Afaceri mortuare. Învățămintele molimei (6)

„În sectorul acesta denumit pompos Pompe Funebre reziști doar dacă ai nervi tari, sânge rece și îți place lupta cu sistemul. Trebuie să ai o cauză bună pentru care merită să scoți armele și să ieși la război. Fiindcă este o bătălie de uzură, care se desfășoară pe mai multe fronturi simultan: instituțiile locale, administrația cimitirelor, concurența uneori de-a dreptul josnică, plus tot soiul de oameni ciudați care, nu de puține ori, au cu totul alte valori decât tine.

Fără educație, empatie și un dram de inteligență emoțională nu te prea descurci în această branșă ciudată, pe care lumea o privește de multe ori pieziș. Pur și simplu nu înțeleg de ce, câtă vreme are de-a face cu un fapt absolut firesc, sigur și democratic, de care vom avea cu toții parte, mai devreme sau mai târziu. Am face bine să ne obișnuim cu ideea.

Chiar nu pricep de unde vin ridicările din sprâncene ale muritorilor atunci când vine vorba despre acest cuvânt „moarte”, iscălit în ADN-ul fiecăruia, din chiar clipa venirii pe lume.

Pe scurt, dacă ai intrat în branșa cu pompe funebre, ai o misiune simplă: să respecți demnitatea ființei umane în întregul ei, fie că ai de-a face cu oameni în viață, fie cu oameni trecuți la cele veșnice. Dacă nu reușești să pricepi acest lucru din start, mai bine te apuci de orice altceva.

Eu și soțul meu ne-am făcut firma imediat după moartea străbunicii mele, în urmă cu mai bine de 20 de ani. Și am făcut totul ca la manual, cu cercetare, plan, plus studii de specialitate: autopsiere și îmbălsămare la Institutul de Medicina Legală Mina Minovici, din București. Asta în contextul în care majoritatea celor care manipulează decedați sunt foști muncitori turnători sau sculeri matrițeri reprofilați, de obicei alcoolici notorii.

Atunci demult, țin minte, în cele câteva zile premergătoare înmormântării străbunicii am trecut prin atâtea traume birocratice și organizatorice, încât ne-am întrebat oare cum ar fi să existe o firmă capabilă să ofere servicii cu adevărat complete, care să-i scutească pe bieții oameni de toată tevatura umblăturii în acel interval de tristețe și stres cumplit, dintre deces și înmormântare.

Chiar, oare cum ar fi ca cineva să preia totul ferm, dar discret și elegant, astfel ca bieții oameni să poată respira, reflecta, să poată procesa în liniște pierderea, în loc să fugă contra cronometru de la Ana la Caiafa, tratați uneori ca o marfă de funcționari lipsiți, pe alocuri, de minimă empatie?

Am luptat ani de zile pentru această cauză și privind înapoi, îmi place să cred că am schimbat unele lucruri. Am mai simplificat din proceduri și ritualuri de înhumare, am minimizat cât am putut din sfintele tradiții legate de colaci și prosoape, am convins o seamă de oameni de inutilitatea tăierii brazilor de dragul unor coroane cu o viață extrem de limitată, am mai negociat scurtări de slujbe, încercând să oferim servicii decente și aproape complete.

Lupta nu s-a încheiat, mai este mult de lucru până la normalizare totală. Sistemele înțepenite în zeci de ani nu pot fi reformate atât de ușor, nici măcar luptând cu ardoare din interior. Cel mult poți face ordine în ograda ta, poți propune un mod diferit de a face lucrurile și cam atât. Poți doar spera că cei care caută altceva, te vor găsi.

Această așa zisă afacere cu moartea este, de fapt, o mare lecție de viață. Iar viața ți se revelează, nu de puține ori, ca fiind de o absurditate totală. Cum trebuie să reacționezi atunci când rudele aflate în conflict pentru moștenire vin să aleagă sicriul și deodată încep să se certe pe avere de față cu tine, în birou? Sau ce faci când te sună aparținătorii unui decedat să te întrebe:

“Nu vă supărați, mama este cumva la dumneavoastră? Că au luat-o de la spital și nu știm la care morgă au dus-o…”

E siderant, însă în ultima vreme, de când cu Covidul, pățim tot mai des acest lucru. Din păcate, există un circuit nevăzut, unde guvernează doar Banul Rege. Iar de dragul lui, oamenii sunt în stare de orice, pot chiar călca pe cadavre, la propriu.

Normal, nu vorbește nimeni despre acest fapt, dar există un troc cu decesele, există oameni care profită la greu de dramele semenilor. Azilele de bătrâni, serviciul de ambulanță sau spitalele au oameni cheie care sunt într-o înțelegere cu anumite companii de pompe funebre, iar acestea oferă comisioane pentru fiecare decedat „livrat”.

Totul se petrece atât de rapid și codat, încât familia, în acele clipe de confuzie, poate chiar pierde urma celui dispărut, la propriu, cine știe pe unde. Atunci bieții oameni iau firmele de profil pe rând și sună disperați, încercând să dea de cel drag.

Tuturor acestor manevre obscure le-a pus capac fenomenul Covid. A aruncat totul într-o și mai mare confuzie. Și de parcă nu era de ajuns această surpriză, au mai ieșit la iveală lăcomia și răutatea oamenilor. Am asistat neputincioși la un fenomen de tâmpire în masă. Iar acesta continuă.

Pandemia a început cu o isterie colectivă, s-au luat măsuri aberante, iar în tot acest proces, pe drum, ca o batistă scăpată din buzunar într-o stație de autobuz, s-a pierdut cel mai important lucru: demnitatea umană.

Colac peste pupăză, lumea mai e și convinsă că, de la debutul molimei, noi, firmele de pompe funebre am dat lovitura și gata, ne-am îmbogățit. Nici vorbă. Dacă mă uit în registrele mele de decese, nu văd nici un vârf, după cum se văd în graficele cu valurile epidemiei. Jur că numărul decedaților din ultimul an a fost dacă nu egal, atunci undeva foarte aproape de cel din ultimii cinci sau zece ani.

Nu vreau să dezvolt, dar un lucru știu sigur: nu există pe lume șantaj mai eficient decât spaima de moarte. Cu frica asta de lux poți manipula și supune popoare întregi, capabile să facă orice, numai să-și scape pielea. Haosul de la anul 1000, când se credea că vine sfârșitul lumii, stă mărturie. Între cei care donau toate averile bisericii și cei care ucideau și prădau, ai un întreg spectru de oameni înnebuniți de spaima sfârșitului, de faptul că se termină lumea.

E teribil ce s-a petrecut din martie 2020 încoace și câte traume neștiute a creat acest fenomen, care a suprimat o nevoie fundamental umană – acela ca cei vii să-și poată plânge morții și să-i însoțească pe ultimul drum spre lumea cealaltă, cu demnitate și respect.

Așa cum iarna surprinde lumea de fiecare dată, cu toate că anotimpurile se succed aproape identic de sute de ani, la fel a surprins și apariția incredibilă și neașteptată a primului mort de Covid la noi în oraș. Țin minte că era o femeie de la țară, corpolentă și care avusese multiple probleme de sănătate. Nimeni nu știa ce să facă cu ea, nici medicii, nici autopsierii, nici cei de la DSP. Toți așteptau să vină regulile de sus, din văzduh: cum o îmbălsămăm, la ce adâncime săpăm groapa, cine participă la înmormântare? Nimeni nu știa absolut nimic ce era de făcut cu sărmana femeie.

Lumea vorbea deja demult și peste tot despre misterioasa Corona scăpată pe sub ușă dintr-un laborator din Wuhan. Iar când a apărut primul deces, perceput ca o mirare supremă, ni s-a sugerat că, dacă tot avem combinezoane, să o ducem noi direct la groapă, pe scurtătură, fără îmbălsămare sau un popas firesc la capelă.

Atât de mare a fost șocul primului pacient decedat de Covid, încât i-au ars toate actele direct în spital, lucru care a cauzat o încurcătură teribilă. Noi am primit sarcina să sunăm familia și să-i prevenim pe membrii ei, ca nu cumva să apară la groapă, deoarece acolo nu avea voie nimeni în afară de preot și de trei gropari. Parcă eram în vremea ciumei lui Caragea…

Groapa a fost săpată de două ori mai adânc decât normal, iar mormântul trebuia să fie individual, ca și cum asta ar fi contat pentru ceva, în afară de bătaie de cap și bani în plus, în condițiile în care această afacere cu închirieri de morminte, e oricum o afacere destul de tenebroasă.

Presiunea pe sistem ar fi trebuit să vină din partea aparținătorilor, nu de la noi, administratorii companiilor de pompe funebre. Doar că familiile, în momentul unei pierderi, devin vulnerabile, uneori aproape neputincioase. Își consumă tragediile personale de cele mai multe ori în deplină tăcere și trag ca ocnașii după ele, aidoma unor ghiulele de metal, poverile traumelor.

Chiar și acum mă mai sună oameni să mă întrebe cât costă la noi taxa de Covid. Unele firme percep o mie de lei sau chiar mai mult. Oficial, nu există nici o taxă suplimentară, în afara prețului combinezonului, care e 50 de lei. E aberantă ideea unei taxe pe virus și, cu toate acestea, nimeni nu se sesizează, nu face nimic.

De ce? Fiindcă această taxă se împarte frumos între jucătorii implicați în sistem. Iată de ce tăcerea e realmente de aur.

Mor oameni de cancer pulmonar dovedit prin autopsie, dar fiindcă li s-a făcut un test rapid înainte, când erau încă în ambulanță și fuseseră depistați pozitiv, sunt declarați drept decedați Covid. Nu înțeleg cine și de ce are acest interes aici, dar seamănă cu planurile cincinale aberante ale lui Ceaușescu, unde se falsificau din pix tonele de știuleți la hectar, doar ca să fie partidul mulțumit de realizări.

Sună cinic, dar eu cred că cineva, pe undeva, e fericit când cifrele Covid cresc. Panica e întreținută cu câte o nouă tulpină: ba indiană, ba vietnameză. Cert e că fenomenul a semănat confuzie și neîncredere, iar acestea s-au metamorfozat în suspiciune generalizată, iar ura față de semeni a explodat nu doar pe rețele sociale, ci peste tot. Ura – aceasta e adevărata plagă făcută cadou de anul 2020, nu pandemia Corona.

Nu e destul că bieții oameni au fost traumatizați prin faptul că nu i-au putut îngriji pe cei dragi prin spitale cu porți închise, dar le-a fost compromisă și despărțirea cu demnitate. Unele familii au trăit săptămâni de zile din mila câte unui telefon dat cu greu în sălile de terapie intensivă, ca apoi să se trezească alungați din preajma gropilor, în cimitire, ca niște adevărați ciumați.

Vreme de luni întregi bolnavii au murit singuri, cumva abandonați și tratați ca niște obiecte. Noi trimiteam un angajat la spital îmbrăcat în cosmonaut, el preda sicriul la intrare și aștepta.

Acesta i se înapoia sigilat și formolizat, cu decedatul înăuntru, cel mai adesea complet gol, eventual doar cu un scutec pe el și băgat în doi saci de nailon. Era trimis direct la groapă exact așa, fără un popas la capelă, fără însoțirea familiei. Rămânea în urma fiecărei astfel de îngropăciuni un sentiment teribil de vid, de lucru neîncheiat cum trebuie, nedrept. Și nespus de trist.

Aceste proceduri cu totul absurde m-au revoltat și îndârjit, au trezit în mine un spirit revoluționar, anti-sistem. După lockdown parcă s-au mai normalizat lucrurile pe alocuri, lumea s-a mai trezit, iar noi am intrat în opoziție de-a dreptul.

În ciuda reacțiilor panicate și a directivelor absurde, care o țineau pe-a lor că decedații de Covid ar trebui supuși procedurilor ca mai înainte, noi am continuat să ne tratăm morții cu respect și demnitate. Am continuat să-i spălăm, să-i îmbrăcăm, să-i pregătim ca pentru o despărțire cu fast și pompă, așa cum ar trebui să arate la o înmormântare frumoasă, plină de lume.

Eu cred că ultima imagine cu care rămâne familia înainte de închiderea capacului de la un sicriu e foarte importantă, fiindcă orice om care pleacă din această lume a fost, într-un fel sau altul, Cineva.

Poate sunt o naivă, dar eu așa cred. Iar câtă vreme mai exist în această branșă, o să procedez numai și numai după cum îmi dictează conștiința, punct.”

…

Această serie de articole conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse. Sunt învățămintele molimei, lecții revelatoare, făcute „cadou” de o pandemie-surpriză, care a produs revolte, mirări sau cutremure ascunse în viața fiecăruia dintre noi.

Cu ajutorul acestor oameni generoși, care au ales să rămână anonimi, aducem înaintea dumneavoastră o sumă de perspective concrete, culese din teren, transcrise la persoana întâi. Mulțumim frumos fiecăruia în parte pentru timp și sinceritate.

Vezi și:

Învățămintele molimei (1). Antreprenor HoReCa, un om cu nervii la pământ

Profă de română, printre ființe și ecrane. Învățămintele molimei (2)

Universul paralel al gospodarului de la țară. Învățămintele molimei (3)

În linia întâi, în anul morții. (Învățămintele molimei 4)

Aventuri imobiliare în vremuri tulburi. Învățămintele molimei (5)