Destinatarii Destinului

Disclaimer – nu sunt nici critic literar, nici consumator de filozofie de calibru, deci nu emit aici pretenții de judecată cu iz de adevăr, nici cât se găsesc urme de arahide în napolitane. În cele ce urmează mă mulțumesc doar să descriu la cald, cât de sincer pot, ce am simțit și ce asocieri abrupte mi-au trecut prin cap citind noul volum „Despre destin”, semnat de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu.

E limpede că acest binecunoscut duet Liiceanu – Pleșu reprezintă un tandem de succes în cultura română. Au făcut pereche în multe contexte, inclusiv dialoguri tv metamorfozate în cărți, cum ar fi “Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieții”.

Nu mă pot abține să nu-i compar pe cei doi cu cuplul Pacino – De Niro din filmul Heat, regizat de Michael Mann. Primul e copoiul încăpățânat și riguros, hotărât să limpezească lucrurile și dispus să-și urmărească neobosit victima până la capăt. Celălalt e banditul stilat, geniu al jafurilor de bănci, dispus la orice derapaje și mereu îndrăgostit de misterul imprevizibil al vieții.

Ca niște veritabili clasici în viață, plini de o eleganță ruptă parcă din alte epoci și nefăcând economie de stil, cei doi și-au făcut de-a lungul vremii complimente, recunoscând cât de diferiți sunt, lucru care nu face decât să le întărească prietenia de-o viață. Povestea lor seamănă pe undeva cu tema aceea din clasele primare când învățătoarea ne cerea să scriem o scurtă compunere având ca temă portretul colegului de bancă.

Din modul în care se gratulează recipoc, ne dăm seama cât de îndrăgostiți sunt cei doi de cuvinte. În prima scrisoare a cărții, Gabriel Liiceanu readuce în scenă aceste caracterizări reciproce. A sa e lungă, așa că am selectat din ea doar începutul: „(A.P. este un) personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganță de catifea și surclasând cu amabilitate pe oricine, obținând cu ușurință performanța și strălucirea în tot ce i se întâmplă să facă.”(…)

Caracterizarea lui Andrei Pleșu, „un geniu portretistic”, cum îl numește prietenul său, e ceva mai condensată: „(G.L. este un) vital cu aspirații geometrice, un halterofil cu obsesia diafanului, un om al concretului dublat de un nărăvit al abstracțiunii.”

Prin școala inedită de la Păltiniș a lui Constantin Noica și rezervată unor tinere speranțe alese pe sprânceană, de fapt un ultra-maraton cultural bazat pe întâlnirea mirabilă dintre maestru și ucenic, au trecut destul de mulți studenți visând să respire aerul rarefiat al gândirii înalte.

Unii au abandonat, alții s-au mulțumit cu un semi-maraton, iar doi s-au desprins de pluton, dovedindu-se niște adevărați alergători de anduranță, angajați în continuare pe traseul sinuos al propriilor vieți, în căutarea neobosită a ceea ce Apostolul Pavel numea metaforic  “premiul alergării”.

Cei doi și-au făcut din sfaturile maestrului un program de viață, astfel că, deși de-a lungul vieții au tras cu urechea și la chemările de sirenă ale lumii, au construit mereu pe o bază solidă, fiindcă și-au executat temeinic temele de casă citind toată bibliografia prescrisă, nu doar rezumatele julite de pe net.

În manualul său despre arta scrisului intitulat „Zen in the Art of Writing”, Ray Bradbury amintește de tehnica șopârlei. Cam asta fac scriitorii buni în general – imită acele șopârle verzi strecurându-se ca apa printre ierburi, vara pe la amiază.

După lungi absențe, răsar ca din pământ, stau locului, amușină aerul cu limba, întorc sacadat capul stânga-dreapta, după care se deplasează rapid până într-o nouă stare de nemișcare, ca de statuie. După care iar dispar. Așa și-au scris cei doi cărțile importante, la fel ca toți cei care iau în serios această meserie – absorbiți în biblioteci cu lunile și anii pentru a se imersa total într-o idee, cu scopul de a livra mai apoi propriul înțeles într-un volum lămuritor.

Cu vremea, cei doi au devenit nu doar repere de gândire lucidă, ci și venerabili evangheliști culturali chemați să filtreze marile idei prin mintea lor, pentru a le putea traduce mai apoi și pe limba noastră, a muritorilor, cei care frunzăream ziare și ne uitam la clipuri cu căței, în vreme ce domniile lor stăteau îngropați în tomuri cu coperte foarte depărtate una de alta, prin marile biblioteci ale lumii.

Poate nu întâmplător, într-un efort de “lămurire”, un cuvânt întors pe toate fețele de Constantin Noica în minunata sa carte “Cuvânt împreună despre rostirea românească”, cam toate cărțile lor importante încep cu acest “Despre”: “Despre limită”, “Despre minciună”, “Despre ură”, “Despre seducție” (Gabriel Liiceanu) sau “Despre îngeri” (cineva i-a mărturisit odată autorului cât de mult i-a plăcut cartea Despre ingineri :)), “Despre bucurie în Est și în Vest” sau “Despre frumusețea uitată a vieții” (Andrei Pleșu).

Anul 2020 a fost un an bun nu doar pentru vânzările de biciclete și trotinete, ci și de cărți. După IT-iști și petroliști cică cel mai bine în 2020 au câștigat editorii!! (cuvânt vag, fiindcă aceste personaje eluzive pot fi editori de text, film, imagine, etc).

Cert este că o sumedenie de autori români, mulți tineri aspiranți, au umplut rafturile librăriilor, spre disperarea librarilor: se lansează cu aplomb în tiraje mici și nu prea se vând. Deocamdată, cel puțin. Cu toate că părerea lui Maiorescu era răspicată: “traducțiile nu fac o literatură”, se pare că azi acestea sunt cele care cresc vânzările.

În acest context, prezența înainte de sărbători a două nume grele din cultura noastră într-un singur volum elegant, cu supracopertă și șnur de mătase atacând o temă foarte la modă, reprezintă nu doar un eveniment literar, ci și o abilă strategie de marketing. Cum pandemia ne-a redeșteptat tuturor frici și spaime de moarte, tema destinului merge ca unsă. Să o recunoaștem – 2020 nu a fost doar anul frânei și zăbavei, ci și al confrunării fățișe cu propria finitudine, cea mai bună născătoare de întrebări fatale.

Dacă tot e să dăm colțul, poate este un moment bun să aflăm, dacă nu încotro, măcar de ce. Să ne punem, în sfârșit, măcar câteva întrebări cu adevărat grele: Oare Viața și Destinul sunt sinonime sau sunt concepte diferite? “Ne e scris” să ne trăim viețile într-un soi de fatalitate, adică suntem predestinați și incapabili să ne opunem destinului? Sau nu cumva agentul destinului individual este individul însuși, capabil să modeleze structura evoluției sale viitoare?

Întregul dialog e construit pe astfel de întrebări întrebătoare și deschideri, de rămurele de vrejuri de fasole, pe care te poți cățăra spre cer, e o sumă de posibilități de sondare a unei dileme fără răspunsuri decisive. Evident, nici cei doi nu o tranșează, ci îi dau doar târcoale elegant lăsând, ca la Hollywood, posibilitatea unui sequel, a unui Rocky III, dacă e cazul și editorii o cer.

Până atunci, te lasă cu acest dialog-teaser, te invită să reflectezi, să sondezi de capul tău povestea destinului după bunul plac, în funcție de acele uși crăpate a invitație din bibliografie și de lecturi care te cheamă, îți pun cum se zicea pe vremuri “capul la contribuție”. În cele din urmă, tot cu eterna căutare de sine a omului prins într-un hățiș de întrebări se termină povestea. În scrisoarea a patra Andrei Pleșu o spune pe șleau:

“Nu există viață, oricât de modestă, care să nu se încadreze într-un design destinal. Există însă oameni, nu puțini, care nu-și pun, aproape niciodată, problema destinului. Oameni care nu-și trăiesc viața sub specia interogației. Au doar întrebări pragmatice, imediate, funcționale, dar nu se “irosesc” în reflecții “colaterale”. Așadar: nu există oameni și vieți fără destin, dar există oameni fără întrebări, oameni care nu își dau niciodată întâlnire cu sensul propriei vieți. Sper ca dialogul nostru să provoace, prietenește, tocmai această categorie de cititori, trezindu-le interesul nu pentru noi, nu pentru teoria destinului, ci pentru ei înșiși.”

Deci ce conține cartea? Între 2016 și 2018 Andrei Pleșu publica în Dilema veche o serie de 14 articole pe tema destinului. De aici s-a pornit. Practic, a doua jumătate a cărții însumează toate aceste așa numite “Restituiri”. Nu asupra lor mă opresc aici, ci asupra primei jumătăți. Aceasta e rezervată schimbului de scrisori între cei doi. Inițiatorul e tocmai directorul Editurii Humanitas, cel care deschide dialogul sub pretextul de a-și scoate prietenul dintr-o stare de apatie, de letargie scriitoricească.

Nici vorbă la așa ceva la Andrei Pleșu, știm prea bine că nu e genul care să stea și să ruginească depresiv în ceva colț. Cu siguranță coace ceva, ca atunci când a dispărut o vreme doar ca să reapară cu minunăția aceea de carte despre “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”.

Practic, avem doi vechi prieteni aflați într-un dialog de pe poziții opuse, mimând exact acea cantitate de rivalitate menită să țină trează atenția auditoriului. Dincolo de frisonul inițial privind complexitatea temei și calibrul interlocutorilor, cartea e lecturabilă, chiar plăcută, mai ales când nu derapează în elitisme și exces de stil. Dar e voit construită ca un epistolar “la vedere”. Nu sunt niște scrisori de o sinceritate nefardată, cu adevărat intime, găsite într-un cufăr și readuse la lumină. Cititorul e invitat să privească peste umărul celui ce scrie, iar autorul epistolarului scrie parcă ușor iritat, știindu-se privit. Iar cei ce scriu devin prin ricoșeu, un soi de destinatari ai propriilor frământări.

Premiza face și ea parte din strategia de marketing, limpede de la bun început: hai, să scriem ceva frumos și dătător de idei, mai degrabă pentru mulți și curioși, decât pentru puțini și elitiști. Să nu speriem vânatul cu prea mult Kant, Heidegger, Ibn al-Arabi sau Sfântul Augustin, cu diferența dintre imaginal și imaginar sau mai rău, cu cea greu digerabilă dintre transcendent și transcendental. Să le dăm hapurile îndulcite, cu lingurița, și mai ales, să le ambalăm prietenos.

Cei doi se cunosc mult prea bine ca să mai aibă secrete dar, de dragul spectacolului, mimează un soi de MMA cultural sofisticat în care, deși e voie cu cele mai mârșave lovituri posibile, aleg să rămână la un box fără zvâc, să valseze îmbrățișați în ring precum doi luptători de categorie grea în runda 12, lovindu-se mângâios pe la ficați, în așteptarea eliberatoare a gongului final.

Iar gongul final vine mult mai repede decât ne așteptăm. Nici nu s-a încălzit bine dialogul că i se și anunță prohodul. Cum era și normal, redactorul de carte a folosit toate tehnicile din dotare pentru a sălta cartea peste pragul fatal de 200 de pagini, fix cât să pară serioasă: un font generos, aerat, cu spații de respiro pe lateral, mari cât să poți face notițe și bineînțeles, hârtie volumică, ușoară.

Epistolarul acesta îmi seamănă cu un joc de șah între doi maeștri având stiluri de joc diferite. Deschiderea aparține directorului de editură, el este inițiatorul, emițătorul, cel care joacă cu albele setând din start derularea jocului. Negrul răspunde la început un pic în răspăr, cam fără nerv, respectând însă regulile deschiderii până când oponenții se baricadează frumos în spatele unor rocade și totul se liniștește. E limpede că jocul e astfel setat încât să asistăm în final la o remiză.

Ce se întâmplă însă pe tabla de șah a acestei cărți, între mutarea primului pion și strângerea de mână din final, e chiar elegant, interesant. Se joacă deschis, cu atacuri frontale, sunt șoptite printre dinți amenințări tăcute, cei doi se invită la schimburi amiabile, dar fiecare pândind un oarecare avantaj pozițional.

Albul e cumva cel care “mână-n luptă vijelia-ngrozitoare”, aruncând la bătaie piese grele, cu intenția clară de a provoca reacții pe măsură. Negrul însă se preface că nu vede capcanele, nu prea are elan să joace teatru, așa că alege să-și facă jocul propriu, calm și stăpân pe sine, parcă știind că orice ar face, tot aia e, adică remiză.

Punctul culminant al jocului se regăsește în scrisoarea a noua, când albul, încercând să-l definească pe Însuși Bunul Dumnezeu, e gata să sacrifice până și dama de dragul spectacolului, doar că negrul nu mușcă nada și alege să temporizeze, mutând absurd un amărât de pion în celălalt colț de tablă.

Pentru final am ales rafala de întrebări pe care albul o lansează după ce toate piesele își găsesc odihna în întunericul tablei închise. Practic, aceste interogații lansate de Gabriel Liiceanu în ultima sa scrisoare rezonează perfect cu citatul interlocutorului său de la început, cel care a jucat cu negrele. Totul se subsumează ideii că, poate lucrul cel mai greu în viața omului este să dea față cu sine însuși, de unde și spaima atavică de a sta închis singur într-o cameră, fără nici un device care să îl conecteze cu lumea largă și cu semenii.

Sub ploaia aceasta de întrebări, adăpostiți de o umbrelă mare și colorată, celebrând o prietenie veche de 40 de ani, cei doi își continuă, umăr la umăr, mersul acum ușor obosit prin lume, chiar dacă fiecăruia îi trec prin minte gânduri tinerești de-a valma, luând-o uneori razna, fie ele pe căi  diametral opuse.

“Cum gestionăm infinitul din noi? Cum ne purtăm cu Dumnezeul lăuntric? Cum facem față acestei teribile intensități născute din coincidență? Și nu tocmai asta e drama fiecărei vieți: faptul de a fi clipă de clipă prizonierii acestei coabitări, de a privi în și de a ne ști priviți fără încetare de genunea infinitului din noi? Cum de ne suportăm secundă de secundă vreme de șaptezeci și ceva de ani, adică de vreo două miliarde cinci sute de milioane de secunde? Cred că într-un singur fel: înotând cu precădere la suprafața oceanului vieții și evitând, pe cât posibil, orice incursiune în adânc. Ceea ce majoritatea oamenilor fac, îngroziți de întâlnirea cu monștrii submarini din ei.”

(Despre Destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor. Editura Humanitas București, 2020)