Voicu Bojan

De fapt, tot Patericul egiptean e construit ca un obstacol, la care nu m-am putut adapta niciodată. Culmea e că tocmai stranietatea mă determină să mă tot întorc la această carte. E ca un prieten sucit, cu ale cărui mofturi te-ai obișnuit.

Nu știu ce a urmat, mi-am pierdut o vreme capul. Știu doar că m-am trezit în Parcul Central. Mergeam înspre ai mei, să le spun ce tocmai văzusem. Mă simțeam mesagerul unui adevăr tragic: libertatea asta a noastră nu se poate obține fără sânge, morți și lacrimi. Revoluția română nu e una moale, de catifea.

Chiar, de ce a căzut haznaua sătească în derizoriu? Merită? Așadar, m-am apucat de un nou demers absolut inutil - un eseu închinat veceului tradițional și parfumului său discret, mai ales iarna, când totul e înghețat bocnă. Consider această inițiativă cel puțin la fel de importantă pentru omenire precum ar fi o epopee, lungă cât Mahabharata, închinată beneficiilor aduse de nemuritoarea cizmă de gumă în viața trecătoare a omului.

Când m-am prins că vecinul Dănuț are un cal pe nume Voicu, poate cel mai popular nume de cal din zona Măguri-Mărișel-Muntele Rece, urmat de Gelu și Doru, a început să mă obsedeze ideea de a studia subiectul îndeaproape. Experiența de viață mi-a demonstrat că nimic pe lume nu îți poate aduce bucurii mai profunde decât genul acesta de demers absolut gratuit, lipsit de sens și cu relevanță zero în economia bunului mers al umanității.

Senzația fizică seamănă cu ziua când au năvălit rușii, în timpul războiului. Unul, mai mârlan așa, cu trei ceasuri pe mână și doar trei clase a intrat în sufrageria vieții mele cu cizmele pline de noroi, s-a trântit pe sofa și a cerut poruncitor de mâncat și de băut. Și n-a mai dat semne că ar vrea să plece. A început să se insinueze în mintea mea posibilitatea acelui virus la modă.

Via Transilvanica, între Șieu și Monor, e mai mult decât un basm cu flori. E o poveste pe care-o respiri la pas, cale de o zi, printre câini de stână, conace abandonate și oameni primitori, cu propriile povești care așteaptă să fie spuse.

În vârful dealului, se deschide toată panorama. Vorba poetului Ioan Alexandru: „Transilvania e un imn”. Lângă drum, două plăcinte de asfalt perfect rotunde: heliportul unde ateriza Ceaușescu când venea la „pușcat urs”. Cică și Hrușciov ar fi fost pe-aici pe vremea lui Dej și s-a îndrăgostit de vinul de Lechința.

Se zice că "mai binele" e dușmanul binelui. Mergând un pas mai departe, mă întreb oare "mai răul" ce-o fi? Nu cumva ar putea fi prietenul răului, având rolul de a-l îmblânzi? Cu alte cuvinte, ce se întâmplă dacă, atunci când totul în jur pare rău, sinistru, traumatizant, îți imaginezi un și "mai rău"?

Când un oltean și un moldovean pornesc alături să bată țara peste 300 de kilometri pe jos, e pericol. E nevoie de doi ardeleni așezați, care să contrabalanseze situația. Marian Apostol, Vasile Mircea, Cristian Mera și Dorel Delcea sunt niște călători profesioniști de anduranță cu o istorie de mii de kilometri în picioare fiecare.

Via Transilvanica e un drum imprevizibil, plin de surprize și de personaje diverse. Acești oameni sunt depozitarii unor povești pe alocuri incredibile. Iar când au și talent actoricesc, merită să te oprești, să-i asculți și să iei seamă.

„Pe drum”, dincolo de iureșul nebunesc al unei găști de tineri nebuni scăpați vii dintr-un război pe care nu dau doi bani și scăpați în lumea largă să descopere viața așa cum e și, mai ales, cum ar putea fi, este o carte a speranței, a respirațiilor largi, a posibilului.

Macovei nu prea mai are proiecții de viitor. Lumea lui respiră în prezent doar. Are o casă, câteva mioare, o gospodărie așezată și un paradis de jur împrejur. Lângă poartă are chiar și o bornă – ceva cu Via Transilvanica, el nu prea pricepe ce-i cu ea. Vin uneori animale sălbatice și se mai scarpină de ea. Urșii sunt vecinii lui.

Via Transilvanica e visul de a pune pietre de aducere aminte pe un drum de aproape 1000 de kilometri, de la Dunăre în Bucovina.

Cea mai des auzită exclamație pe Via Transilvanica este „Bornăăă!” Oamenii se opresc în fața fiecărei pietre de hotar, o studiază și se gândesc la mesajul încrustat în roca de andezit. Fiecare bornă întâlnită tot la un kilometru are povestea ei unică.

În satul lui de munte fără farmacie și groapă de gunoi, termenul de wi-fi e ceva destul de abstract. La fel e și ideea de “școală online”. Flaviu nu are laptop, tabletă sau smartphone. Nu e deloc ceea ce se cheamă un “nativ digital”. E doar un mic hoț de morcovi din grădina bunicii, pasionat de mulsul vacii și de noua lui bicicletă second hand.