Fotografiile aparțin autorului și au fost făcute în metroul din Moscova.

Atomul, prietenul omului

Dezastrele provocate de bombele de la Hiroshima și Nagaski au zgâlțâit serios omenirea și au pus-o  pe gânduri: Oare cum poate ceva atât de minuscul, încât este de-a dreptul invizibil, avea o asemenea forță devastatoare? Și mai ales, cum poate avea atât de multe efecte secundare timp îndelungat? Cum poate ceva nevăzut ucide atât de discret și de precis?

Atunci omul și-a zis: „N-am face oare mai bine să ne împrietenim cu atomul?” Iar astfel atomul, blând ca un cățeluș de pripas, a devenit prietenul omului. Iar omul i-a construit o colibă a lui. Așa s-au născut centralele atomoelectrice furnizoare de energie electrică și nu de bombe atomice capabile să ucidă pe loc suficient de multe suflete, încât să pună punct chiar și unui război mondial.

Doar că la 26 aprilie 1986, ca o profeție apocaliptică despre dezintegrarea URSS, s-a petrecut acel dezastru la care nimeni nu se aștepta. La ora 1 și 23 de minute o serie de explozii au distrus reactorul și clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala atomonucleară de la Cernobîl, aflat în Ucraina de azi, la granița Bielorusiei. Tot de azi. Iar Cernobîlul a devenit peste noapte cea mai mare catastrofă tehnologică a secolului XX. Atomul s-a revoltat, a rupt lanțul și a zburat hai-hui în atmosferă, apoi s-a pogorât pe pământ ca un lințoliu de îngropăciune.

În urma exploziei cauzată de un test de supraîncălzire, care s-a dovedit a fi o combinație de construcție pripită, defectuoasă, cu erori umane, în atmosferă au fost aruncate simultan, ca într-un spectacol de artificii, o sumedenie de bombe atomice echivalente cu Hiroshima. Iar oamenii au învățat termeni noi, cum ar fi: radionuclizi, stronțiu sau cesiu. Substanțele gazoase și volatile, propulsate la mare înălțime, s-au răspândit pe tot globul în câteva zile, zile în care puterea marelui imperiu URSS tăcea, nevenindu-i să creadă.

Așa a început marea farsă, începută printr-o lugubră tăcere. Era tăcerea marelui monstru invincibil cu picioare de lut, care nu putea concepe că tocmai lui i se putea întâmpla așa o rușine mondială.

Farsa a constat în mistificarea cifrelor, găsirea rapidă a unor țapi ispășitori și răspândirea ideii că dracul nu e chiar așa de negru. Lor, sovieticilor, cei care au câștigat marele război și au trimis primul om în spațiu, nu li se puteau întâmpla noi nenorociri, deoarece poporul era deja, prin definiție, victorios. Așa că au încercat rapid să măture totul sub covor, să minimizeze efectele dezastrului. Suedia a fost prima țară care a denunțat un nivel de radiații suspect, provenind din țara vecină.

Imediat s-a născut o nouă specie de martiri, neintrați în calendarul creștin ortodox pentru simplul fapt că n-ar fi încăput: o seamă de eroi anonimi, denumiți și „lichidatori”. La început au fost piloții care zburat cu elicopterele pe deasupra, bălăcindu-se în norul radioactiv. Apoi au venit pompierii. După ce au murit și ei, la scurt timp au fost trimiși soldații, în valuri, fără număr, la fel ca la Stalingrad. Așa, cam 800.000 de oameni având vârsta medie de 33 de ani, prost echipați și lucrând până la epuizare.

Aceștia urcau pe rând pe reactor pentru a arunca în el o lopată de pământ, una singură. Luni și luni de zile, la fel. Doar o lopată de pământ puteau, fiindcă nivelul de radiații era imens. Încă în viață fiind, li se dădeau diplome și erau considerați eroi. Și li se spusese că aveau de-a face cu atomul de treabă, cel domesticit, cu botul pe labe, supranumit și „omul pașnic al muncii”.

În jur, pe o rază de mulți kilometri pătrați stratul de suprafață al pământului a fost scos și strămutat. A fost îngropat în gropi comune, alături de toate animalele ce fuseseră ucise. Salariile acestor lichidatori erau enorme, iar vodca fără limită, pe măsura dezinformării. Puterea știa prea bine ce face. Apoi au început morțile, evacuările, dramele de proporții uriașe. Și aducerile aminte. A urmat consemnarea lor, ca să nu se uite niciodată și poate, să nu se mai repete.

Reactorul patru, numit obiectivul „Carcasa”, păstrează în continuare în pântecele său de plumb, fier și beton, circa 200 de tone de materiale nucleare. Iar combustibilul e parțial amestecat cu grafit și beton. După 30 de ani s-a construit un nou sarcofag denumit „Arca”, o construcție fără precedent în istoria omenirii, la care au participat 28 de țări donatoare. E menit să țină 100 de ani.

Iar adevărul despre Cernobîl stă azi îngropat sub 18.000 de tone de metal. Până acum se pare că au murit în urma acestei catastrofe peste un milion de oameni. Puterea sovietică a raportat oficial doar 64.

Azi la Cernobîl se vând pachete turistice de succes. Turiștilor li se oferă dozimetre pentru a măsura în timp real nivelul radiațiilor. Sunt plimbați prin orașe-fantomă, prin parcul enorm de distracții care nu a funcționat nici o secundă măcar, urmând să fie inaugurat la doar 2 săptămâni după explozie. În plus, oamenilor li se arată stadionul din orașul Pripiat, unde azi te plimbi printr-o mare pădure, fiindcă cetățenii au putut fi alungați, dar natura n-a putut fi împiedicată să sfideze umanitatea, ca într-un film post-apocaliptic. Pădurile roșietice din jur mișună azi de viețuitoare sălbatice, ca o răzbunare a noului ecosistem pentru toate animalele domestice ucise.

Azi pe internet poți citi fun facts despre Cernobîl. Serios? Fun facts despre drama a milioane de oameni? Am auzit că este chiar și un serial bun pe tema aceasta, asta pentru posesorii micilor ecrane. Eu m-am mulțumit citind doar cartea care l-a inspirat.

Timpul s-a așezat peste poveste, dar nu și peste uitare. Aducerea aminte e singura care poate ucide timpul. Iar Svetlana Aleksievici știe prea bine acest lucru. Născută dintr-un tată bielorus și o mamă ucraineană, părinții provenind așadar din cele mai afectate țări de catastrofa nucleară, autoarea câștigătoare a Premiului Nobel pentru literatură în 2015 a petrecut mulți ani adunând mărturii de la supraviețuitori. Vocile lor compun o istorie orală terifiantă, marcată de furie, resemnare, frică și incertitudine, dar și de umor negru, iubire și compasiune.

„Rugăciune pentru Cernobîl” nu este o lectură comodă, pentru suflete slabe. Îți poate provoca pe creier arsuri ca de radiații. Asta în ciuda faptului că e o carte aparent simplă, liniară, de o blândețe suspectă. Dacă însă citești atent, îți dai seama că e subtil gradată. Pleacă de la niște ‘fun facts’ și în crescendo, se sfârșește în frustrare, teroare și lacrimi.

Cartea este o vastă reflecție despre aroganța puterii socialiste și despre fragilitatea omului așezat, pe nepusă masă, în fața morții. Și mai este despre sacrificiul anonimilor, al celor lipsiți de putere, dar a căror forță nevăzută străbate toată cartea. Neforța lor de miei aliniați frumos pe drumul spre la abator îi face de rușine pe cei tari, care au supraviețuit în birourile lor de la centru, departe de epicentrul tragediei.

Una din vocile cărții rezumă povestea așa: „Un amestec de închisoare și grădiniță, uite, ăsta e socialismul. Socialismul sovietic. Omul a dat statului sufletul, conștiința, inima, iar în schimb a primit o rație. Și aici fiecare cu norocul lui – unul are o rație mai mare, altul, una mai mică. Un singur lucru e la fel – rația se dă în schimbul sufletului”.

Sau o alta: „La Cernobîl am aflat, am simțit ceva despre care nu am chef să vorbesc… Despre faptul că, de exemplu, toate noțiunile noastre umaniste sunt relative… Într-o situație extremă, omul real nu e omul din cărți. Nu am găsit un om real care să corespundă celui din cărți. Dimpotrivă. Omul nu este un erou”.

După opinia mea, marea problemă ridicată de autoare, folosind un cor întreg de voci din cele mai diverse, de la cercetători la simple soții de lichidatori, este prăpastia dintre omul sovietic și sufletul rus. E o dihotomie subliminală, nerostită, prezentă pregnant.

E falia imposibil de umplut dintre Stalin și Gulagul său pe de-o parte și Soljenițîn și exilul său pe de alta. E diferența dintre emisiunile de propagandă și cinematografia de artă a lui Tarkovski. Între literatura tezistă bolșevică și tandrețea lui Cehov sau umorul negru al lui Ilf și Petrov.

Sau, în realitatea recentă, poate fi șanțul adânc dintre severitatea patrulelor polițienești de pe străzile Moscovei de azi și blândețea ca o îmbrățișare a rușilor obișnuiți citind în metroul lor decorat cu candelabre și fresce cu oameni ai muncii strângând fericiți snopi de grâu la piept. E ruptura dintre păgânismul dialectic și redescoperirea, imediat după dezintegrarea marelui imperiu, a unui Dumnezeu prăfuit și uitat.

Un istoric rezumă povestea astfel: „Am fost educați într-un păgânism aparte, sovietic: omul este stăpân, culmea creației. Și are dreptul de a face cu lumea tot ce vrea el. Formula lui Miciurin: «Nu putem aștepta îndurare de la natură, sarcina noastră e să luăm de la ea». Încercarea de a conferi naturii acele calități, acele proprietăți pe care nu le are. Visul revoluției mondiale este visul ca omul să transforme toată lumea din jur. Să transforme tot. Da! Celebra lozincă bolșevică: «Să împingem omenirea spre fericire cu mână de fier!» Psihologia siluitorului. Materialism de peșteră”.

Frumusețea tragică a acestei cărți stă și în discreția autoarei. Ea preferă ascunderea în spatele vocilor, e un demers jurnalistic de excepție, unde vocea reporterului este redusă deliberat la tăcere totală, transpărând doar rareori, prin ricoșeu, din răspunsurile celor chestionați. Cartea parcă plutește singură pe o apă curgătoare, are viața ei, nimic nu trădează munca enormă de cercetare și intervievare a personajelor începând cu 1986 și sfârșind cu 2005.

Iar epilogul, de la care ai aștepta niscaiva lămuriri ale autoarei despre ea înșăși, despre structură sau procesul de making of al acestui mare monolog polifonic întins pe 366 de pagini uneori dătătoare de coșmaruri, conține doar câteva spicuiri seci din ziare bieloruse privitoare la pachetele turistice oferite de o agenție din Kiev: „Turismul nuclear este la mare căutare, mai ales printre turiștii occidentali. Oamenii vin după impresii noi și puternice, care pot fi trăite în foarte puține locuri din lume, pentru că lumea e mult prea comună și accesibilă. Viața a devenit plicticoasă. Și noi vrem ceva veșnic. Vizitați Mecca nucleară… Prețurile sunt corecte…

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...