Aventuri imobiliare în vremuri tulburi. Învățămintele molimei (5)

Există perioade din istoria unui popor care te pun serios pe gânduri atunci când vine vorba să te întrebi de propriile rădăcini. Românii fasciști-legionari din anii ’40, de exemplu. Degeaba au încercat comuniștii să îngroape în detergent și înălbitor crimele și mârșăviile împotriva oamenilor de valoare și a evreilor. Pata istorică nu va ieși la spălat niciodată. E destul să faci o vizită la muzeul Holocaustului din Ierusalim, ca să te vindeci de orice urmă de mândrie naționalistă.

Din istoria recentă, eu nu pot scăpa de o imagine care mă urmărește și probabil, o voi duce cu mine în mormânt. Eram în mașină la un stop, lângă o stație de troleibuz. Din fața mea, cineva a aruncat pe geamul mașinii un pumn mare de bancnote. Banii au început să zboare luați de vânt și oamenii s-au apucat să fugă care încotro, ignorând traficul, încercând să prindă cât mai mulți.

O imagine a nebuniei, într-o țară sărită de pe fix. Fenomenul Caritas se afla la apogeu. Iar orașul nostru provincial devenise brusc, buricul pământului, Capitala Speranței cu S mare. Exista și un tren mereu ticsit menit să aducă „investitorii” de la București: „Trenul speranței.”

E ușor să râdem azi, după 30 de ani, de această așa zisă ‘afacere’ născută din geniala scăfârlie a unui fost contabil din Brașov, primit cu brațele deschise și instalat fix în sediul Prefecturii Cluj-Napoca.

În fapt, Caritas nu avea nimic de-a face cu binefacerea – era doar schema unui joc piramidal, nu vreun miracol financiar. A fost prima mare țeapă națională de anvergură. La un moment dat, rulajul banilor din Caritas amenința să depășească PIB-ul întregii țări.

Minunea înmulțirii banilor conform unei formule misterioase fost girată de politicieni, binecuvântată de popi și îmbrățișată strâns la piept de către interlopii vremii. De dragul banilor, și-au dat mâna peste țară.

Această pseudo-afacere a născut milionari și faliți, a generat inflație și a creat derapaje enorme în piața imobiliară a vremii. În capitala mândrului Ardeal, nu mai găseai picior de instalator sau zidar. Toți stăteau cuminți la coadă la bani gratis. Regenerarea avea să dureze ani buni. Amintirea de care ți se face rușine, niciodată.

A fost prima mare criză imobiliară post-revoluționară de anvergură. S-a iscat din niște fantasme, tăvălite precum gogoșile prin zahăr pudră, în șmechereală combinată cu zăpăceală. A lăsat în urmă, ca o dâră lipicioasă de melc, confuzie și nedreptate. Oamenii își pierduseră, odată cu mințile, măsura banilor. Piața imobiliară e o divă mofturoasă. S-a îmbufnat și, o vreme, s-a închis în camera ei.

A urmat criza din 2008. Elevii se întorceau cuminți la școli în 15 septembrie când undeva, peste ocean, o bancă oarecare își declara falimentul. La fel de banală o fi fost și acea dimineață senină, la Hiroșima, când la orizont a apărut, de nicăieri, o mică pasăre de argint . Căderea băncii Lehman Brothers fost piesa care e dărâmat, una câte una, piesele de domino aranjate cu grijă, cu multă vreme înainte. Au urmat 5 ani de confuzie și contracție dramatică a pieței.

Nu și-a tras bine sufletul omenirea și s-a reapucat cu optimism și furie să construiască, să vândă, să cumpere, să consume, că a răsărit de nicăieri un nou sughiț planetar. Pe străzile unui oraș oarecare din îndepărtata Chină a apărut stingher, pe străzi, Pacientul Zero. Sincer, cu această ocazie lugubră, m-am pregătit pentru o nouă criză imobiliară.

În momente de panică, de obicei piața îngheață, oamenii nu mai fac mișcări ample, de anvergură, ci devin prudenți, stau locului în bârlog, consumă din resurse și așteaptă în tăcere vremuri de stabilitate. Sadoveanu le numea „vremuri grase și vesele”.

Cu pandemia Corona s-a petrecut totul pe dos. Încuiați în case și mai dezinfectați ca nicicând, pe oameni i-a apucat frenezia locuirii. Această criză nouă a lovit diferit: pieziș, sectorial.

Turismul, Horeca, serviciile s-au blocat, în vreme ce imobiliarele au luat viteză. La fel criptomonedele și culmea, vânzările de carte. În mod ciudat, tranzacțiile imobiliare s-au întețit. Demult n-am avut o lună mai profitabilă decât august 2020. Oricum o suceam, nu ne puteam explica cum de a fost posibil.

Crizele financiare lovesc periodic și implacabil, ca valurile. Reacțiile pieței sunt însă, imprevizibile. De fapt, sunt la fel ca sufletele oamenilor. Au adâncimi nebănuite. Sunt uneori mai timide decât veverițele. Sunt curajoase când nu trebuie.

În anii ‘90 de după Caritas, mulți visau să se mute în Residence, în pâlcuri de imobile cumva izolate de restul lumii ‘de rând’ surghiunită în cartierele-dormitor comuniste. Doar că, pe atunci, majoritatea dezvoltatorilor erau niște rechini cu șpițari și ghiuluri, guvernați de un principiu simplu – mușcă și fugi.

Mulți oameni au cumpărat apartamente situate undeva în văzduh, în tot soiul de Towers nefinalizate, care au înghețat la etajul 2 din 18. Rechinii au fugit cu banii, iar oamenii au rămas cu visul locuirii și plata avocaților angajați degeaba pentru recuperarea prejudiciilor.

La criza din 2008, s-a operat un reglaj necesar, cinstit. Bula s-a spart, piețele au căzut, după care prețurile s-au normalizat. Doar că nivelul de tranzacționare a scăzut dramatic. Oamenii s-au speriat și s-au încuiat în case, au conservat energiile așteptând o primăvară care întârzia să apară. Mulți agenți imobiliari s-au reprofilat.

Orice contragere de acest gen e urmată de entuziasm și un nou avânt. Iar avântul acesta are darul de a arunca în uitare traumele, fiindcă se naște o nouă poftă de a trăi intens, adevărat, pe coordonate proaspete.

Se știe, fie că vorbim de iurtă, colibă sau viloi cu lei pe gard, nevoia de adăpost e una fundamental umană. Dorința de locuire se naște din 4 ingrediente: foame, frică, eros și logos. Orice om care își dorește o casă a lui e un visător, iar orice agent imobiliar care intermediază o tranzacție e un neguțător de fantasme. Vinde mai întâi o poveste. Iar visările și poveștile în perioade de lockdown și amenințări cu moartea în mod paradoxal, au explodat.

Criza Corona, am observat, a creat parcă niște nevoi dacă nu noi, cu siguranță uitate. E aproape de neînțeles, e o lecție despre cât de complicată poate fi mintea umană. Seamănă pe undeva cu pățania lui Guliver în țara piticilor. Naufragiat pe un tărâm străin, eroul adoarme rupt de oboseală. Piticii se chinuie o noapte întreagă să-l lege cum pot ei mai bine. Spre groaza lor, când vine dimineața, Guliver se ridică de la pământ în cel mai firesc mod, rupând, fără măcar să-și dea seama, toate firele subțirele și fragile care încercau să-l țină prizonier.

La fel, în 2020 mulți dintre cei baricadați în spatele ușilor închise și-au dat deodată seama că pot visa la ceva ce părea interzis: să respire aer mult, să fie liberi, fiindcă, firele care-i fixau de lumea cunoscută sunt, de fapt, mai fragile decât pânzele de păianjen.

S-au închis o grămadă de clădiri de birouri. A apărut termenul de „nomad digital”. Adică poți fi oriunde în lume, în pijama, plătit la fel, în loc să vezi cum ți se scurge viața din tine mai lent și mai dureros decât traficul dup-amiezii.

Criza aceasta a venit cu această nebănuită surpriză, care a dinamizat piața imobiliară. A început o mișcare febrilă de vânzare-cumpărare care seamănă pe undeva cu entuziasmul taximetriștilor de prin 2006. Mai toți se credeau antreprenori pe atunci. Luau credite doar cu buletinul și plăteau avans la 3 apartamente situate deocamdată doar în schițe, pe hârtie, visând la profituri uriașe doar peste un an.

Coapte după uși închise și străzi pustii, stresate de statisticile mortuare zilnice, visurile românilor și-au mai schimbat forma. Din „Caut apartament cu 2 camere, ultracentral” s-au metamorfozat în „Cumpăr gospodărie modestă, la țară” (dacă se poate cu straturile de pătrunjel gata plantate).

Dezvoltatorii, în foamea lor după profit, continuă să fie obsedați de construirea pe verticală, central, înghesuit, grăbit, parcă fără să țină cont de resetările cauzate de trauma Corona. Ei sunt convinși în continuare că studenții se vor întoarce, la fel diasporenii, că festivalurile se vor relua și toată sarabanda binecunoscută va reîncepe. Oportunitățile din piață se schimbă mereu iar, ca să le sesizezi, trebuie să urmărești foarte atent fenomenul, fiindcă e nuanțat, subtil.

Ani de zile s-a construit haotic, iar majoritatea noilor cartiere așa zis rezidențiale au fost un eșec. Blocalizarea nu mai e nici ea tocmai la modă. Acum e la mare căutare fuga de oraș, dar aceasta vine la pachet cu neajunsurile ei. Un părinte cu capul pe umeri nu vrea să intre în pielea unui șofer de taxi, mutând copii din rural în urban la pian, germană și tenis.

Mai nou, unii dezvoltatori isteți se focalizează pe construcția de case, în zone cu multă verdeață, aflate departe de oraș. Oferă infrastructură, liniște, aer curat și țeavă groasă de net, pentru telemuncă. Par să aibă un oarecare viitor, în special pentru tinerii din IT.

Între timp, în orașe cheie, capabile să absoarbă energii și fonduri de pe sute bune de kilometri dimprejur, febra dezvoltărilor imobiliare ultracentrale își continuă nestingherit marșul triumfal, fără să pară deranjată de vreun frison pandemic.

Noii rechini au renunțat la șpițari, dar nu și la metehne. Mai nou, treaba merge așa: se ochesc niște căzături igrasioase prin centru, se strămută locatarii, se dărâmă 2-3 case obosite pe o stradă un pic mai lată decât celebra Stradă a Sforii, iar pe locul creat se construiește un bloc de 5-6 etaje, ultimul neapărat retras. Se promite o panoramă superbă asupra centrului. Efemer pont de marketing, fiindcă el durează doar până se dezvoltă un bloc similar în vecinătate.

Noua șmecherie e ca pe fiecare astfel proiect, de obicei vândut integral înainte ca sfânta cupă a excavatorului să muște brazda din viitoarea parcare subterană obligatorie, să se facă o firmă nou nouță, care să mai fenteze din taxe și sortită să falimenteze imediat ce noii blocatari își găsesc fericirea în noile apartamente.

Ce se întâmplă cu traficul, haosul creat și întreținerea viitoare a acestor imobile este de cele mai multe ori lăsat în grija Domnului, cu binecuvântarea reprezentanților Săi pământești din primărie. În România de azi, așa numiții „edili” ai orașelor nu sunt capabili să construiasă o viziune sustenabilă privind 20 de ani în viitor, darmite 50 de ani ca în alte țări. Să fim serioși: Cum anul 2070 aparține deja eternității, nu ne mai privește.

În concluzie, cu toate problemele eternei tranziții românești, pandemia n-a reușit să potolească avântul din sectorul imobiliar, ba chiar l-a dinamizat. Strident, haotic, naiv pe alocuri, dar l-a potențat.

Sătenii plictisiți de coada vacii vor musai la oraș, că este destul de lucru în construcții, iar orășenii fug de sclavia betoanelor și a aerului irespirabil, visând să reconstruiască, în mic, Grădina Edenului undeva la sat.

Lumea dă semne că vrea să uite trauma Corona, vrea să trăiască intens, drept urmare își dorește, cu orice preț, o schimbare de peisaj. Noi azi, în imobiliare, trăim vremuri faste, deloc plictisitoare, iar o piață alertă, mobilă e mereu un semn de speranță, de o poftă de viață de care tuturor ne era dor.

……………

Această serie de articole conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse. Sunt învățămintele molimei, lecții revelatoare, făcute „cadou” de o pandemie-surpriză, care a produs revolte, mirări sau cutremure ascunse în viața fiecăruia dintre noi.

Cu ajutorul acestor oameni generoși, care au ales să rămână anonimi, aducem înaintea dumneavoastră o sumă de perspective concrete, culese din teren, transcrise la persoana întâi. Mulțumim frumos fiecăruia în parte pentru timp și sinceritate.

Vezi și:

Învățămintele molimei (1). Antreprenor HoReCa, un om cu nervii la pământ

Profă de română, printre ființe și ecrane. Învățămintele molimei (2)

Universul paralel al gospodarului de la țară. Învățămintele molimei (3)

În linia întâi, în anul morții. (Învățămintele molimei 4)