Învățămintele molimei (1). Antreprenor HoReCa, un om cu nervii la pământ

Această serie de articole conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse. Sunt învățămintele molimei, lecții revelatoare, făcute „cadou” de o pandemie-surpriză, care a produs revolte, mirări sau cutremure ascunse în viața fiecăruia dintre noi.

Cu ajutorul acestor oameni generoși, care au ales să rămână anonimi, aducem înaintea dumneavoastră o sumă de perspective concrete, culese din teren, transcrise la persoana întâi. Mulțumim frumos fiecăruia în parte pentru timp și sinceritate.

Ecografistul avea niște sprâncene stufoase, ca niște măturici negre, înspicate. Din pricina acestora, totul în jur părea mult mai grav decât era în realitate: aparatura științifică, hârtiile de pe birou, halatul alb, bonsaiul, ba chiar și penumbra de peșteră a cabinetului său de imagist.

A cugetat îndelung înainte să vorbească. Apoi, de sub umbra acelor sprâncene a grăit cu voce joasă, mai răspicat decât un profet biblic perorând despre păcătoșenia unei cetăți oarecare din vremuri biblice.

„Dumneavoastră aveți toate semnele unui om foarte stresat. Vă trăiți viața pe muchie de cuțit din câte citesc eu aici. Dacă o țineți așa, în curând o să înceapă să vă puște diverse garnituri și semeringuri. Aveți un colon cam iritat, un pic de reflux gastric și încă vreo câteva semne că e timpul să faceți niște schimbări destul de radicale nu doar în alimentație, ci în viață în general. La cum arată lucrurile, eu doar trei idei aș vrea să subliniez. Sper să țineți cont de ele.

1. Ar fi bine să aveți cât mai puțini oameni de manageriat. La angajați mă refer. Știți, oamenii din subordine vă ciugulesc din neuroni și, pe nevăzute, ajung să facă ravagii pe dinăuntru. Pericolul crește exponențial cu cât aveți mai mulți pe cap. E un pericol așa… tăcut, ca tensiunea arterială. Nu doare, dar te poate ucide oricând. Poate vă mirați, dar stresul afectează inima, ficatul, rinichii…

2. Atenție mare la igiena alimentară. Adică, nu vreau să sugerez că ați mânca neigienic, Doamne-ferește. Ci că mâncați haotic, câte puțin din toate și bănuiesc că o țineți așa destul de constant. Trebuie să renunțați rapid la stilul ăsta de ciugulit toată ziua. Stabiliți niște ore clare, luați masa în liniște, eliminați haosul. Atenție însă la cantități, grăsimi saturate și zaharuri, da? Mai multe fibre, legume, mai puțin alcool, chestii de bun simț. Nici eu nu mă dau în lături de la un pahar de vin bun, dar recomand măsura.

3. Eu nu știu cu ce vă ocupați exact, dar vă întreb sincer: v-a trecut vreodată prin cap să vă opriți? Să trageți o linie și să ziceți stop? Măcar să puneți pușca jos, ca tot omul muncitor, așa pe la 5-6 seara, și să vă ocupați de sport, de familie, să vă liniștiți un pic? Nu de alta, dar vă văd tensionat, stresat, obosit. Aveți nevoie de mai mult timp liber, de călătorii în natură, ceva care să vă rupă de rutina zilnică…”

M-am uitat la domnul doctor pe sub sprâncenele mele infinit mai puțin stufoase, am mulțumit frumos, am plătit și am plecat. În trafic fiind, am început să-mi simt organele pomenite, bucată cu bucată. Zici că-mi vorbeau. Fiecare parcă ridica mânuța să dea un răspuns, ca elevii silitori. Jur că simțeam cum mă înțeapă ficatul, deși se zice că ficatul nu doare.

Dacă tot intrasem cu elan și noi analize medicale în noul an 2020, mi-am făcut o listă cu rezoluții. Apoi am început să reflectez adânc la spusele medicului.

1. Aveam, într-adevăr, câteva sute de angajați și, probabil, un nivel de stres pe măsură. Chestia e că te obișnuiești și cu stresul. După o vreme, ți se pare că așa e viața ta și gata, nu te apasă neapărat. Trăiești, acționezi, ești în priză. Sincer, chiar te simți viu, nu e deloc plictiseală.

2. Având mai multe restaurante în mai multe orașe ale țării, mă ocupam de meniuri și testam mai toată ziua din fanteziile bucătarilor. Începând de la aperitive și terminând cu deserturi. Nu că mi-ar fi displăcut, dar era și în fișa postului. Dacă schimbi un meniu trebuie să știi exact ce pui acolo. Dacă ești gurmand ca mine, asta e partea delicioasă a muncii în domeniul HoReCa.

3. Niciun antreprenor serios pe lumea asta nu s-a pornit la drum, ca să se oprească. Dacă te-ai băgat în horă joci, dezvolți, cauți să te extinzi, vrei profit. În industria asta eu nu știu nici un patron relaxat, devreme acasă, care să-și ia concedii lungi, de pustnic, să uite de restaurante și angajați. Aici, cum ai scăpat frâiele, ești halit. „Colegii” din branșă abia așteaptă să simtă miros de sânge. În domeniul ăsta,  nimeni nu iubește, de fapt, pe nimeni.

A trebuit să vină pandemia pentru ca toată perspectiva să mi se schimbe. Odată cu primăvara au început problemele. Apoi am închis, pe rând, mai multe restaurante. Unele poate nu se vor redeschide niciodată, cel puțin nu așa cum fuseseră.

Ne-am restrâns într-un mod de neimaginat cu doar 3 luni înainte. Apoi am vândut ce se putea vinde. Mult sub preț, bineînțeles. Problema era că noi șomam, dar facturile de la spațiile închiriate veneau ca pe vremuri, implacabil.

După o vreme am aflat de cuvântul osteoporoză. Credeam că doar femeile au problema asta, după menopauză. Se pare însă că, atunci când te stresezi constant și peste măsură, pierzi calciu.

Apoi s-au exprimat rinichii. Sau mai bine zis piatra colțuroasă, care plecase hai-hui din ei și a rămas blocată undeva pe drum, mai precis pe uretră. Când te doare de zici că naști, sincer să fiu, nu-ți mai pasă că tocmai ai pus pe liber 150 de oameni, deși cu unii dintre ei ai lucrat vreme de 15 ani.

Apoi a venit statul acela interminabil în casă. Anxietatea. Depresia. Starea de gol interior, absența ritmului, a oamenilor, a energiei pe care o simți când ești înconjurat de prieteni.

Deși trăiam într-o casă frumoasă, mă simțeam ca într-un beci, în timpul raidurilor aeriene din război, așteptând să bubuie bombe în capul meu. Apoi s-a făcut o liniște mare. Am avut timp să reflectez, să-mi regândesc viața și prioritățile.

Într-o bună zi, m-am trezit parcă alt om, privindu-mi casa cu alți ochi. Am observat familia, grădina, florile de care parcă uitasem, am început să pun preț pe cu totul alte lucruri decât înainte.

În loc să mă gândesc în ce loc de pe Coasta Amalfitană mi-aș putea petrece următorul final de săptămână, am descoperit că pot sta cu copilul ore în șir, fără să mă plictisesc. L-am redescoperit, am aflat lucruri care îl preocupă, am aflat la ce visează.

Mă întreb – oare aș fi făcut asta de bunăvoie și nesilit de nimeni dacă nu eram oprit forțat din mersul glorios spre mai sus, mai bine, mai mult? Categoric Nu.

Azi, afacerea pe care am crescut-o și am condus-o vreme de peste 20 de ani a devenit ca un restaurant devalizat de clienți beți, care s-au bătut, au spart tot, iar personalul a fugit pe geamuri, de frică. Din tot ce am construit prin muncă asiduă am rămas cam cu un sfert. În vremuri normale, așa ceva ar fi fost nu de neînchipuit, ci considerat un dezastru, un accident fatal, aproape sinonim cu ratarea.

Și acum vine partea frumoasă a poveștii, finalul ei imprevizibil.

Dacă printr-o minune, cineva mi-ar spune că totul a fost doar un coșmar, iar dimineață pot avea absolut totul înapoi, fiind gata să reiau cruciada de cucerire a lumii exact de unde o lăsasem în martie 2020, bineînțeles cu prețul de rigoare (stres, viață dezordonată, neglijarea celor dragi, obsesie pentru dezvoltare, călătorii de afaceri etc.) aș spune simplu: „Nu, mersi”.

Nu vreau să mă întorc acolo, acel tip de viață nu mă mai interesează. Îmi ajunge ce am. Se poate trăi normal cu mult mai puțin decât ne putem imagina. Abia când ni se iau lucruri ne dăm seama cât aveam, de fapt. Azi sunt mai împăcat ca niciodată, viața mi s-a simplificat și recalibrat într-un mod fericit. Simt că m-am întors acasă, cu adevărat.

Acesta a fost pentru mine „cadoul” pandemiei.