Eseu despre veceu. Beneficii dosite în fundul curții.

“Cizma-i cizmă. Ascultă la mine. Ca cizma de gumă nu-i nimic!” asta era zisa unui vecin hâtru, de la munte. O repeta des, să ne intre la toți în cap. Iar nimeni nu-și amintea să-l fi văzut vreodată încălțat cu altceva pe lume decât cu cizme de gumă, fie noroi sau secetă, ger sau caniculă, zi de lucru sau sărbătoare cu cruce roșie.

Convins fiind de beneficiile ascunse ale acestor încălțări luate uneori în răspăr, mi-am luat și eu o pereche cu două numere mai mari, să pot sări în ele direct, cu ciorapi de lână cu tot, când ies din cabană. Mai solemn decât Motanul încălțat, am luat ieri lada să merg după ceva lemne, dar vai, în drumul meu presărat de visări și nepăsări existențiale, am călcat de-a lungul pe un perfid lemn înghețat ascuns sub zăpadă, drept urmare m-am trezit privind lumea sucită de la verticală la orizontală.

Câmpul meu vizual s-a mutat imediat de pe stiva de lemne pe noua budă a vecinilor, lucind în soarele dimineții ca o nestemată de mare preț. M-am scuturat de omăt, am constatat că, în afară de o injecție în fesa dreaptă, n-am pățit nimic, însă de imaginea idilică a veceului încă mirosind a rășină de brad, cu colac din plastic roșu, tronând peste o groapă mai neguroasă decât hăul în care s-a prăbușit lupul din Capra cu trei iezi la ospățul fatal, n-am reușit să scap. Gândul a început să mă obsedeze.

Chiar, de ce a căzut haznaua sătească în derizoriu? Merită? Așadar, m-am apucat de un nou demers absolut inutil – un eseu închinat veceului tradițional și parfumului său discret, mai ales iarna, când totul e înghețat bocnă. Consider această inițiativă cel puțin la fel de importantă pentru omenire precum ar fi o epopee, lungă cât Mahabharata, închinată beneficiilor aduse de nemuritoarea cizmă de gumă în viața trecătoare a omului.

Zic din start – nu vorbesc aici despre lucruri nepermise azi, în era inteligenței artificiale, când Europa ne potopește cu miliarde, cum ar fi blestemul celor în jur de 1500 de școli și grădinițe din țara noastră, încă posesoare de haznale, ci mă refer strict la privata particulară, cea pe nedrept situată undeva într-o dizgrație spațio-socială. Indirect, ni se sugerează că aceste simpatice spații restrânse de meditație și izolare “de nevoie”  ar fi sinonime cu ceva apucături medievale, îndepărtate de civilizație, de unde și demonizarea lor geografică, drept “în fundul curții”.

Să privim totuși puțin în istorie. Arheologii au dat peste diverse simulacre de toalete moderne, spălate prin ingenioase sisteme de ghidare a șuvoiului de apă, undeva înainte cu 3000, chiar 4000 de ani î.Hr la greci și la indieni. Ce știm mai concret din manuscrise este că doar la Roma în anul 315 d.Hr. funcționau 144 de toalete publice. Iar acestea nu erau destinate unei singure persoane, ci erau de-a dreptul publice!

Interesant e faptul că, la fel cum am văzut nu demult în India, la țară, grupuri de oameni stând diminețile pe vine, în cerc, fiecare cu sticla lui de apă, mersul acesta la toaletă “cu clasa”, era considerat, exact ca la romani, un eveniment social. Vecinii și prietenii foloseau acest pretext pentru a schimba idei, precum și pentru a diseca noutăți legate de politică, ba chiar probabil, de timpul probabil. Chiar, ce poate fi mai nimerit decât să te gândești la politică tocmai din hazna?

Romanii cei sofisticați, aburcați nu doar pe culmea civilizației de atunci, ci chiar cocoțați frumos câte 10-15 pe niște tronuri așezate într-un soi de agora dreptunghiulară, se ștergeau cu câte un băț în vârful căruia era prins un burete și se spălau în micul pârâiaș susurând în șanțul de piatră, ce curgea drept prin mijlocul toaletei publice.

Au trebuit să treacă multe sute de ani până când acest mers la budă în public să se elibereze de constrângeri, să cunoască rușinea și să devină asocial de-a dreptul. În Londra Evului mediu oalele de noapte se goleau drept pe uliță, uneori direct de la etaj, pe fereastră. Contaminarea apei era sursa principală pentru diverse urgii puse mereu pe seama exasperării lui Dumnezeu cu privire la păcatele oamenilor, cum ar fi holera sau febra tifoidă.

Degeaba un nepot isteț ale Reginei Elisabeta I a inventat în 1592 un sistem asemănător toaletei de azi, cu rezervor de apă coborând năvalnic pe o țeavă și declanșator cu lănțug, fiindcă omenirea nerecunoscătoare, neatentă ca un elev mereu repetent, a ignorat drăcovenia vreme de 200 de ani. Se pare că războaiele și trânta cu ciumele au întârziat puțin apetența pentru civilizație.

Așadar, omenirea și-a făcut mai departe treburile pe câmp, în olițe de porțelan cu capac, iar orășenii mergeau câte 40-50 la aceeași privată de lemn de la capătul străzii care, când se umplea, era mutată un pic mai încolo, pe o nouă gaură. Iar vidanjele cu motor erau pe atunci rupte din ceva film SF.

Pentru toaleta modernă, bieții oameni au trebuit să aștepte până la mijlocul anilor 1800, epoca de mare avânt a invențiilor revoluționare. Doar că, datorită stratificării sociale, mai întâi au beneficiat de acest water closet modern (de unde și abrevierea WC, adică veceu) regii, prinții și ducesele, cu fundurile obișnuite deja cu diverse tronuri. Tot ei au trebuit să mai aștepte vreo 40 de ani pentru brevetarea hârtiei igienice în suluri (în doar un singur strat, nu trei și fără parfum de mușețel!). Oamenii de rând s-au bucurat de beneficiile veceului modern, cu apă curentă, abia hăt mai târziu, când nobilimea se plictisise deja de el.

Românii simpli, de la țară, ocupați ca de obicei cu trăitul de pe o zi pe alta într-o țară vag disfuncțională, au dat peste acest miracol civilizator abia când a început comunismul să-i strămute în masă din fundul curții drept în cartiere de blocuri, cu scopul de a construi accelerat socialismul la oraș.

Azi, românașii noștri conduc detașat în topul european nu doar la maximum de ore de chiorât la tv sau de teorii ale conspirației pe cap de locuitor dacopat, ci și la procentul de toalete în aer liber, presărate prin diverse colțuri de ogradă sau lipite de grajd, cum au vecinii mei de la munte, de obicei în vecinătatea fraternă a unui munte de baligi de cai și vaci.

Cam 30% dintre concetățeni se strecoară așadar zilnic într-un spațiu intim puțin mai mare decât un dulap de haine, în vreme ce, la mare distanță, vin rivalii tradiționali, respectiv zarzavagiii de bulgari, cu doar 15 procente ridicole.

Amărâții de germani, olandezi sau suedezi și-au pierdut cu totul orice urmă de fantezie și romantism cu ale lor procente infime, tinzând spre zero absolut. Bieții de ei, nici măcar nu-și pot imagina că acest spațiu privilegiat, poate pe nedrept alungat din istoria lor închide, odată cu ușa scârțâind din balamale, o sumă de surprize rezervate doar inițiaților.

Să nu uităm onomastica. Cum să dispară deodată din vocabular această legăturică de pătrunjel proaspăt de denumiri atât de simpatice precum: closet, latrină, cloacă, hazna, privată, umblătoare, budă sau veceu? Am selectat doar cinci beneficii ascunse ale veceului în aer liber, dar simt că ar putea fi mai multe.

1. Conștiința faptului de a fi în lume. Când te împinge din spate nevoia, iar buda e situată absurd, pe deal, vrând, nevrând trebuie să iei cunoștință de starea lucrurilor. Ferecat într-un apartament cu toaletă în casă, nu ai șansa de a da direct piept cu parfumul florilor sau stihiile vremurilor. Timpul rămâne probabil, așa cum ți-l livrează telefonul deștept, nu e concret. Inevitabil, mersul la closet vine la pachet cu un soi de trezire, de mirare. Umbli prin realitate și din mers constați lumea, iei seamă pe pielea ta de temperatură și umiditate, brusc faci parte din peisaj așa cum se livrează, nu prin ricoșeu, de pe geam sau din balcon.

E noapte, viscolul dă să te doboare, dar tu înaintezi implacabil spre țintă, mai determinat decât Agripina din “La Vulturi” sau Ana lui Manole spre zid, bâjbâind cu o frontală pe cap și blestemând mărunțel în barbă. Dar nimic nu se compară cu recompensa izbânzii eliberatoare și cu declanșarea de dopamină la întoarcerea în coliba călduță. Parcă tocmai ai scăpat viu din ceva război. Deodată, lumea e frumoasă de mai că-ți vine s-o pupi. Iată cum un fapt banal răstoarnă lucrurile, te face să trăiești mai intens. Trăiești live o transfigurare a rutinei, lucru defel de lepădat.

2. Reflectarea, anamneza, amintirea. Cugetarea e mereu bună. Auto-reflecția. Aflat în solitudine, se cațără pe tine gânduri adânci, ca furnicile vara: Cât de nesăbuit am putut fi să-mi plasez buda pe deal, de dragul perspectivei? Uite, ăsta ar merge de proverb personal: “Să nu-ți faci veceu vara, când păsărele se înfoaie și ciripesc a împerechere”.

Uneori, mă vizitează amintirea unor latrine memorabile: a noastră din Mănăștur, cea tapetată cu diplomele de box ale tatălui meu, cu scopul de a învăța ceva despre “sic transit gloria mundi”. Cea auster-protestantă a bunicului, unde nu era loc de frivolități, având mereu alături un teanc de cărți sobre, însă ale căror pagini rupte treceau de la răsfoire direct în neant. Mai era cel tapetat cu poze cu gagici din calendare descoperit undeva în Maramureș. Sau cel al unui vecin pasionat de “almanahe” de anii ’80, cu o selecție savuroasă de caricaturi și glume comuniste de pe șantiere sau intreprinderi.

Buda mea e un deliciu. A fost cumpărată acum mulți ani de la un vecin pasionat de artă naivă și decorațiuni interioare. El și-a făcut una nouă, ca o cazemată sufocantă din bolțari. A mea e din lemn și respiră vast printre scânduri. Iarna când viscolește, ajungi la colac doar folosind o lopată. Această muncă provoacă un atașament emoțional aparte.

Nu uit cum am adus-o patru oameni pe uliță, ca pe o lectică purtată pe umeri pe doi pari lungi, în hohotele de râs ale gurii satului. Are ușă cu geam, prin care văd, pe muntele vecin, cârciuma unde opresc de obicei la o bere mică și un pufuleț după urcarea lungă, pe bicicletă, de pe Drumul mareșalului. Are și două gemulețe mobile pe lateral, pentru aer condiționat, eventual pentru câteva mușcate. În interior am creat un mic muzeu kitsch, cu diverse obiecte și bibelouri clasice. N-ai cum să te plictisești. Acolo pe deal este și 3G, deci poți citi dimineața newsletterul PressOne.

3. Declanșator al mecanismelor de adaptare. Premiza e simplă – disconfortul e sănătos. Alternativa, o șansă. Mă amuză cei care vor să schimbe mediul, dar să găsească în cabana de la țară sau la munte exact aceleași condiții ca la oraș. La fel cum nu-i înțeleg pe domnii cu vile de pe maluri de lac, care au fose septice cu găuri date anume, ca să facă economie la vidanjare. Supraevaluarea confortului merge mână-n mână cu consumismul. Iar uneori, cu nesimțirea.

Provocarea este ca, pentru un anumit interval de timp, schimbând contextul, să fii tu însuți deschis spre schimbare. Ți se oferă pe tavă o ocazie de a practica o stranie gimnastică uitată – a modestiei și minimalismului. E păcat să o ratezi. Acum nu mai învârți doar un robinet, ci sari în cizme, apuci găleata și ieși după apă, la fântână sau cișmea. E o mică aventură – pe traseu te poți împiedica sau îți poți turna apă în cizmă dacă ai găleata prea plină. Sus pe deal, nu mai tragi apa apăsând o clapetă, acum trăiești altfel, devii vulnerabil la o experiență nouă, te mulezi pe situație, nu tot încerci să adaptezi mediul la pretențiile tale de om sofisticat, cum faci la oraș.

Undeva la 3400 de metri, lângă un lac glaciar din Munții Altai, am trăit 5 zile într-o iurtă. Făceam seara foc cu baligi uscate, iar noaptea șoriceii se plimbau peste tot, pe oameni inclusiv. Veceul era departe – o coșmelie de tablă albastră. Dar dincolo de el se afla Ak Tash, un munte absolut spectaculos, răsărit dintr-o pajiște presărată cu turme de oi. Mersul la toaletă era mereu sinonim cu visarea de a urca acel munte. Priveai departe răpit de acea chemare irezistibilă. Din pricina preumblării de nevoie, într-o zi am urcat acel vârf.

4. Selecția naturală. Veceul din deal a contribuit activ la cernerea elegantă a prietenilor. La început erau destul de mulți care foiau în jurul colibei. Apoi, s-au tot rărit. Cu vremea, mi-am dat seama că, în ciuda vârstei lor biologice, unii dintre prietenii mei parcă nu au crescut, doar au îmbătrânit. Trec senini prin viață, ratând deliberat o grămadă de oportunități de a-și deschide mintea. În schimb, au dezvoltat certitudini, la pachet cu niște standarde de viață de neclintit. Nu fac rabat de la ele în ruptul capului. Mă îngrijorează de-a dreptul.

Unii trăiesc un soi de viață ambalată în țiplă, o viață full option, cu conturi pe diverse platforme pe social media, unde își expun nu doar meniurile, ci și părerile despre te miri ce subiect. Între timp, cumpărăturile li se aduc la ușă, la fel ca mesele de prânz, din click-uri abil plasate pe Glovo. Concediile – cam all inclusive. Hotelurile – minimum 4 stele. Vinurile – de nebăut sub 10 euro sticla.

Orice pas înapoi de la acest marș triumfalist spre progres e sinonim cu ratarea. Iar eu, cu mândria mea de budă-muzeu din deal, mă tem că reprezint pentru ei ratatul perfect, dus ușor cu sorcova. Îmi convine.

Amuzant tot acest menuet cu peruci excesiv de pudrate, acest dans de societate menit să livreze un soi de iluzie a civilizației, de situare bățoasă pe ceva fuștei de scară socială de calitate net superioară.

Contextele, e drept, s-au mai schimbat, dar mintea omului, sărmana, a rămas cam aceeași de când lumea, la fel dilemele cu care se confruntă. Acum, nu mă despart de foștii mei prieteni doar obiecte și mărci de mașini, ci ne pun în posturi antagonice viziunile diferite asupra lumii, asupra valorilor și idealurilor pe care ne-am clădit fiecare micul piedestal al vieții.

5. Expresie a libertății. Despre cotidian putem afirma două lucruri: se repetă și drept urmare, bucla asta plictisitoare ne extenuează. “Cunosc un englez – spunea Goethe – care s-a spânzurat ca să nu fie obligat să-și facă nod la cravată în fiecare zi.”

Cotidianul în vremuri de pandemie complică infinit lucrurile, aducând cu sine nevroze, anxietăți și depresii. Trăim o epocă a libertăților îngrădite într-o uniformitate și o normalitate care amenință să ne îngroape într-o cantitate de blazaj echivalentă cu muntele de baligi de lângă grajdul vecinilor. Împotmolirii și gripajului în propria existență supusă mecanicii rutinei nu i se poate răspunde decât prin exercitarea apăsată a libertății, indiferent ce formă absurdă ar lua ea.

Evadarea din cotidian într-un spațiu care ne invită la ceva radical diferit, cum ar fi vizitele la veceul din deal sau din fundul curții, poate, la nevoie, deveni o adevărată expresie a libertății, nu doar a eliberării de nevoințele trupești, ca să folosim un elegant limbaj călugăresc.

A venit vremea să ne revoltăm împotriva incolorului și inodorului, împotriva coroziunii lente a letargiei. Ziua în care ne vom lua atât de trist în serios, încât nu vom mai fi în stare să râdem de noi înșine, va fi o zi neagră, de doliu. De acolo începe extincția.

Final

E clar că acest text este străbătut de spiritul auto-persiflării și jocului de-a cuvintele, neavând nici o pretenție de seriozitate. Cu toate acestea, îl voi încheia într-o cheie oarecum meditativă, fiindcă mi-am amintit acum, pe final, de fericitul Nicolae Steinhardt, de botezul lui fugitiv în pușcărie sau de penibilul teribil al mersului la tinetă în celula pușcăriei, lucruri pe care le descrie în jurnalul său emblematic.

Mă întreb cum oare, în ciuda umilințelor și terorii, acest om fragil s-a încăpățânat să-și exercite libertatea supremă de a rămâne fericit? Prin spiritul înalt și inima sus. Și neapărat prin autoironie, umor și credință, coroborate cu luarea în răspăr al unui cotidian sumbru, privit doar ca un interval. Aici se adaugă disprețul pentru propriul trup, văzut ca un simplu cort pământesc, pasibil să se desfacă oricând.

Toate acestea sunt cuprinse în minunata și surprinzătoarea lui expresie, șperaclul cu care demontează și aruncă în derizoriu tot mecanismul banalului și al răului. Este ceva cum nu se poate mai potrivit pentru un an 2020, pe care memoria va dori să-l izoleze undeva, în fundul curții minții: “Curva ei de viață, curul lui de trup”.