Confesional despre revoltă, revoluție și libertate

Mai ‘86.  Santinele de paradă, un munte de verze și o evadare.

Libertatea e o mâncărime-n tălpi, un neastâmpăr, o neliniște. Seamănă cu momentul când sună de ieșire și elevii dau năvală în curtea școlii, alergând bezmetici ca o turmă de capre scăpate din țarc. Sau e rucsacul greu apăsând pe umeri înaintea unei călătorii lungi. E pârtia nesfârșită și goală, cu dungi de ratrac, dimineața devreme. Sau e momentul când, cu o mină gravă, pastorul închide Cartea cea mare și rostește un izbăvitor Amin.

Libertatea este clipa aceea suspendată, când nu știi ce urmează, însă totul stă înainte, misterios și deschis. Atunci, inima bate mai cu foc, un val de emoție îți umple sufletul ca o mireasmă puternică. Cu toate acestea, nimeni nu poate spune ce formă are și unde se ascunde acest organ vital, imposibil de detectat de scannere sau aparate de rezonanță magnetică, numit suflet.

Doar vreo 200 de metri, asta e toată distanța care mă desparte de libertate. Ar mai fi două santinele înarmate, dar cu una am vorbit să stea întoarsă cu spatele. Mai este un gard înalt, din plăci de ciment, ușor de sărit din trei mișcări: aburcarea din alergare, încălecarea coamei, apoi saltul în gol dincolo, unde tălpile fac primele cunoștință cu pământul sfânt al libertății, pe o uliță prăfuită din capătul Cartierului Ferentari. 

E primăvară și călduț, la doar câteva săptămâni de la un eveniment ciudat, petrecut undeva la Cernobîl, în Ucraina, despre care se vorbește doar în șoaptă  – explozia unui reactor nuclear. Aici însă, în proximitate, traversând curtea unității și câmpul de instrucție, lucrurile sunt mult mai palpabile decât un îndepărtat dezastru atomic.

Iată-mă împingând aplecat un căruț mare, din metal, plin cu căpățâni de varză. Le duc la cămara de alimente a unității militare 1704, un batalion de transmisiuni de la periferia Bucureștilor. Înăuntru miroase a legume, a pământ și a răcoare. Mă dezbrac de hainele militare cu graba cu care se lepăda seara flăcăul fermecat de pielea de porc din povestea lui Creangă. Ascunsă după niște saci de cartofi, mă așteaptă punga cu haine civile.

Cum poate un banal tricou să-ți dea asemenea fiori de fericire amestecată cu groază? De unde vine spaima? Dacă este cineva prins în blugi într-o unitate militară, acest lucru înseamnă automat batalion disciplinar, adică puș-că-ri-e. Acum însă, nimic nu mai contează, mintea se golește, rațiunea e abandonată printre verze, inima urcă-n gât, iar picioarele încep un sprint dement de la cămară spre gard, finalizat cu un salt amețitor în gol.

Aveam să constat pe urmă, la mult timp după ce am fost prins și băgat la arest – cu cât regimul era mai încruntat, mai restrictiv, cu atât mai savuros era gustul libertății. Mai ales în țigănia tandră și colorată a Ferentarilor.

Septembrie ‘89. Un prieten genial și memoriile unui fals spion.

Pe lista mea de lectură a anului 2021 se află Tetralogia napolitană a Elenei Ferrante. Aceasta debutează cu romanul “Prietena mea genială”. Vreau să o citesc pentru că și eu am un prieten genial, deși lui, pun pariu, nici că-i trece prin cap. E atât de genial, încât în septembrie ’89 era să sfârșesc în pușcărie din pricina fanteziei lui nemăsurate.

Prima mea amintire cu C. e de la înmormântarea bunicului său. Imediat ce am făcut cunoștință, ne-am și conectat. Prin urmare, ne-am fofilat printre membrii îndoliatei asistențe iar, în spatele bisericii, am purces la primul nostru concurs de “cine face pipi mai departe”. A urmat o lungă istorie de râs în aceeași biserică, excursii cu cortul, muls rude și vecini de bani la udat și colindat, culminând cu angajarea noastră ca zilieri în cimitir, tocmiți să scoatem apă din cavourile inundate. Părinții exasperați erau mereu convinși că “al vostru îl strică pe al nostru”.

Totuși, de ce era C. genial? Orice făceam, cât de cât interesant, el prelua din mers și rafina. I-am arătat toate cele 5 acorduri de chitară știute, pentru ca în scurt timp, să câștige un concurs de chitară clasică la „Cântarea României”. I-am arătat tot ce știam despre fotografie pentru ca, în curând, să își cumpere cărți, aparat, laborator și să vândă colegilor de liceu poze pe bani. I-am zis de ceva de Queen, însă el a sărit rapid cu Pink Floyd.

În timp ce eu mă dădeam de ceasul morții să-mi iau BAC-ul, el se chinuia să rămână repetent, evitând astfel, an de an, armata obligatorie. Când eu săpam tranșee în noroi, el bea bere gratis la terasa unde era frate-su chelner și aburea simultan la 3 gagici.

În ’88, după ani de persecuții și dizidență, familia lui a lăsat totul pentru marea evadare în Statele Unite. Nu uit cum am fugit ca prostu’ după tren, convins fiind că vor trece ani buni până să ne revedem. Da’ de unde! Peste fix un an, C. avea să apară senin și relaxat, pentru a prinde revoluția în direct. Avea 3!! perechi de blugi, un walkman, lucra deja ca fotograf și povestea detalii despre ceva nemaiauzit: carduri bancare. În doar un an devenise pe jumătate american.

Nu am încetat să ne revedem în România și America, să călătorim împreună (chiar și în mica lui decapotabilă roșie), să râdem de aceleași prostii reciclate și amintiri stupide. Ne-am dat întâlnire pe rând așa: într-o cârciumă infectă din Havana, un hotel îndoielnic din Delhi, iar ultima dată, într-o garsonieră dintr-un cartier rău famat din Nairobi.

Cea mai tare năstrușnicie pe care i-am împachetat-o? La un daquiri pe o plajă din Cuba l-am convins să se însoare, drept urmare l-am încălțat nu doar cu o nevastă, ci și cu 2 prunci.

Cea mai tare farsă a lui? Mi-a trimis pe cap doi fotografi americani să-i distrez 3 zile arătându-le cotloanele orașului, cu doar 3 luni înainte de căderea regimului comunist. Doar că regimul nu avea habar de iminenta lui cădere, deci era suspicios, arțăgos și arogant, exact ca până atunci.

Dintr-o glumă tâmpită, m-am trezit ridicat noaptea din pat, dus cu duba la Securitate, anchetat și amenințat de “Spionaj și uneltire împotriva Statului român”. Vreme de 3 luni am fost hărțuit, urmărit și mi s-au făcut oferte de colaborare în schimbul diminuării pedepsei.

Cu un tupeu nemăsurat, specific unei adolescențe tardive, i-am luat pe securiști peste picior și am dat cu tifla amenințărilor zicând că voi prefera mereu pușcăria în locul trădării. Exasperați, m-au luat de țicnit și m-au eliberat. O vreme am practicat haiducia prin păduri și munți, ca cei din rezistența anti-comunistă. Nu știu ce ar fi urmat, noroc că a venit revoluția.

Iar când a venit nesperat revoluția, C. asculta U2 în pat, alături de o iubită blondă. Nu s-a sinchisit să ieșim pe baricade, să devenim eroi, ci s-a mulțumit să aștepte doar să treacă așa, ca o viroză rebelă. A privit-o de la televizor. După toată tărășenia, eu mi-am decupat cravata de pionier, am agățat tricolorul de antena unei dacii roșii de împrumut, pe care aveam să o stricăm, și am făcut ce știam din tinerețe: ne-am cărat aiurea prin munți, să sărbătorim libertaua și egalitaua.

Aveam să constat ulterior. Nu se compară nimic cu libertatea câștigată când îți pui și tu viața în joc, o libertate obținută printr-o revoluție sănătoasă, din aceea cu eroi și sacrificii, chiar servită la pachet cu naivități și minciuni cu tot.

Decembrie ’89. Instantanee dintr-o revoluție cu sânge și lacrimi.

Începând din 16 decembrie, probabil ca peste tot, familia și prietenii au fost cuprinși de spaimă, emoție și neastâmpăr. Toți, mai puțin prietenul C. care a zis că el n-are de gând să moară pentru patria din care tocmai a emigrat în America. La început au fost urechile ciulite la emisiunile transmise de Europa Liberă, apoi ochii lipiți de ecrane. Au urmat sângele, zvonistica și manipulările.

În 20, armata de la Timișoara s-a retras în garnizoane, lăsând de înțeles că ar fi gata să se dea cu poporul. Mare păcăleală. În 21 decembrie, a început revoluția la Cluj. Cum nu existau telefoane mobile, la noi în urbe nu știa stânga ce face dreapta, ce coloane de muncitori sau cetățeni se pornesc de unde și curg înspre ce. Undeva după 4 după amiaza, a apărut un prieten șocat, cu o față descompusă, descriind niște scene de groază, imposibil de imaginat – o mână de tineri zăceau împușcați în mijlocul pieței centrale, numită, culmea, a Păcii.

Inițial am vrut să merg acolo, să văd totul cu ochii mei, deși era evident riscant, iar familia era de părere că e o idee proastă. Doar că, pe acea vreme, exista o regulă nescrisă după care îmi guvernam viața:  “pe dos decât zice familia”. Așadar, indirect, familia m-a împins în stradă. N-a trecut mult și m-am trezit revoluționar de ocazie. Stăteam năuc pe trotuar neștiind încotro s-o apuc mai bine, când am auzit un vuiet nedefinit, crescând dinspre gară.

O coloană lungă și compactă de muncitori venind dinspre platformele industriale, căreia părea că nu-i poate sta nimic în cale, m-a absorbit instant. M-am trezit înconjurat de figuri străine, famelice, care strigau la unison acele cuvinte uitate, mari și ridicole, la mine rămase blocate undeva visceral, la întuneric. Muncitorii mărșăluiau strigând de 5 kilometri. În ruptul capului nu mă puteam cupla la gesticulația lor, la emoțiile turate la maximum. Păreau o sectă de oameni orbiți de o credință ciudată, numită libertate.

Ne-am oprit în apropierea unei intersecții critice, nu departe de locul unde fusese cândva poarta de intrare în orașul medieval. Acolo așteptau aliniați gradați și soldați. Aveau aceleași straie grosolane de iarnă, cu cușme ridicole, pe model sovietic și mai ales, aveau aceleași mitraliere cu pat rabatabil, pe care le părăsisem în rastelul de arme al unității militare cu doar 2 ani înainte. La pachet cu 2 incisivi de sus, rupți într-o bătaie.

A fost un moment tensionat, urmat de unul de confuzie extremă, un adevărat moment de viață și de moarte. Când am auzit răpăiala scurtă de gloanțe, am știut după sunet că nu sunt ceva petarde oarbe. Într-o clipă, în loc de figuri, căciuli și geci, priveam de aproape tălpi de bocanci, texturi de nădragi și crăpături în asfalt. Au urmat țipete amestecate cu o muțenie teribilă, nesfârșită, imprimată pe veci în memorie. După o vreme, semănând cu o mică veșnicie, oamenii s-au ridicat iar în picioare, mai puțin cei morți.

Nu știu ce a urmat, mi-am pierdut o vreme capul. Știu doar că m-am trezit în Parcul Central. Mergeam înspre ai mei, să le spun ce tocmai văzusem. Mă simțeam mesagerul unui adevăr tragic: libertatea asta a noastră nu se poate obține fără sânge, morți și lacrimi. Revoluția română nu e una moale, de catifea.

Ca în scena drumului spre Emaus, într-o fraternitate proaspătă, mi s-a alăturat un om mărunt, ușor adus de spate, care fusese și el amestecat în coloana muncitorească, deși era critic literar și profesor la Litere. A urmat ceva foarte ciudat, de neînțeles până azi. Cam doi kilometri, am umblat alături, umăr la umăr, cu ochii-n pământ, în stare de șoc, fără să schimbăm vreun cuvânt. Doar că profesorului meu, în tot acest răstimp, îi curgeau din ochi două șiroaie de lacrimi, izvorând parcă la nesfârșit.

Aveam să înțeleg după mulți ani… de dragul acelor bieți oameni ghinioniști numiți eroi, care au rămas întinși pe asfalt, pentru ca noi, ceilalți, să putem pleca liberi la casele noastre, chiar merita să verși acele lacrimi amare. Nu era deloc, deloc o rușine.