Svetlana Aleksievici: de trei ori Svetlana, cea ascultătoare

Se zice că „mai binele” e dușmanul binelui. Mergând un pas mai departe, mă întreb oare „mai răul” ce-o fi? Nu cumva ar putea fi prietenul răului, având rolul de a-l îmblânzi? Cu alte cuvinte, ce se întâmplă dacă, atunci când totul în jur pare rău, sinistru, traumatizant, îți imaginezi un și „mai rău”?

Apelul la un rău mai mare, mai negru, atunci când ți-e rău poate avea o stranie funcție terapeutică: privindu-l drept în față și trecându-l prin tocătorul gândurilor, răul tău de ocazie se chircește, pălește, dă înapoi și brusc, pare mai insignifiant.

Așa am dus pe picioare vremurile tulburi ale pandemiei încurajându-mă cu acest gând și aprofundând o seamă de cărți, printre ele numărându-se: Eclesiastul, Cartea lui Iov, Arhipelagul Gulag, două volume ale lui Guzel Iahina și multe altele.

Peste toate, cărțile laureatei Nobel pentru Literatură, Svetlana Aleksievici au fost de cel mai mare ajutor – au reușit să neutralizeze cu succes așa zisul „rău” cântat cu glas înalt pe toate canalele mediatice.

Între timp, cu pași moi de pisică, da, răul acela se face tot mai mare, se tot apropie, dă târcoale, cercul se strânge. Până în ziua când virusul va pune gheara pe noi, dacă va pune, vă provoc să ne refugiem în pliurile unor cărți „de groază”, invitând mintea să imagineze un rău atât de monstruos, încât jur că teroarea pandemiei se va preschimba deodată în ceva efemeridă ofticoasă, zburătăcind bezmetică prin bucătărie și dându-și obștescul duh într-un strop de gem de merișoare lipit de aragaz.

Am început cu Cernobîl, care m-a năucit. Am continuat cu Vremuri second hand, care m-a vrăjit. Am încheiat cu o trilogie despre moarte, care m-a îngrozit de-a dreptul. Aceste ultime trei cărți publicate de Editura Litera au ca temă comună războiul. Fie el de cucerire sau de eliberare, la fel de hidos este și tot la moarte trimite: Soldații de zinc, Războiul nu are chip de femeie și Ultimii martori.

Să ne înțelegem. Nu agreez de nici o culoare filmul horror. Imediat după comedia romantică, mi se pare cel mai indigest gen cinematografic posibil. Cu cartea însă, lucrurile stau cu totul altfel, mai ales dacă ea propune nu o ficțiune, ci documentează, cu încăpățânare, o realitate poate mai sinistră decât cea mai elaborată fantezie. De aceea, când spun „cărți de groază” mă gândesc la cu totul altceva decât la un roman horror în genul lui Stephen King.

Svetlana face jurnalism, prin urmare nu inventează fapte și situații, ci lucrează strict cu materialul clientului, punând cap la cap sute de interviuri, până i se „coace” povestea. Iată de ce a fost un șoc pentru toată lumea că o „documentaristă” de acest gen a putut lua Nobelul, în detrimentul autorilor de ficțiune, cei dintotdeauna abonați la așa ceva.

Iat-o aici relatând din Kabul, unde se afla pe urmele unuia din cele mai stupide războaie cu putință, care a mai și durat 10 ani.

„Mă interesează și corpul, corpul omenesc, ca legătură între natură și istorie, între animalitate și vorbire. Toate detaliile fizice sunt importante: cum se schimbă sângele în soare, omul înaintea plecării în misiune… Viața e inimaginabil de artistică în sine, și – oricât de crud ar suna – suferința omenească e deosebit de artistică. Latura întunecată a artei. Ieri, de pildă, am văzut cum erau culeși, bucăți, niște soldați tineri sfârtecați de o mină antitanc. Aș fi putut să nu mă duc să mă uit, dar m-am dus, ca să scriu. Acum scriu…” (S.A.)

Scriitura Svetlanei pare pe alocuri ireală, o lectură împiedicată în concret, ca un înghițit cu noduri; e atât de frustă și de tăioasă, de incredibil de neromanțată, încât poate surclasa orice ficțiune. E un soi de coborâre în Hades, o invitație tandră la o descindere într-un subsol igrasios al ororilor.

În acel beci întunecat nu pășești frumos pe scări, ci te prăbușești ca în golul unui lift, cu tot stomacul ridicat în gât. Iar acolo dai peste un muzeu al figurilor sinistre de ceară, care încep, după o vreme, să te bântuie.

Sunt acei băieți necopți și naivi crescuți în cultul războiului, care visează și ei să aibă unul cât de mic, al lor. Ei devin mai apoi soldați întorși acasă în sicrie de zinc, înainte de a pricepe de ce căutau ei să înșurubeze socialismul în capul unor paștuni, în Afganistan. Sau se întorc acasă veterani schilozi, demenți, neadaptați și nefericiți, îngrijiți cu tandrețe infinită de mame singure, mereu plânse și mirosind a prăjeală (Soldații de zinc).

Apoi sunt în jur de un milion de femei infirmiere, mitralioare, tanchiste, geniste sau aviatoare, angajate ca voluntare în lupta de eliberare. Sunt supraviețuitoarele, cele care o vreme și-au suspendat orice umbră de feminitate de dragul eliberării patriei și apoi s-au luptat cu ele însele, ca din tranșele memoriei să recupereze o fărâmă de umanitate, niște ființe uitate, redevenind femei, iubite, mame sau bunici. (Războiul nu are chip de femeie).

Apoi vin foștii copii de 3, 5, 12 ani, care ies fantomatic din pâcla satelor pârjolite, orfani smulși de lângă mame ucise și duși aiurea, în lagăre; sunt copii acum bătrâni care retrăiesc amintirea unor familii, a unor rochițe sau a unor jucării demult pierdute. Să ne înțelegem, vorbim de o cifră înspăimântătoare – în jur de 13 milioane de copii uciși între anii 41-45. (Ultimii martori)

De ce avem nevoie de toate aceste orori, a fost întrebată autoarea de nenumărate ori? Cui îi slujește această anamneză mortuară, în afara celor care, povestind aceste fapte, se purifică, se eliberează? De ce avem nevoie de memoria aceasta atât de personală și sinistru de incomodă? Poate pentru că fără gândul morții omul nu poate fi deslușit. Taina aceasta plutește deasupra a toate la fel ca privirea Creatorului peste pământul încă netocmit și gol, în preziua Facerii.

„Omul se vede cel mai bine și se dezvăluie în război și, poate, în iubire. Până în adânc, în straturile subcutanate. În fața morții toate ideile pălesc și se deschide veșnicia insondabilă, pentru care nimeni nu e pregătit. Trăim încă în istorie, nu în cosmos.” (S.A.)

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Înainte de a ajunge la noi, istoria e toată trecută prin urechea autoarei, ca printr-o sită. Ea este receptorul sursă, cea care reactivează amintiri, traume, scene de coșmar, re-deschide răni, pentru a le cauteriza mai apoi. Ca o albină polenizând flori, autoarea se mută cu răbdare de la un interlocutor la altul, care trimite la rândul său la o altă poveste, deschide o nouă pistă și tot așa, până se rotunjește un întreg. Iar întregul e cartea, nestemata asta banală, de hârtie, cu care adormi pe piept seară de seară.

„Ascult… Mă transform tot mai mult într-o ureche uriașă, întoarsă tot timpul către celălalt. „Citesc” glasuri.” (S.A.)

Precum Maria, din parabola biblică, cea care alege să stea la picioarele Mântuitorului și să-i soarbă cuvintele, în loc să se agite și să facă plăcinte cu brânză, la fel și Svetlana e dăruită cu harul ascultării atente, lucru rar în ziua de azi, când lumea e mai degrabă preocupată să-și disemineze în agora propria poveste din portavocea atașată de profilul social media.

Poveștile ei se nasc așadar din curiozitate, ascultare și empatie. Nu avem de a face cu istoria așa cum o știm, faptică, ci cu o istorie însăilată fin, dintr-un material la fel de străveziu ca haine împăratului din poveste, adică niște sentimente, puse înaintea noastră pe tavă de un autor care face mai degrabă cercetare în arheologie emoțională:

„Mă interesează nu numai realitatea care ne înconjoară, ci și cea dinlăuntrul nostru. Mi se pare interesant nu evenimentul în sine, ci cel din sfera sentimentelor. Sufletul evenimentului, să spunem. Pentru mine, sentimentele sunt o realitate.”(S.A.)

În încercarea de a recompune umanitatea din fragmente risipite și pline de glod, mai toate temele mari devin simple pretexte. Printre ruine, fum, dezastre, război și tragedii inimaginabile autoarea bântuie ca o nălucă în căutarea omului viu, a sufletului său, la fel cum după terminarea bătăliei sanitarii năvălesc pe câmpul de luptă în căutarea eventualilor supraviețuitori printre leșurile inerte.

Subiectul acestor 3 volume? Homo sovieticus, fie el o simplă rotiță din angrenajul unui sistem augumentat de idealuri utopice, fie el înger căzut printre ruinele unui imperiu fărâmițat, care scormonește în patru labe, prin moloz, după cuvintele mari și pierdute ale idealului socialist. Nu degeaba situl Svetlanei se cheamă Voci din marea utopie. Pe bună dreptate autoarea se întreabă retoric:

„Cum se poate să trăiești istoria și în același timp să scrii despre ea? În plus, e imposibil să înșfaci toate bucățelele de viață, toată „mizeria” existenței, și să le arunci într-o carte. În istorie. Trebuie „să străpungi timpul” și „să surprinzi duhul vremurilor”.”

La o carte autoarea lucrează undeva între 3 și 7 ani, pornind de la un fapt anume (cum ar fi gospodina docilă care, cândva, pe post de lunetist, a ucis 75 de nemți), de la o traumă socială (prăbușirea Uniunii sovietice) sau de la memoria individuală (amintiri ale copiilor despre război). Apoi încearcă din mers, ca un păianjen, să extindă, cât de vast, o plasă în jurul ideii. Rezultatul e un conglomerat de voci disparate formând un cor imens, într-o neașteptată armonie cu tema cărții.

Cernobîl, de exemplu. Un dezastru nuclear, tema e limpede. Dar pânza se întinde inevitabil până la întrebări legate de locuitorii acelui ținut. Cum le-au fost ucise animalele de companie? Dar cu salvatorii destinați sacrificiului suprem ce s-a întâmplat? Cum au fost trimiși la moarte așa, muți ca oile, fără nici un protest? Dar politicienii, cei care au încercat să mușamalizeze dimensiunile norului vast, cât mai multe bombe de la Hiroshima la un loc, ce au spus? Dar țapii ispășitori, de ei ce s-a ales? Vechile întrebări rusești obsedante: cine-i de vină și ce-i de făcut?

Aceasta este polifonia de voci pe care autoarea le pune într-un dialog nevăzut, bând tone de ceai și înregistrând sute și sute de ore de interviuri cu oameni povestindu-și traumele personale îmbrăcate în lințoliul de îngropăciune al amintirilor, pe care și-ar dori din răsputeri să le uite.

Dacă ar fi doar scrisul și aruncatul unor cărți în lume, pentru Svetlana ar fi simplu. Pe lângă munca de ascultător/receptor al orelor interminabile de monologuri polifonice mai sunt și victimele colaterale, în speță ea înseși. Regimul din Bielorusia o consideră o dușmancă perfidă a poporului, drept urmare o persecută cât poate. Cenzorii o cenzurează, anonimii o hărțuiesc cu telefoane de amenințare: de ce vrei să dezgropi trecutul? ce drept ai? ce știi tu despre război?

Pe deasupra, subiecții ei încearcă mereu să suprascrie realitatea celor afirmate, fiindcă nu dau bine într-o carte, ba chiar o acuză că se va îmbogăți pe spinarea lor. Cine are nevoie până la urmă de un conglomerat excesiv de sentimental al momentelor de sinceritate, când toate măștile cad grămadă pe linoleum? Nimeni! Drept urmare o târăsc prin procese, care nu se mai termină.

În cele din urmă, e împinsă spre exil, devine un corp străin pentru propria patrie și propriii semeni. Stă zece ani ca azilant politic prin Europa, dar ceva nu-i dă pace, ceva inexplicabil o cheamă înapoi acasă, în acel pământ contaminat de cesiu și stronțiu al țării sale. Se întoarce în apartamentul ei modest din Minsk, unde niște emisari neștiuți sună într-o bună zi la sonerie să-i spună că tocmai a luat un premiu: Nobel.

Svetlana cea ascultătoare ne oferă gratis niște lecții mari despre traume adevărate, despre războaie, supraviețuire și moarte. Dincolo de ele, răzbate încercarea ei nebunească de a cartografia sufletul rus, cu tot labirintul său abisal de sentimente și emoții, lucru mai complicat decât toate prozele lui Dostoievski și Tolstoi la un loc. Apar în joc ingrediente noi cum ar fi comunismul, războiul de eliberare, destrămarea imperiului, absența semnificației și erodarea unor idealuri, urmate de valuri întregi de sinucideri aparent inexplicabile.

În tot acest scenariu complex, autoarea e ba acuzatoare, ba acuzat. I se impută mereu obrăznicia de a tulbura apele. Noroc că nu-i pasă: face cu acribie mai departe muncă de scriitor, reporter, sociolog, psiholog, predicator de ocazie și ascultător de profesie.

Vocile fragile ale bătrânelor casnice frecând la cratițe și rememorând traumele tinereților risipite sunt atât de puternice, încât demontează din cuvinte, piesă cu piesă mecanismul gripat al unui regim bățos, convins până-n pânzele albe de inocența lui.

„Dacă te uiți înapoi, la toată istoria noastră, atât cea sovietică, precum și cea post-sovietică, e o mare groapă comună și o baie de sânge. Un etern dialog între victime și călăi. Revoluția, Gulagurile, al Doilea Război Mondial, războiul sovietico-afgan ascuns de oameni, căderea marelui imperiu, prăbușirea uriașului tărăm socialist, pământul utopie, iar acum, o provocare de dimensiuni cosmice – Cernobîl. E o provocare pentru toate creaturile vii de pe Pământ. Asta ne e istoria. Și asta e tema cărților mele, asta e calea mea, sunt cercurile iadului meu, de la om la om.” (S.A)

(Fotografiile aparțin autorului și au fost făcute pe geam, din Trans Siberian, aiurea prin Siberia)

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...