Voicu Bojan

Spre deosebire de noi toți, nenea Gheorghe din Măguri chiar are un drum al lui. De pământ și piatră, cu iarbă și flori pe margini, chiar mici locuri strategice de odihnă. De ani buni îl urmăresc îngrijind părintește drumul lui lung de un kilometru, care leagă strada principală de locul numit Pălăiești.

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la ediția princeps a unei cărți ce, într-un fel, ne-a schimbat multora viața: Jurnalul Fericirii, semnat de Nicolae Steinhardt.

În stațiune, totul e renovat, plin de lume şi restaurante cu meniuri care îţi sugerează că poate ai nimerit, din greșeală, în ceva rai culinar: tocană de burtă de vacă cu ceapă, berbecuț la grătar, papricaș de somn cu tăiței secuiești, coaste cu sos dulce de chilli, cum am mâncat prima dată în America.

În sectorul acesta denumit pompos Pompe Funebre reziști doar dacă ai nervi tari, sânge rece și îți place lupta cu sistemul. Azi, într-un nou episod din Învățămintele Molimei, aflăm cum a trecut un astfel de antreprenor prin pandemie.

În spatele roșiei bulgărești se află povestea unui om pe cât de obișnuit, pe atât de interesant, un om care an de an trăiește cu aceeași emoție aventura existențială a unor semințe ascunse în pământ, așteptând să rodească, să crească, să se coacă și să ajungă roșii mari și frumoase pe o farfurie albă, lângă o pită unsă, într-o zi călduță de vară.

Marea bucurie pe adevăratul Camino nu înseamnă musai să ai revelații mistice la Santiago de Compostela, cât să știi mereu că te afli în mers exact pe drumul care trebuie. La fel stau lucrurile și pe Via Transilvanica, El Camino de România.

Crizele financiare lovesc periodic și implacabil, ca valurile. Reacțiile pieței sunt însă, imprevizibile. De fapt, sunt la fel ca sufletele oamenilor. Au adâncimi nebănuite. Sunt uneori mai timide decât veverițele. Sunt curajoase când nu trebuie.

Via Transilvanica, între Reghin și secuime, e un bun prilej de mers prin peisaje ciudate, pline de Cristoși răstigniți și semne de globalizare timidă.

Nu demult, am fost rechemat de urgență în același grajd. De această dată, pe post de moașă comunală. Primul gest a fost să-mi agăț aparatul de gât. Cică o junincă pe nume Gălbănuța stătea să nască, dar nu putea. Scena nu era tocmai idilică.

Cărțile te mai ajută să faci liniște în mintea ta, să izolezi gălăgia, să dai volumul lumii pe mute. Și să nu te plictisești cu tine însuți, lucru important. Imaginează-ți că vrei să faci un pelerinaj lung, singur, fără prieteni. În afară de periuța de dinți, iei cu tine un alter ego, un celălalt, un tu-altul. N-ar fi rău să ai cu cine povesti pe drum, rumega niște gânduri, dacă vrei să nu o iei razna. Așadar, ia cu tine mulți prieteni nevăzuți – cărțile citite, marile povești ale umanității.

Ca orice secui care se respectă, Öcsi iubește nu doar caii, ci și natura, libertatea. În opinia lui, turele cu cai sunt experiențe profunde ale cunoașterii de sine. Relația ancestrală om-cal propune un tip de trăire decisiv. O generație tânără crescând pe lângă cai e o generație salvată, fiindcă învață să gândească.

Într-o zi din toamna lui 2006, am început căutarea unui Isus de ocazie și a 12 discipoli pentru o repunere fotografică în scenă a ultimei cine. Peste tot acest eveniment s-au așezat anii, amintirea și apoi, în cel mai firesc mod, uitarea. Într-o zi însă, ne-am întrebat: Oare ce a rămas? Cine, ce își mai aduce aminte? După 10 ani, am căutat protagoniștii. A rezultat o meditație despre timp, despre alterarea memoriei, despre joc și, nu în ultimul rând, despre noi și bucuria de a duce o idee nebunească până la capăt.

Apostolii sunt niște oameni ca noi, cu obsesii și fixisme ridicole, niște naivi ale căror vieți banale poartă aura unor mici întâmplări excepționale, pe care timpul și memoria le-a înregistrat și modelat după bunul plac. Practic, am făcut un documentar despre noi toți, în oglindă.

E încă iarnă-n Apuseni. De plictiseală umblu prin vecini. Și umblând așa, mi-a venit ideea să-i întreb pe oameni despre iernile de altădată. Lelea Irină și Badea Gheorghe s-au pus pe povestit ca pe vremuri, când zăpada pe ulițe atingea patru metri, oamenii înghețau la margine de răzor și lupii făceau din staulul de oi, autoservire.

Teoria lui Babos Zsolt e că există o singură problemă cu urșii - noi. Noi suntem cei care i-am invadat, îi provocăm constant, îi hrănim din mașini și mai ales, îi agresăm construind în pădure, defrișând, distrugând habitate cu vehicule off road, fiindcă suntem însetați de confort, distracție și exotic.