Aho, aho! Primiți cu Covidu'?

S-a sucit lumea. Până mai ieri, prin urbea noastră provincială, care umblă mereu cu nasu-n vânt și cocoțată pe tocuri cui să pară mai răsărită, toată lumea căuta apartament ultracentral. Acum vrea casă mică, dărăpănată, la țară. Dacă se poate cu niscaiva straturi gata formatate. I-a apucat pe toți dragul de glie eco-bio, dorul nemărturisit de pământ sub unghii, nostalgia după mucegaiuri, noroi, baligi și fum de lemn. Agenții imobiliari sunt în ceață, nu mai pricep nimic așa că și-au cumpărat cizme de gumă și dă-i aiurea pe coclauri, cum dă hipsterimea năvală la Electric Castle.

Pandemia de Covid e o divă excesiv de fardată. Zici că are o mască mortuară lipită de față, la fel cum a venit odată abțiguit Doru F. la un Crăciun deghizat în Moș Crăciun, de s-au pus toți copiii pe urlat, ca urzicați. Ziceai că era un teatru japonez NO greșit, cu sughițuri și muci și cu accente de film romantic indian. A trebuit să-l ducem ușurel pe moș în bucătărie, să-l convingem să-și dea jos masca aia cretină cu pomeți roz-buhăiți de alcoolic anonim, având două găurele sinistre și perfect rotunde în dreptul ochilor. Să se rezume naibii la barbă, la straie și ho-ho-ho. Să împartă cadourile după cum scrie pe etichete și gata, hai la răcituri.

Pandemia se plimbă prin lume ca fotomodelele pe catwalk, cu superioritate și siguranță. A confiscat toate răcelile, virozele și gripele planetei, a pus în umbră toate bolile umanității, a sfidat precauțiile tardive. Are parte de un PR mediatic perfect. E vedeta zilei. Doar că nu prea vrei să-ți dea un autograf. Așa că încerci să o eviți cât poți, restricționat în mișcări și libertăți, bine baricadat după cazemata protectoare a unei cârpe umectate, reflectând propria respirație.

Când nu mai poți și te saturi, evadezi. Fugi. Schimbi mediul de oameni cenușii, gârboviți, umblând razant pe lângă ziduri cu grația unor crabi timizi în căutarea izbăvitoare a beznei unei gropițe în nisip. Degeaba am visat la Creta, Barcelona sau chiar la Goa. Peste tot amenințări, restricții, carantine și legături de avion imposibile. Nu e de umblat departe, ci de stat pe lângă ogradă, îmbătrânind frumos ca o găină crescută la sol, ciugulind te miri ce de prin iarbă, fără gândul terifiant al supei care va deveni.

Am declarat așadar orașul drept insuportabil, mi-am luat liber și am șters-o la loc sigur, undeva unde masca nu e decât o figură de stil pentru suflete virusate de panica indusă de tv. Satul meu de munte cel liber și neînfricat, care n-are nici felcer, nici farmacist și nici milițian figurează în statistici cu zero! cazuri Covid. Să fie gena dacică sau doar izolarea geografică?

Aici majoritatea nici măcar nu crede că parșivenia de virus există cu adevărat. Iar cei puțini, care cred totuși că ar putea exista, dar numai în televizor, sunt absolut convinși că de ei nu s-ar prinde oricum. Iar dacă cumva, prin ceva minune diavolească s-ar agăța totuși de căputul hainei cuiva, l-ar ignora ca pe un păduche ofticos, abandonat de propriii colegi în pragul iernii. Au văzut ei chestii cu adevărat nasoale mai demult, cum ar fi acele 5 „copârșauă” (sicrie) de brad cu 5 copii morți de tifos doar într-o singură familie.

În locul meu ascuns de pe munte, iarna se practică uneori ceea ce în termeni meteorologici se cheamă „inversiune termică”. La 1300 e un soare sticlos, zăpadă de o palmă, 9 grade Celsius și de acolo se vede departe, printre văi, delimitarea unei dungi cenușii – tot smogul, fumul de la groapa de gunoi și ceața se lasă frumos ca o plapumă infectă peste sofisticatul oraș-hub IT, oraș-accelerator de afaceri. Orașul cu oameni mascați și speriați pare acum condamnat la negură și spaimă veșnică, culoarea la modă a anului fiind gri-șobolan.

Dar eu mă plimb senin pe aceleași dealuri și trasee bine stabilite, fără să mă plictisesc, scăldat în lumină și liniște, cu senzația că nimic, dar absolut nimic rău nu mi se poate întâmpla aici. Urmăresc și fotografiez aceleași teme de când e lumea, atent la compoziție, lumini și umbre. Cățelul cară un băț mai lung decât el, cu maximă demnitate. Uneori cere să i-l arunc, el îl aduce și atunci viața lui capătă un sens înalt.

În colibă e cald și bine, trosnesc lemnele, miroase a ceai de cimbrișor, pe laviță e un vraf de cărți și radio Cultural bagă muzică bună. E per-fect, mai ales că vecina mea coace plăcinte pe plită și acuși, acuși vine la un ceai și la povești. Vai, dar am o viață atât de mișto, încât mi-e ușor jenă de întreaga umanitate, așa că stau aici ascuns, obscur și discret, departe de isteria generală.

Astfel trec trei zile de vis, până mă dibuiesc niște prieteni atât de dragi, încât nici măcar nu e nevoie să se auto-invite, vin ca la ei acasă: „Apărem pe la 6, stăm două zile, ce să aducem?” Și așa începe. Începe lejer, cu un foc, niște ciozvârte, o brânză puturoasă de Trascău și niște vinuri, vorba lui Sadoveanu: grase și vesele. Și coliba se umple de plăcinte, de vorbe și veselie și oameni veniți în vecini însetați de socializare, fiindcă „domnii ăștia de la oraș mereu vorbesc tot felul de noutăți curioase, de nu pricepi mai nimic”.

După două zile, prietenii raportează „o răceală ușoară”, dar altfel cică a fost fain, fain. Apoi tăcere. O tăcere suspectă. După alte două zile cobor scurt la oraș cu niște treburi, dar și fiindcă mi-e dor de ai mei și vreau să alerg o tură clasică de Hoia – 14 km. La munte nu pot alerga, că se crucește satul. Urbea emană aceeași tristețe apăsătoare, din care vrei să evadezi. Îmi iau copilul mic, care între timp s-a făcut mare și fugim împreună să stăm în colibă, să citim ruși și să facem tocană.

A doua zi, mă trezesc ca lovit de marfar, mă dor toate, sunt amețit și am frisoane. Combat cu un ceai mare și un Coldrex. O fi ceva răceală de la alergarea de ieri, îmi zic. Era cam frig și umed în pădurea bântuită.

Împreună cu vecinul meu și un prieten ne apucăm de asanat o baltă de lângă fântână. Cărăm vreo 3 ceasuri pietriș și bolovani cu căruța la care e înhămat și tizul meu – calul Voicu. Bem bere rece în mijlocul uliței, ca niște bărbați siguri pe ei. E perfect. Doar că peste noapte, alte frisoane, cefalee și niște suspecte transpirații reci. Tocana nu prea are gust. Dar, vai – nici ghimbirul nu prea are miros. Mă îmboldește din străfunduri o tuse seacă, de cavernă. Cineva îmi reglează ceva cu o șurubelniță între omoplați. Iar ce e și mai suspect – jurnalul lui Tolstoi, savuros până mai ieri, acum nu-mi mai spune nimic. Mintea pare că a părăsit incinta.

Senzația fizică seamănă cu ziua când au năvălit rușii, în timpul războiului. Unul, mai mârlan așa, cu trei ceasuri pe mână și doar trei clase a intrat în sufrageria vieții mele cu cizmele pline de noroi, s-a trântit pe sofa și a cerut poruncitor de mâncat și de băut. Și n-a mai dat semne că ar vrea să plece. A început să se insinueze în mintea mea posibilitatea acelui virus la modă. I-am luat deci pe prieteni la întrebări: Ia descrieți voi răceala ușoară. Copy/paste dau mai departe descrierea unei prietene medic. Aflu că și ea tocmai a încasat virusul de la un pacient. Zice să stau liniștit – după descrierea simptomelor, l-am încasat și eu, adus frumos de la oraș, cu pită și vin, ca la marea împărtășanie generală a pandemiei.

E duminică dimineața, soldatul rus sforăie încălțat, întins pe spate cu gura deschisă și panica îmi umple toată mintea ca un gaz. Nu de mine și de boala asta mi-e. Sincer mi se cam rupe de ea. Ce, n-am avut tuse măgărească de era mai să-mi scuip plămânii? Gripe rele, cu injecții Efitard în buci? Ce, nu m-am făcut praf cu bicicleta de atâtea ori? Nu m-am ciocnit cu unul pe o pârtie în Austria, de era să ne zdrobim? N-am fost în destule zone de malarie și febră Dengue? N-am mâncat pe cele mai insalubre străzi ale Indiei, unde bacilii de hepatită dansau din buric pe mese?

E limpede, nu persoana mea măruntă e problema. Panica e legată de toți cei cu care am fost în contact în tot acest răstimp. Începe o anamneză de chefliu, care se trezește mahmur dimineața, cu un set standard de întrebări: Oare cât am băut? Oare ce am făcut, ce prostii am zis? La cât s-a spart cheful? De ce mă doare capul în halul ăsta? Cum fac să mă dreg?

Fac deci o listă lungă de oameni iubiți, pupați, îmbrățișați, nepermis de apropiați social, începând cu fiul mic, care uite, doarme ca un prunc la doar un metru de mine și cu care stau bot în bot de 3 zile în coliba asta minusculă. Ba chiar cred că, la un moment dat ieri, la legendara Fierărie, cum ne pritoceam noi la soare pe laviță, am încurcat berile și a băut fiecare din sticla celuilalt. Ce coșmar… Lista mea de suspecți e lungă, iar în minte încep să-mi defileze șiruri întregi de oameni iubiți, începând cu tata, cu soția mea și tot așa, în cercuri largi.

Mizeria de virus nu cred că și-a propus să ne ucidă, cât să ne zăpăcească și să se răspândească rapid și mult, de unde și mutațiile, pe care le suferă pe traseu. Cine știe cu ce altă formă de virus deghizat și reîncărcat ne putem trezi la anul pe vremea asta?

Nimic mai enervant decât îngrijorările pentru ceilalți și neputința de a derula timpul înapoi. Oricât de zen ai vrea să fii, nu merge, stresul te toacă mărunt, ca pe pătrunjel, visezi noaptea că l-ai ucis cu mâna ta ba pe unul, ba pe altul, nu te mai imaginezi pe tine ca om, acum ești contact, un posibil super-spreader, ca tipa aia care a infectat cinci mii de oameni. Ești doar ușor răcit, în schimb frisoanele adevărate te zgâlție ca pe Nicolae Moromote la serbare, fiindcă ești virusat de frica și grija pentru ceilalți, pentru care nu poți face ab-so-lut ni-mic decât să aștepți să le apară simptomele, să dea ștafeta altora și apoi să înceapă să moară sufocați, unul câte unul.

Îți amintești versuri demult uitate, încurajatoare, cum ar fi Rilke, potriveală de mănușă: „Moartea e mare, ai ei suntem, cu râsul în gură”… și alte asemenea, cum ar fi cugetarea unchieșului meu milițian și bețiv, care-mi dădea pe furiș pălincă, la patru ani:

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

„Ia, copile și gustă să te-ntărești, că ești slab ca un țâr. Să știi că totu-i scris și omul crapă când i se gată foile din caiet. Iar dacă ți-e scris acolo să mori de avion, fix așa mori și dacă nu te urci în el. Are el grijă să te găsească și să pice pe tine, hahaaa!”

Urmează cavalcada clasică – testul pozitiv, emailul de la DSP, ordinul de carantinare, cel care începe din ziua testului, nu a bolii, plus telefoane de la medicul de familie, care are în atenție nu mai puțin de 50 de pacienți, pe care-i sună zilnic. Oare când mai are timp să și consulte?

Viața se complică, devii vag important, deși nu meriți: farmacie, indicații, vitamine, pastile pentru orice, o plasă descurajant de mare. Prietenii medici întreabă obsesiv despre temperatură și saturația de oxigen din sânge. Habar n-am.

Apoi vine izolarea în camera super șic a hotelului unui prieten, de unde se văd pe geam turle de biserici și acoperișurile clădirilor din centrul vechi. Acum trebuie să faci liniște, să stai numai așa și să îngropi toate securile războiului, laolaltă cu toate îngrijorările absolut inutile. Cum n-ai poftă de mâncare e vremea să ronțăi portocale, semințe, să cugeți, să scrii, să-ți iei pastilele conform unei scheme elaborate, să bei vedre de ceai și să te bagi în seamă. Enervant. Încerci, dar nu-ți prea iese.

Trece o săptămână întreagă, vreme în care singura apăsare reală e legată de ceilalți care, în mod absolut miraculos, nu dezvoltă nici urmă de simptome, în frunte cu fiul meu care s-a testat și a ieșit negativ. După cum bine știam, nu mă plictisesc cu mine însumi în izolare, deși nu mi se leagă nimic, nici lecturile, nici scrisul, nu pot vedea nici măcar un amărât de clip video, darmite un film.

Nu contează, mă încăpățânez să plutesc în legănarea tăcută a acestui ocean fără nume, ca un naufragiat agățat de un placaj și să fac mai departe lucrurile care îmi dau sens, cu toate că la finalul zilei nu pot alege nici măcar trei paragrafe decente. Le șterg a doua zi, apoi o iau de la capăt. Gestul contează.

Rup ritmul lentorii cu o sabie de kendo cu care exersez zilnic aceleași o mie de mișcări largi de tăiere aproape identice, în serii de câte două sute. Desculț, în tricou, cu geamul larg deschis. Energie pură. Respir bine, nu cred să am ceva la plămâni. Doar că luat de val și calculând puțin greșit pașii, odată era cât pe ce să spintec plasma, pe care nici măcar de curiozitate n-am pornit-o.

Altfel, zac într-un pat mare, cu un laptop în brațe, editez fotografii din Varanasi, India. Evadez departe, visez, adulmec mirosurile de bețișoare aromate și cardamon amestecate cu fumul de la rugurile morților. Am devenit un pustnic oarecare din Patericul Egiptean. Am tras scara lumii după mine și exist neștiut, ferecat într-o capsulă a timpului, conștient însă că, odată cu scara, am tras în chilie lumea toată cu măștile, iluziile și ispitele ei.

Cuget la o vorbă a lui Siluan Athonitul găsită într-o carte de Vodolazkin: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Interesantă provocare: să cobori până în străfundurile întunericului, dar să nu pierzi nici o clipă din vedere lumina și nădejdea. Când mă gândesc la adevăratele descinderi în infern ale unor oameni adevărați precum Coposu, Țuțea, Wurmbrand sau Lena Constante, mi se face o rușine imensă să-mi tot bat capul cu persoana mea infestată de o gripă la modă, fie ea năbădăioasă și pe alocuri, chiar ucigașă. Întrebarea este unde e referința? Că dacă ai iluzia că lumea începe și se termină cu tine, e cam nașpa.

În rest, în casa vieții mele soldatul rus își face de cap – a băut și spirtul sanitar Mona din baie, plus un aftershave. Dă semne că ar pleca, dar înainte, imprevizibil, răstoarnă ordinea din jur, drept urmare mă trezesc cu tot felul de senzații noi, neștiute, care se mută din mușchi în oase, din tuse de poet simbolist ofticos în monumentale mahmureli și amețeli. Încet, gusturile revin, la fel cum se conturează tot mai clar și planurile de evadare.

Mă prezint frumos la 8 dimineața la spital, cu programare, la ceea ce se cheamă Evaluare Medicală, conform regulilor. Cum era de așteptat, toți sunt programați la aceeași oră, deci lume, buluceală, chehelit pe toate vocile, plus o foială continuă de medici și asistente în combinezoane și măști. Ce urmează e vag ridicol și ușor penibil. Îmi amintește de vremurile când ne dădeau injecții în picior, la școală, la catedră și trebuia să ne arătăm pe rând chiloții în fața colectivului. Noi, ăia mai șmecheri, mergeam iute primii să scăpăm și să putem râde în pace de ceilalți.

Într-o sală înghesuită de așteptare, unde ușile se deschid larg cam o dată pe minut invitând ceața și alea minus două grade de afară înăuntru, oamenii sunt luați pe rând, chestionați și puși la un aparat așezat strâmb pe un scaun: anamneză, confesional, temperatură, tensiune, totul în public, intimitate zero. Asistenta completează febril o fișă și altul la rând. Bine că nu ne dezbracă. Nu există în ditai spitalul o perdea nenorocită după care să faci chestia asta?

De acolo, după vreun ceas de jenă colectivă ne distribuie pe afară în niște containere răzlețe, unde ni se ia sânge, se face o electrocardiogramă. După altă oră: „Nu-i bine, s-a coagulat proba, tre’ să vă mai înțepăm o dată”. Mai trece un ceas până o asistentă mă preia și mă conduce. O urmez ca un cățelandru cuminte prin cotloanele spitalului și mă plasează la o sală de radiologie, unde încălzesc cu pieptul un fel de ecran rece și impersonal, în timp ce trebuie să îmi țin respirația.

Sunt dus apoi și segregat într-o încăpere împreună cu alți 4 bărbați covidați vreme de încă 4 ceasuri bune de îndelungă așteptare. Degeaba deschid cartea și mă apuc de citit. Mai rău ca niște babe nevorbite, pe băieți îi apucă depănatul poveștii vieții, pe rând, atacând aceleași partituri: cum au luat virusul, de la cine, pe câți au infectat, cum le-a fost rău când le era rău, ce inhalații cu sare au făcut ca să le fie bine, ce medicamente au luat, cât au tușit și tot așa până la subiecte de mare interes, despre care ardeam de nerăbdare să aflu cât mai multe detalii: cât mai e prețul la terenuri în Feleac, cât combustibil consumă mașina pe an dacă ai casă în Florești, la 15 km de centru, cât iese acum metrul pătrat de construcție sau ce faci când mâța vecinului ți se pișă sistematic pe gazonul tău nou, nouț, cumpărat în rulouri.

Asta ultima a iscat dezbateri atât de furtunoase, cu accente de Caragiale amestecat la grămadă cu Arghezi și Labiș, încât cu greu m-am abținut să nu râd. Exasperat, proprietarul de casă nouă cu gazonul acum ștampilat cu pete rotunde, galbene, a investit într-o cușcă-capcana luată de pe OLX cu 200 de lei. Cu ea a capturat pe rând toate cele 6 pisici din vecinătate, pe care le-a invitat noaptea să cunoască și alte gazoane din diverse cartiere ale orașului, nu doar cel în care locuiau.

Începând de pe la 2, 3, când eram deja toți lihniți, în pragul hipoglicemiei, au început să apară pe rând medicii dedicați fiecăruia cu niște foi cu evaluări și rețete, plus niște verdicte turuite atât de expeditiv, că te lăsau paf. Pe la 4, colegii-covizi s-au cărat, care bine-mersi fără complicații, care cu rețete de antibiotice și amenințări de mai rău și indicația: „să sunați la 112 dacă se complică”. În orașul de pe Someș, timpul de așteptare la 112 e undeva între 2 și 4 ore. Pandemia a confiscat nu doar răcelile, ci și mai toate ambulanțele.

S-a făcut ora 4 când, privind în gol pe fereastră, reflectam la soarta crudă a celor 6 mâțe nesăbuite, care au spurcat gazonul greșit îngrădit frumos de tuia, când a venit tânăra mea doctriță stagiară cu niște verdicte cam de speriat: că cică am o juma de plămân bulit de pneumonie, un ficat de gâscă îndopată, o tensiune mărită, un colesterol cât china, plus alte mărunțișuri, dar spuse așa, mai frumos, cu terminologie adecvată. M-a privit de la distanță adânc și cu oarecare compătimire de după masca de plexiglas și m-a întrebat suav:

„Oare în halul ăsta fiind, n-aș dori să mă internez?” „O, ba da, mereu mi-am dorit să locuiesc în ceva spital, dar parcă nu aș începe chiar de azi… poate altă dată”, am răspuns cu ochii fixați pe ușă. Mi-am amintit de țața Tanța de la Zimnicea, care nu zicea că s-a betegit, ci că „i s-au stricat analizele”, impersonal așa, de parcă una era omul și alta colesterolul. Cu analizele praf, am zbughit-o de acolo mai liber și mai entuziast decât băieții care ieșeau de la Rocky 4 dând cu pumnii prin aer și dus am fost până în spațiul securizant al camerei de hotel, cu o nouă plasă de medicamente la purtător, inclusiv antibiotice.

Am scris sec două mesaje: unul la DSP (unde nu răspunde la telefon decât o melodie în buclă) și unul medicului de familie, prin care am anunțat solemn strămutarea carantinei pentru următoarele 7 zile. Da, știu, caz penal și pușcărie, știu, dar plec, pa! Nu mai sunt contagios de 3 zile.

A doua zi mi-am luat adio de la cenușiul sinistru al orașului-șobolan și pe la prânz așa, am început adevăratul proces al revenirii la viață. Rețeta vindecării e simplă: munte, soare, zăpadă, o colibă caldă plină de cărți și un cățel credincios urmându-te fidel pe toate coclaurile posibile, cu prețul vieții. În plus, incredibil dar adevărat, toți în jur sunt bine mersi sănătoși, nevirusați. Ce poate fi mai plăcut decât să știi că ești distribuitor de viruși de doi bani?

După 3 zile de vis în care am studiat atent toate gardurile pe o rază de vreo 10 km pătrați și am bătut cărări în locuri neumblate prin păduri și pe culmi, am reluat lecturile, iar scrisul s-a mai legat. Mă sună prietenii care m-au cadorisit cu virusul. Nu le port pică, relax. Sunt vii și au mare chef de un Covid party.

Slăbiți de boală, ușor ofticoși ca mine, dar cu același binecunoscut tonus înalt de pe vremea când schiam împreună în Austria până ne cădeau genunchii, facem împreună plimbări pe păduri, râzând ca proștii de toată pățania. Cu aleasă grație, toate se reiau de unde le lăsaserăm. Împreună punem lumea la loc sprijinind-o cu mici de angus, berbecuț maturat, brânzeturi și vin Primitivo. Plus vecinii puțin credincioși, care dau năvală în colibă ca la urs și ne privesc cu neîncredere:

„Așa și voi ziceți că ați fost chiar betegi? Da’ oare virusu ăsta chiar există? Poate la voi, pe la oraș. Că de noi nu cred că s-ar prinde…”

Comuna figurează în continuare cu zero infectări. Petrecem fericiți nevoie mare fiindcă n-am fost noi cei care să le stricăm frumusețe de statistică. Să rămânem, pe cât se poate, sănătoși, oameni buni. Iar orice ar veni, cu nici un chip să nu deznădăjduim.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...