Vâslaș pe Gange

Varanasi e fostul Benares sau Kashi – orașul zeului Shiva distrugătorul, orașul luminii și al morții, locul unde bubuie viața și unde nimeni nu dă doi bani pe moarte.

Aparent. În India e cam totuna cum și de ce mori, în schimb nu e indiferent unde. Iar moartea aici, la Varanasi, e cea mai de dorit, fiindcă ea aduce cu sine biletul de intrare drept în Nirvana, pe scurtătură. Ciclul fatal al reîncarnărilor ia sfârșit, iată de ce aici există hoteluri ale morții, locuri de tranzit, unde oameni de toate felurile stau cuminți așteptând acea clipă, ultima.

Acesta este orașul despre care în 1897 Mark Twain spunea că este mai vechi decât istoria, mai vechi decât tradiția, mai vechi chiar decât legenda iar, pe deasupra, arată de două ori mai bătrân decât toate acestea adunate laolaltă.

E un loc straniu, care vine parcă din anistorie și căruia nu-i pasă de nimic, nici măcar de trecut sau de viitor, fiindcă e suficient sieși, drept urmare îi ajunge doar clipa. Varanasi a suspendat demult timpul, așa cum doar veșnicia o poate face.

E un oraș care respiră sfințenie încă de la primele ore crude ale dimineții și până seara târziu, apoi rugurile nopții cu cadavre arzând pe plapume mari de jar preiau ștafeta, își continuă netulburate vâlvătăile, de sute de ani, la fel precum apa, mereu alta, duce cu sine la vale o nouă pulbere fină din cenușa morților plutind ușor, dar implacabil, spre o eternitate doar de ea știută.

Când timpul nu mai există, nu mai există nici întâmplările timpului, acele fapte cauzatoare de orice; rămân doar non-acțiunile, constatările reci ale stărilor de fapt, aidoma găvanelor goale ale unor cranii uscate, rămășițe uitate ale privirilor cândva vii, întrebătoare.

De două zile caut un barcagiu care să-mi placă. Visez să mă treacă tot Gangele, până hăt, pe celălalt mal pustiu, vreau să pun piciorul acolo, poate să dau de un sfânt aghori gol, îmbrăcat doar în praf de cenușă, ținând solemn un craniu la piept, la fel ca Hamlet pe cel al bufonului Yorick. De acolo vin uneori bărci încărcate cu lemne pentru ruguri – lemne banale pentru sărmani, lemne de mango pentru bogați.

Cine va fi omul acela tăcut care mă va trece Styxul, hotarul nescris dintre tărâmul vieții și al morții? Mă întreb retoric, la fel ca autorul Apocalipsei: Cine este vrednic să deschidă Cartea și să-i rupă pecețile?

Nu știu, îl caut, bănuind în sinea mea că mă așteaptă pe undeva. Regula nescrisă e că se cuvine să-ți găsești vâslașul neapărat dormind, apoi să aștepți tăcut să se trezească.

Iată-l, doarme întins în barca lui jerpelită, mai veche decât timpul, cu pliul cotului lipit de ochi, apărându-se de soarele aflat la zenit. Barca se leagănă ușor, iar la căpătâiul lui trei gâște execută un vibrato din gâturile lor lungi în nisipul plajei, în căutare de ceva crustacee.

Mă învârt în jur până omul meu își termină siesta, ia brațul de pe ochi și rămâne o vreme așa, privind cu ochii mijiți spre un cer impersonal, decolorat și tern, în starea aceea de interval între somn și veghe. Cască vast, de parcă ar vrea să înghită soarele.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Numai piele și os, negru ca tăciunele, e îmbrăcat doar cu o pânză albă în jurul taliei. Poate avea undeva între 65 și 85 de ani. Știu! Barcagiul meu e leit nenea Sezonov, șahistul ucrainian cu pielea tăbăcită de pe plaja Trei Papuci din Constanța copilăriei mele. Deși tata îl bătea sistematic și usturător, el zâmbea misterios și stins în continuare, fără să se supere.

Mi-a plăcut omul de la prima vedere. Când s-a ridicat în capul oaselor privind apa cu spatele întors spre lume, l-am abordat. I-am vorbit pe românește, explicând cu gesturi largi cam ce vreau de la el. Se uita prin mine cum te uiți dincolo de sticla unui acvariu, încercând să dibuiești oare ce specie de pești o fi mișunând pe acolo. Părea atât de visător, încât pricepea totul, fără să aibă nevoie de cuvinte.

Ce avea în plus față de nenea Sezonov erau niște smocuri lungi de păr negru, ca de veveriță sau mai degrabă de râs, care îi decorau urechile în cel mai adorabil mod posibil. Magnetizat total, le priveai cu nerușinare, fiindcă era imposibil să te abții. În rest, aceleași contraste: față tuciurie de bronz în exces, sprâncene și mustăți albe.

Fără prea multă vorbărie, am urcat în barca lui și duși am fost. Incredibil ce frumos arăta Varanasi văzut de departe, cu bivolii aceia de gumă neagră transformați acum în câteva boabe de piper răsfirate pe treptele templelor.

Nu se auzeau decât vâslele mângâind alene și ritmic apa. Un gram de grăsime nu avea omul meu pe burtă și pe nicăieri, în general. Cu brațele lui ațoase vâslea precis, cu ochii închiși, părând că visează dus. Când îi deschidea, privea departe, dincolo, undeva și deopotrivă nicăieri.

La un moment dat, s-a oprit în mijlocul râului, a scos de sub banchetă un maieu alb imaculat, pe care și l-a tras peste cap. Apoi s-a aplecat peste bord și din căușul palmei a băut de vreo cinci ori, cu sete. Se vedea limpede că fluviul era singura sursa lui de apă potabilă, deși studiile spun că apa Gangelui e mai poluată decât toate râurile planetei la un loc. Ce să înțelegi altceva decât că e mâna lui Shiva, nu doar distrugătorul, ci iată, și vindecătorul apelor?

Soarele dogorea și nu aveam o picătură de apă la mine. Să beau din apa sfântă prefăcută-n zeu, nu îndrăzneam. Deodată, barcagiul s-a ridicat în picioare și mi-a făcut semn să schimbăm locurile. Cam jumătate de ceas am vâslit în timp ce el continua să privească peste umărul meu lumea așa, în general, cu aerul că da, o știe prea bine, n-are cum să-i mai aducă nimic nou, e tot aia.

Ajuns dincolo, pe malul pustiu, i-am făcut semn să aștepte și am coborât. Nici picior de vreun saddhu, doar câțiva câini maronii plictisiți se făcuseră una cu bancul de nisip, dormitând ferice, răpuși de căldură. Dincolo de ei, în depărtare, o pădurice rară. Am umblat o vreme sus jos, ca și cum aș fi căutat ceva, deși era evident că nu e nimic de găsit în afară de nisip, gunoaie și pungi risipite umflate de boarea amiezii, parcă respirând.

Când am privit către oraș, mi-am dat seama cât de mult coborâserăm în aval. Am apucat iar ramele și am luat-o înapoi, de această dată vâslind oblic, în contra curentului, nevenindu-mi să cred că, uite, pe banii mei, am ajuns să mă dezhidratez plimbând cu barca un barcagiu de-o viață, pe Gange, tocmai în Varanasi.

Pe la mijlocul apei, stors de puteri și mort de sete, l-am rugat să preia el ramele. S-a ridicat demn, vertical, în perfect echilibru și pentru o clipă, a arătat ca un zeu suprem al apei. Apoi m-a dus cu știință la mal, exact în locul de unde porniserăm.

Saltul pe pământ ferm a însemnat sfârșitul visului – vreun ceas am fost imponderabil de fericit, zâmbind prostește fără să am habar de ce, poate apa mi-a intrat în ființă ca un drog, la fel ca starea de acalmie și de absență a vorbelor inutile. A fost o formă de meditație nesofisticată, o stare la care poate n-o să mă întorc niciodată, însă la care nu voi înceta să visez, până la sfârșit.

O vreme am rămas amețit pe treptele Templului Lal Ghat. Iar starea aceasta de confuzie seamăna cu finalul unui roman de Amos Oz, poate cel mai puternic banal final de roman citit vreodată. Eroul, după ce a trăit intens, s-a îndrăgostit fatal și a perorat o carte întreagă despre Dumnezeu și destin rămâne nedumerit în mijlocul străzii, neștiind ce să facă și mai ales, încotro s-o apuce.

‘Pe rucsac își așeză cu grijă paltonul, basca și șapca. Și rămase în picioare, întrebându-se’.

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...