Via Transilvanica nu este doar exercițiu de meditație în mișcare sau simplu drum de anduranță. E o poveste despre oameni, văzuți în Carte ca niște "pietre vii". În cele din urmă, oamenii și numai ei sunt cei care contribuie la consolidarea acestei căi, respectiv la "zidirea casei", cum spune evanghelistul Petru.

Cum te desprinzi de Bucovina pentru a putea pătrunde în Ținutul de Sus? Trebuie să treci două granițe imaginare: un drum de fier și un drum de asfalt. Cum le-ai trecut, îți tragi sufletul un pic și te pregătești să intri pe ceea ce localnicilor le place să numească Poarta Transilvaniei. Practic, părăsești Suceava și intri în județul Bistrița-Năsăud. Aici descoperi și o cale ferată de o frumusețe rară.

Am luat Alba Iulia la purecat pentru a înțelege resorturile care-l dinamizează și cele care îl țin pe loc. Dar m-a interesat și polifonia de voci care gândesc, analizează și imaginează orașul. Am dat peste câțiva oameni interesanți, iar cu ajutorul lor prețios, sper că am priceput mai bine povestea acestui loc.

Bucovina văzută de pe Via Transilvanica are de toate, indiferent că-ți place să zbori, să pedalezi, să padelezi, să biciclești sau doar să mergi pe jos. Un plai molcom, care te poate costa viața. Sau te poate ajuta să te regăsești.

Daniel Defoe ne arată, în al său Jurnal din anul ciumei, că oamenii nu s-au schimbat în 350 de ani. Pandemiile sunt altele, oamenii au rămas la fel, sfârșitul e același.

Acum 134 de ani, un primar analfabet pornea la drum spre curtea imperială de la Viena pentru a-i pune împăratului pe masă un proiect. Proiectul ăsta a devenit apoi Vatra Dornei, o stațiune balneară ca-n povești. Poveștile au căzut în paragină între timp, dar azi apar din nou oameni capabili să ridice Dorna Watra din ruine.

Stând afară sub o umbrelă, m-am prins imediat că totul se învârte în jurul acestui bărbat, despre care îmi doream să aflu mai mult, fiindcă intuiam că doar un om absolut special a putut avea cândva curajul de a construi așa ceva într-un asemenea loc magic, ascuns de lume. Doar că nu se împlinise vremea.

Mersul pe jos zile în șir, privitul pe gaura cheii lumii, din mișcare, fără a avea un obiectiv foarte precis este nu doar un puternic antidepresiv, ci și o formă reală de evadare. Lași în urmă probleme, gânduri răscoapte, metehne obositoare, ce fac ca zilele să semene unele cu altele precum picăturile de apă.