Universul paralel al gospodarului de la țară. Învățămintele molimei (3)

În România de azi, populația urbană reprezintă cam 60 la sută și este în creștere. Acum 50 de ani, domina ruralul, iar oamenii adunați în orașe numărau abia 37 de procente. În istoria recentă, exodul ruralilor noștri la Paris, Roma sau Madrid a devenit din mirare, normă. Satele s-au depopulat treptat, unele devenind un soi de muzee, unde nimeni nu taie bilete la intrare.

Țăranul român rămas acasă, de veghe în lanul gliei sale strămoșești așteptând subvențiile de la APIA, a devenit o ființă tot mai abstractă, trăind decuplat și lăturiș, într-o lume pustiită și cumva paralelă cu lumea largă.

Tot mai confuz și mai sărman, asaltat de știri false și contradictorii, săteanul nostru a devenit o specie amenințată cu extincția. E victima unor realități pe care nu le mai poate pricepe, așa că își vede încăpățânat mai departe de pășuni, straturi, galițe și vite. Lumea lui reală începe și se termină cu perimetrul ogrăzii. Trăiește în continuare cuplat la ritmurile ancestrale ale naturii, doar că și natura îl trădează uneori, cu încălzirea ei globală cu tot. În loc să ningă, plouă. Iar în loc să plouă, e pârjol.

Știe din bătrâni o vorbă care-i guvernează viața: N-are rost să te îngrijorezi pentru lucruri care nu țin de tine și nu le poți schimba, cum ar fi timpul probabil. Aici se încadrează și pandemia. Răspunsul în fața destinului implacabil rămâne clasica resemnare mioritică, dar cu accente mistice:

„Cum o vrea bunul Dumnezeu, așa a fi, că doar El singur ține registrul cu câte zile are omul de trăit pe lumea asta”.

Înarmat cu o găleată de lavabilă plină cu grăunțe amestecate cu resturi de mâncare, bătrânul țăran român dă zilnic la porc. Îl îngrașă cu drag. De Crăciun îl taie și trimite prin curier slana afumată drept la Madrid. Acolo, fiul muncitor în construcții o mestecă alene visând că, într-o bună zi, se va întoarce acasă, la locul de obârșie. Va trăi acolo o viață tihnită din agoniseala adunată printre străini. Va planta poate, o livadă mică, iar de roadele ei se vor bucura copiii și nepoții.

Venit însă vara în concediu constată că patria l-a trădat: totul e mărunt, mizer, trist. Mai nimic nu funcționează într-un stat demult capturat de corupție și interese mafiote. Vecinii, tot mai ofiliți, vorbesc doar despre boli și moarte. Părinții sunt tot mai slabi și mai bătrâni. Nici măcar aici, la țară, lumea nu mai este cum era. Omul nostru își dă seama că s-a înșelat, a visat ani la rând visul greșit. Acum știe – va pleca înapoi pentru totdeauna, dar fără s-o spună cu glas tare.

Între timp, în satul lui prăfuit se petrece un fenomen ciudat – cu sfială, tineri cu barbă de pe la oraș dau târcoale gospodăriilor abandonate, cumpără câte un petec de pământ ici-colo, visând ca, într-o bună zi, să combine parfumul de baligi cu internetul de mare viteză. Țăranii privesc naivitatea lor cu o mirare amestecată cu suspiciune și compătimire. Însă entuziasmul lor e contaminant – sunt tineri și cred că totul e posibil, fiindcă viața le stă înainte, nestăvilită. Plini de candoare, se plimbă pe coclauri desfundate în pantofi frumoși, de oraș. Încă nu știu că aici, la țară, cizma de gumă e regină.

Am petrecut o vreme într-un astfel de sat transilvan din Județul Sălaj, un ținut atât de ascuns, încât despre el se spune că nici n-ar exista. Satul se află la capătul unei văi, uitat printre coline sterpe. Cândva vibrant și mândru, acum e veșted – cam jumătate din gospodării sunt nelocuite, iar populația e îmbătrânită. Popa cel tânăr, instructor auto în multul său timp liber, e în pană de cununii. În ultimii 5 ani de când e preot acolo a botezat doar 7 copii români și 32 de romi. Aceștia au, ca peste tot, un cartier al lor la capătul localității, acolo unde se termină asfaltul.

Am stat în compania unei familii de gospodari pensionari încă în putere, având copii demult plecați și nepoți care vorbesc azi mai bine limba spaniolă decât românește. Universul lor aparent haotic și înecat în noroaiele provocate de topirea ultimelor zăpezi era coerent, articulat și organizat după legi știute doar de ei. Aerul diafan era înmiresmat de fuioare de fum iscate dintr-o afumătoare plină de șunci și table de slănină. Pe tractor, la soare, moțăiau două curci, iar în fereastră, ca o floare în glastră, un motan bătrân trăgea să moară de vreo câteva zile.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

I-am ascultat pe cei doi povestind de-ale lor și mi-am dat seama că trăim pe planete diferite, deși vorbim aceeași limbă și împărțim vremelnic aceeași țară. Mai nimic din lumea mea nu avea sens pentru ei, așa cum nici marile lor frământări nu-și găseau prea bine ecou în viața mea.

Lumea mea părea searbădă, în comparație cu cea bogată, colorată, barocă și gălăgioasă a lor: aceasta conținea țarini, pășuni, o grădină, o livadă, o țuicărie, două bivolițe, doi porci mari, patru purcei, doișpe găini, opt rațe, șase curci, patru gâște, trei mâțe și trei câini – unul mare, de pază și doi mărunței, de scandal. Toate acestea însemnau muncă, ritm, responsabilitate.

Cei doi, evident, nu se plictiseau, mai ales că le plăcea să vorbească cu toate animalele, chemându-le pe nume. Porcii, deși unul era scroafă, se numeau Putin și Trump, bivolițele Bumba și Dumana, șeful rațelor era Aurel, rățoiul, iar marele gâscan șef era Korban, nume împrumutat de la un bodyguard dintr-un serial turcesc, la care Tanti S. trăgea cu ochiul cică pe furiș, însă cu o regularitate de ceas elvețian.

În rest, cu precădere seara, stăpânul telecomenzii era Nenea G. mare consumator de știri iar, în timpul liber, pasionat de extratereștri și paranormal. Descoperise youtube pe telefon și nu se mai sătura.

Soții N. aveau nu doar o dilemă din care nu puteau ieși, ci și un permanent prilej de a se tachina reciproc – să se vaccineze sau ba? Tanti S. era pro-vaccin, dar nu știa cum să facă. L-a rugat pe medicul de familie, dar acesta era un renumit alcoolic, de la care nu te puteai aștepta la nimic bun. În schimb, Nenea G. avea mari îndoieli că virusul chiar există și credea că toată povestea cu vaccinul e doar vârful de aisberg al unui experiment medical conspirativ.

El: De când e lumea s-au răcit oameni, au fost gripați, au făcut tuse măgărească sau aprinderi de plămâni. Acuma cică-i virusul ăsta nou. Io unul cred că-i făcătură. Numa’ așa, să ne manipuleze și să ne controleze. Ai văzut în Norvegia, nu? Or murit 23 de bătrâni de la un azil imediat după vaccin. Păi, de-astea ne trebuie nouă? Că abia am apucat la pensiile astea amărâte după ce ne-am spetit o viață la Colectiv. Ce faci cu 700 de lei pe lună? Noroc că avem grădină, animale… Baiul e că ne cam lasă puterile…

Ea: Aici la țară, nu-i ca la oraș. Avem mai mari probleme cu vulpea decât cu Covidu. În ultimele luni așa, una câte una, vulpea mi-a dus opt găini. Noroc cu Korban, care le păzește când merg la pârâul din dosul curții. Cum face gălăgie, cum ies imediat cu mătura. Aici la noi, oamenilor nu prea le pasă de virusul ăsta, nu umblă nimeni cu mască, doar duminica la biserică. Problema e că suntem cam izolați aici și de când cu pandemia asta, nu prea ne mai vizitează prietenii, că le e frică. Pe copii și nepoți nu i-am văzut de aproape 2 ani. Mai vorbim când și când la telefon, îs bine, sănătoși, Doamne ție-ți mulțam.

El: Am văzut la știri că o apărut tulpina britanică. Băsescu zice că asta-i al dracului tare. Plus că cică nu răspunde la vaccinele astea. Apăi atunci, de ce să le mai faci? Io nu vreau să-mi fac și gata. N-ai auzit de ăia 300 de bătrâni care s-or infectat imediat după injecție? No, păi treabă-i asta? Io cred că toată povestea asta cu pandemia-i făcută să ne controleze, să ne bage cipu’…

Ea: Mâțu’ ăsta-i bătrân rău, nu mai mănâncă. Mă tem c-a muri. Da’ o vezi pe mâța asta? Într-o zi o dispărut. După 3 săptămâni mă cheamă vecina că miaună ceva la ei în fântână. No, chiar ea era, stătea cuibărită-ntre două pietre. Îl strig pe G. „Hai, mă, cu scara și scoate mâța din fântână!” Cum o băgat scara în fântână, cum o și sărit pe ea. Da’ era slabă și amărâtă, numa’ tremura săraca. Îți dai seama cum arăta după trei săptămâni de post, numa’ cu apă? De atunci i-am schimbat numele din Suzi în Fântânița.

Fotografiile din satul ascuns sunt ale autorului

El: Mai întâi or început cu gripa aviară, de o trebuit să tăiem toate galițele. Acum or continuat cu pesta porcină. Gata cu târgurile. Vine vorba că n-o să ne mai lase să vindem nici purcei. Io anu’ ăsta am vândut 7 și mai am 4. Is faini, de rasă: mangalița. Iese un cârnaț bun din ei… și slănină fiartă și afumată cu poprică avem, moale ca untu’. No, acuma după epidemiile astea or venit cu Covrigu ăsta. Mâine cine știe cu ce mai vin?

Ea: Am avut și vaci, da nu ne-or plăcut. Nu știu de ce. Le-am vândut. Aici îi tradiția asta cu bivolii. Lapte mai bun ca ăsta de bivoliță nu găsești… Mai vin pe aici unii de la oraș, mai cumpără brânză, ouă, una-alta. Baiul cu animalele astea e că nu poți pleca nicăieri. Dacă-ți bagi om, ăla nu știe rânduiala cum o știm noi. Io m-aș mai duce la băi. Am fost o dată la Felix și mi-o făcut foarte bine la reumatism. Abia seara gătăm cu toate, atunci ne tragem aici în bucătărie. Ne mai uităm la televizor, ce să facem? Mie îmi place să mă uit la muzică populară, da’ la omu’ ăsta numa’ știrile-i plac.

El: Mă mai uit la știri, da. Îmi place să fiu informat. Da’ mă-nervez când văd atâta prostie și incompetență. Nu mai avem oameni întregi la cap care să conducă țara asta. Ce dreptate, ordine și lege mai este când vezi că șmecherii fură și nu pățesc nimic? Nu știu, da’ io prefer să rămân laolaltă cu fraierii, să pun seara capul pe pernă liniștit. Io cred că la trei lucruri nu trebuie să renunțe omul, orice ar fi: pacea, nădejdea și demnitatea.

Ea: În fiecare miercuri fac plăcinte pe plită, asta-i plăcerea mea. Fac așa: cu cartofi, cu varză și cu brânză. Îl trimit pe G. cu plăcinte la două familii de bătrâni din vecini, care nu au pe nimeni. Dacă n-avem un pic de dragoste unii față de alții n-avem nimic, să știi. Aici la țară lumea-i altfel, suntem mai pierduți, mai izolați, musai să ne mai ajutăm, altfel nu răzbim. De ar da Dumnezeu să se gate și cu Covidu’ ăsta n-ar fi rău.

El: Auzi, da’ tu crezi în extratereștri? Că io am tot studiat treaba asta pe internet. După calculele mele, mă tem c-or exista. Am auzit că sub pământ sunt orașe întregi și oameni înalți de trei metri, care nu mor niciodată. Cică o fost un american acolo și o povestit tot ce-o văzut. Sau poate că și internetu’ ăsta mințește, fix ca televizoru’… Mai poți să știi ceva sigur pe lumea asta?

Această serie de articole conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse. Sunt învățămintele molimei, lecții revelatoare, făcute „cadou” de o pandemie-surpriză, care a produs revolte, mirări sau cutremure ascunse în viața fiecăruia dintre noi. Cu ajutorul acestor oameni generoși, care au ales să rămână anonimi, aducem înaintea dumneavoastră o sumă de perspective concrete, culese din teren, transcrise la persoana întâi. Mulțumim frumos fiecăruia în parte pentru timp și sinceritate.

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...