Mihai Eminescu. Ilustrație Lucian Muntean

Eminescu să mă judece

Despre Eminescu am aflat prima dată de copil, când a apărut în viața mea o fetiță blondă, cu ochelari și un năsuc cam prea obraznic. Era copila unor profesori prieteni cu ai mei, care învățase TOT poemul Luceafărul pe de rost. Cum era și normal, a fost pe loc declarată geniu al scării ei de bloc cu 10 etaje, situat în Cartierul Mănăștur. Oamenii o priveau cu un amestec de admirație, compătimire și, cum era firesc, teamă.

Pe la evenimente, cum ar fi Crăciunul, ai ei o puneau să recite poemul. În fundal se putea auzi cum îi creștea moșului barba falsă, pe atunci din vată, revărsată pe piept ca o găletușă de frișcă scăpată de un cofetar alcoolic. Nici nu-i de mirare că a fost declarată geniu – Luceafărul are 98 de strofe! Să ne-nțelegem – vorbim despre cel mai lung poem de dragoste din lume, omologat de World Records Academy, alături de alte minunății ale lumii, cum ar fi 10-le Nadiei Comăneci de la Montreal și Cel mai lung bulz din Covasna.

Periodic, ai mei, cu un ton conținând vagi note de reproș, îmi aduceau aminte de copila tocilară care putea recita „ca pe apă” TOT Luceafărul, în timp ce singurul meu vis nemărturisit de extremă stângă era cum să dau „craci” fundașilor la fotbal, nicidecum să învăț poeme interminabile, de amor.

Nici măcar nu-l cunoșteam și deja mă enerva rău Eminescu ăsta, cu toată poezia lui cu tot.

Mihai Eminescu. Foto Lucian Muntean

A urmat schilodirea în masă numită școală comunistă obligatorie, unde fiorul poetic iar nu a penetrat prin pieptu-mi de aramă, rezistent la orice sforăieli patriotarde. Iar poetul național era sistematic băgat în pachetul de înaintare al festivismelor grețoase, ce însoțeau sărbătorile naționale cu defilări și pancarde.

(Paranteză. Dacă cumva vă imaginați că azi circul s-a terminat, ia priviți aici cum fiorul liric eminescian a ajuns chiar și la sufletele neînfricate, de justițiari, ale celor care ne-au dat în gură și ne-au gazat atunci, pe 10 august 2018.)

A venit apoi adolescența abuzată de acel tribun național sinistru (Adrian Păunescu) chitit să umple stadioane de tineri patrioți spălați pe creier de Cântarea României reîncărcată, pe numele său Cenaclul Flacăra.

Cum erau singurele ocazii de a o șterge de acasă în compania unor fete drăguțe, înghițeam cumva pachetul patriotard, cu conștiința limpede că mizeria de comunism va păta iremediabil conștiința unei generații, cu largul concurs al acestui complice manipulator care, pe un ton de lider de sectă ratat, urla în microfon: „Eminescu să ne judece!”

Sau faza lirică, unde un folkist blajin repeta după versurile bardului, odată cu mulțimea: „Dacă unu și cu unu / Nu mai vor să facă doi / Eminescu este chipul / Infinitului din noi”.   Și atunci Păunescu zicea Eminesc… După care urma un prelung hăulit de haită al publicului: U-u-uuuu… Și iar Eminesc…

După toate aceste abuzuri, mă întreb cum se mai poate apropia cineva cu inima curată de acest poet? Câte straturi de spoială trebuie să dai jos ca să-i regăsești chipul?

Mihai Eminescu. Ilustrație Lucian Muntean

E dimineață și cele -5 grade stau sub același cer clasic, apăsător, de ianuarie. Cățelul vrea în curte, la pipi. Doamna care încasează Salubritatea îmi înșfacă, pe nemâncate, 80 de lei. Ai spune că e o zi ca oricare alta, sortită uitării, dar nu e: E Ziua Națională a Culturii române, sărbătorită cu ocazia zilei de naștere a marelui Poet Ne-pereche. Printre profesorii de română din oraș circulă de dimineață un mesaj primit direct de la Ministerul Învățământului:

„La mulți ani de eternitate cuvântului întemeietor de suflet românesc! Născută din preaplinul geniului eminescian, noblețea limbii române ne întemeiază continuu – pavăză a distincției intelectuale! Să simțim în adâncul ființei noastre filologice puterea cuvântului românesc rafinat de EMINESCU. La mulți ani CULTURII NAȚIONALE!”

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

De ziua poetului nostru național în țară au loc, în cascadă, entuziaste manifestări culturale și artistice. E ziua marii anestezii a conștiinței noastre culturale. Ne injectăm o doză solidă de vaccin educativ, menită să țină cel puțin o jumătate de an, până în 15 iunie, când vom celebra moartea poetului prin noi manifestări, însă așa mai căldicele, de vară.

Receptarea lui MIHAI EMINESCU e, de fapt, o problemă națională. Neștiind prea bine ce să facem cu el, l-am declarat geniu, îl scriem cu majuscule și îl decorăm sclipitor cu festivisme, ca pe un brad de Crăciun. E cea mai directă cale de a ne amorți conștiința. Dacă, vorba lui G. Călinescu „poezia e o muzică de idei”, Eminescu ar trebui să fie un adevărat rock star, dar el are în continuare statutul unui baladist uzat, super sătul de aceleași piese cerute de un bețiv din public, pe la cumetrii.

După 132 de ani de la plecarea sa, încă nu știm ce să facem cu bietul poet. Îl iubim, dar cumva strâmb. E o dragoste nefirească, băgată pe gât, ca o lectură obligatorie. Îl sufocăm în aceleași clișee reciclate, ca pe un mormânt proaspăt, îngropat în coroane.

Peste toate, i-am agățat de gât prefixul ne: versurile sale sunt ne-pieritoare, universul său e de ne-cuprins. Iar „cutremurul nervilor săi” cum numea el gândirea, continuă să bage în ceață generații întregi de elevi confruntați brusc cu problema spinoasă a ne-ființei. Fără să ne pese prea mult, ne condamnăm poetul național la ne-odihnă.

Eminescu nu e un simplu autor sau un scriitor de calibru, ci este AUTORUL prin excelență, e ne-pământean de-a dreptul, o rafinărie de cuvinte mare cât cea de petrol, de la Năvodari. A devenit cu vremea dintr-un biet poet famelic un semizeu, un titan, l-am făcut sinonim cu desăvârșirea. E descurajant să dai față cu el, mai ales că e legat ombilical de națiunea română, de conștiința ei culturală, e făcut una cu ideea de neam și țară, cuvinte sacre, cu care nu e bine să te pui.

Mihai Eminescu. Ilustrație Lucian Muntean

În cartea sa „Eminescu. Gânduri despre omul deplin al culturii românești” Constantin Noica avertizează: „Ne-am obișnuit să spunem că Eminescu este un geniu. (…) Este simplu să spui de un creator că e geniu, dar este și ceva grav: riști să-l iei în serios peste tot”.

Noi nu că l-am luat prea în serios, l-am luat chiar în stăpânire, l-am transformat în bun comun, perfect de scos din cufărul cu edulcorate sensibilități naționaliste, oricând ocazia o cere, fie că e vorba de o serbare școlară sau o depunere militară de coroane.

Ne-am făcut din Eminescu un chip cioplit și idolatrizându-l până la ridicol, l-am înălțat pe un soclu de beton atât de sus, încât ne-am trezit că nu mai ajungem la el, la ființa lui cu vocație de uomo universale, de om întreg și abia apoi de poet național. Transformându-l în statuie și ridicându-l la rang de „expresie integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), l-am anulat prin hiperbolizare.

Generații întregi de elevi s-au tembelizat și scârbit de poezie pe vecie înecați în mlaștina de clișee și epitete forțate, date prin mașina de tocat a școlii și a profesorilor fără vocație. Iată câteva, dacă deschidem doar puțin robinetul: „Luceafărul e cheia de boltă a poeziei românești”. „Natura vibrează la stările eului”. „Femeia e în consonanță cu natura personificată”. „Bărbatul i se adresează femeii pe un ton șăgalnic”. „Limbajul mustește de podoabe retorice”. Etc.

Iar când au aflat că bietul poet-buletin e „actul de identitate universală a neamului nostru” (Vl. Streinu) sau chiar „sfântul preacurat al ghiersului românesc” (T. Arghezi), bieții copii n-au mai știut încotro să fugă. Presiunea era prea mare. Iar tipul ăsta cu figura lui de „sfânt coborâtă dintr-o icoană” (I.L. Caragiale), era mult prea ciudat ca să mai aibă vreo legătură cu realitatea.

Cât despre poezia în sine, ea se prezintă din manuale și comentarii ca o pastă de mici, un amalgam bine condimentat, dar în care nu prea știe nimeni ce s-a băgat și în ce proporții. Poetul oscilează debil între dragostea pentru necuvântătoare și vaste poeme homerice (Scrisorile). Cum ar veni, ba se apleacă asupra unor chestii mici și fragile gen Somnoroase păsărele sau o Floare albastră colea, ba se ocupă cu mari desfășurări de trupe la Rovine, în câmpii, unde oștile sunt câtă frunză, câtă iarbă (aici șmecherii clasei își dau coate și chițăie).

Peste toate, vine poemul acela ciudat numit Glossă, unde elevilor li se sugerează că trebuie să rămână la toate rece, fie că vremea vine sau trece. Totul culminează cu acel Luceafărul interminabil și complicat, cu un iz de iubire SF.

Avem ici un titlu dubios: Odă în metru antic, iar colea o Scrisoarea a treia – mare epopee eroică, unde românașii noștri fac pe grozavii cu turcii. Se insistă pe scena confruntării dintre sultanul ironic și bătrânul nostru rege înțelept care, la plecare iscă din senin tot un fremăt și un zbucium. Nu e deloc de mirare că printre cele mai savuroase perle de la BAC se regăsesc cele legate de poetul nostru național. Ceva de genu’:

„Luceafărul are la bază Scrisoarea trimisă de Mircea cel Bătrân către țarul turc prin care cere înapoierea țării românești care a câștigat după victoria de la Cozia”.

Mihai Eminescu. Foto Lucian Muntean

Despre adevăratul Mihai Eminescu se poate vorbi mult și bine. Iar nu puțini au scris despre el cărți întregi, în vreme ce unii i-au consacrat viața toată. Receptarea lui nu e simplă, așa cum receptarea unei complexe opere de artă ține de nivelul de educație al celui care o privește.

Foarte pe scurt, putem spune că acest om scapă încadrărilor strâmte, așa cum a scăpat printre degete și contemporanilor săi. A dat un nou sens, surprinzător, unei limbi române prăfuite, a înțeles că vocația poeziei nu e lirismul și frumosismul, ci sublimul, a intuit că tragicul existenței poate fi depășit prin artă și limbaj. Plus multe altele care nu încap aici.

Din haosul germinativ al culturii noastre a răsărit o conștiință limpede, „un om deplin” cum îl numește Noica. Un om care a suferit profund că nu știe totul. Oare cum ar fi să uităm o vreme toate odele sforăitoare închinate lui și ne apucăm să-l recitim, așa cum se cuvine? Nu cumva gravitând sincer în jurul acestui om „rătăcit, nemângâiet, ca un suflet fără parte” l-am putea redescoperi într-un mod proaspăt, trezindu-ne astfel din beția de cuvinte goale, sub care îl îngropăm an de an? Iar, cu un drum, cum ar fi să ne descoperim puțin și pe noi înșine?

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...