Grafica articolului este asigurată de Lucian Muntean

În linia întâi, în anul morții. (Învățămintele molimei 4)

Ca în orice domeniu pe această lume, există medici și medici. Sunt cei „de conjunctură”, care își fac meseria cumva din rutină, fiindcă trebuie. Stau cu ochii pe ceas, fiindcă la ei timpul chiar costă bani. Nu se sperie de plicuri. Cu vremea, dezvoltă un umor negru, iar simțurile parcă li se tocesc. Aceștia își privesc pacienții cu superioritate și cinism, ca pe o sursă de venit. Altfel, sunt simpatici și de gașcă, doar că nu vrei să încapi pe mâna lor.

Apoi sunt medicii „de vocație”, cei care fac totul din pasiune, neobosit. Pentru un examen greu, pot buchisi luni bune 12 ore pe zi, pe ceas. De dragul medicinei și-au sacrificat tinerețile și după câte o gardă infernală, adorm seara trimițând pe telefon rețete și scheme de tratament.

Pentru acești oameni timpul curge diferit, iar fiecare pacient e o ființă unică. Sunt empatici, luptători, absorbiți de meseria lor până la obsesie. Se perfecționează continuu și emană un permanent entuziasm pentru ultimele cercetări din domeniul lor sau pentru diverse cazuri și tratamente.

Dacă e să cad la pat, aș vrea să-mi stea la căpătâi unul dintre aceștia. Un astfel de medic din linia întâi, dedicat trup și suflet meseriei, mi-a derulat pe dinaintea ochilor, din interiorul echipamentului sufocant de protecție, filmul de groază din anul molimei. Redau aici povestea invers, de la vărsare spre izvoare, de la ultima gardă a săptămânii trecute și semnele intrării în valul trei, până la primele zvonuri legate de un virus ciudat apărut undeva, în China, un dușman nevăzut în care, pe atunci, nu credea mai nimeni.


Al treilea val: martie 2021

Vineri 12 martie 2021. Am avut parte de o gardă grea, cu foarte mulți pacienți. Sunt tot mai tineri și tot mai grav. Avem decese pe secție, pentru că nu mai sunt locuri pe terapie intensivă. Reîncepe stresul bineștiut. Iar noi suntem praf, nu ne-am luat concedii de mai bine de un an. Trăim de o vreme viața-n valuri, în loc să plutim ușor, firesc, pe valurile vieții. Valurile molimei ne poartă unde vor ele.

Incredibil. Nu pot să cred că a trecut un an. Ce an! Credeam că acum ne cunoaștem foarte bine dușmanul. Dar el nu luptă cinstit, schimbă regulile jocului din mers. Nu îl subestimăm. Suntem în plin val trei și lupta continuă.

La o lună de la vaccin, toți cei vaccinați avem anticorpi. Consultăm pacienții cu o boneta simplă, halat impermeabil, reutilizabil, fără glugă, mască și vizieră. Fără ochelari, fără glugă foșnitoare. Urechile sunt libere, acum chiar poți să auzi ce se întâmplă. Acum poți asculta limpede în stetoscop. Echipările și dezechipările ca la armată au devenit istorie. Comparativ cu ce era acum un an, e lejer, ca la o plimbare prin parc…

Al doilea val: octombrie-decembrie 2020

Timpul de echipare / dezechipare s-a comprimat, dar senzația de neputință și izolare impermeabilă s-a păstrat. Au dispărut turele, acum fiecare medic are pacienții lui. Lucrăm zilnic cu senzația unui nou asalt. În lipsa locurilor de pe secție, au apărut în peisaj containerele. Erau câte doi, trei pacienți într-un container, majoritatea cu insuficiența respiratorie, drept urmare aveau cate o butelie de oxigen lângă ei.

Afară era frig și nici în container nu cred că era prea cald, dar din combinezon nu îmi dădeam seama de temperatură. Transpiram la fel, indiferent de anotimp. La trecerea dintr-un container în altul mă abuream complet, așa că povesteam cu pacientul pe nevăzute.

Lucram cu jumătate din personal, pentru că cealaltă jumătate fusese afectată de Covid. Simțeam neputința. Parcă făceam un fel de muncă în zadar, de cărat apa cu ciurul. Indiferent cât lucram azi, a doua zi containerele erau pline de noi pacienți, cu aceeași butelie de oxigen lângă ei. Cei tineri erau furioși. Cică e inadmisibil și inuman să stea în astfel de condiții. Cei bătrâni ne mulțumeau că venim la ei și ne întrebau dacă nu cumva le putem găsi un loc în spital. Culmea e că pentru toți ne străduiam la fel. Doar efectul era diferit.

Treptat, colegii au revenit la muncă. Pacienții din containere au fost preluați de către medicii din altă clinică, apoi, până la Crăciun, au dispărut. Tratamentul a început să dea rezultate. Pacienții plecau acasă și reveneau la control. Începusem, în sfârșit, să facem medicină de spital, nu de front. În așteptarea vaccinului, a renăscut speranța.

Primul val: martie-mai 2020

Atunci a fost chiar ca pe front. Corona era deja pusă pe ucis, iar noi învățam să ne echipăm corect. Provocarea era să rezistăm echipați. Cu fiecare strat, contactul cu lumea din jur se reducea. Din cauza ochelarilor și a vizierei, câmpul vizual se îngusta. Cu cele două bonete și gluga de la combinezonul gros, impermeabil, auzul scădea considerabil. Combinezonul chinezesc foșnea îngrozitor. Transpiram. Lent, implacabil, cleios.

Mă simțeam captivă, strânsă într-o carapace. Respiram controlat și sacadat să nu-mi aburesc ochelarii și să mă lovesc de paturi. Nu puteam comunica omenește cu studenții și pacienții. Încercările mele de a purta o conversație se izbeau parcă de un zid, iar vorbele îmi reverberau înapoi în cap, ca un bumerang. Nu puteam folosi stetoscopul. Aveam o permanentă senzație de singurătate, neputință și izolare.

Dezechiparea corectă era și ea parte din coșmar. Dura mult. Se făcea sub supraveghere, urmând o procedură strictă. Dădeam jos strat după strat, de fiecare dată până la piele, apoi urmau un duș și haine curate. La finalul fiecărei ture. Înnebunitor. Stresant. Dar eram într-o cursă contra cronometru. Orice întârziere, orice mișcare greșită, orice pauză de respiro ar fi însemnat vieți pierdute. Totul era incipient. Însă întrevedeam pașii: infectare, internare, intubare…

Noroc că moartea se întâmplă mereu altundeva, altcuiva, nu-i așa?

Totuși, ce treabă are un virus cu credința?

Anul ăsta, crede-mă, mi-a fost pusă rău de tot la încercare credința, pe toate planurile. Și aici nu vorbesc doar de partea strict spirituală, legată de acel ceva misterios aflat dincolo, deasupra noastră, ci vorbesc și despre credința ceva mai mundană, de zi cu zi, legată de mine însămi, de pacienți, de colegi, de sistemul medical în care ne mișcăm.

Se spune că orice credință se validează trecând-o prin foc. Exact așa a fost. Ne-am fript, am umblat prin jar, ne-am atins limitele. Ne-am cunoscut, în sfârșit, colegii așa cum nu credeam vreodată că o vom face – dezbrăcați de toate straiele și măștile. S-au dat pe față oportuniștii și lașii, însă au ieșit la lumină și unii de o rarisimă calitate umană. Pe de-o parte, pandemia ne-a dat complet viețile peste cap. Pe de alta, ne-a ajutat să ne cunoaștem mai bine și să ne adaptăm. Nu cumva viața noastră este, în sine, un nesfârșit efort de adaptare?

În ciuda acestor încercări, mergem înainte în virtutea unei misterioase încrederi, a unei credințe abstracte și nevăzute că vom ieși teferi din această încercare teribilă. Cât privește credința medicală, bazată pe dovezi, ea nu e negociabilă – poți tu să nu crezi cât vrei într-un virus invizibil, așa cum poți să nu crezi nici în legea gravitației. Sau în piatra asta cubică, pe care pășim. O doare fix la patină că tu crezi în ea sau nu, ea există mai departe, cu nerușinare. La fel e și cu un virus sau un vaccin.

Dar ce ne facem cu cei care nu cred? De fapt, în ce cred cei care nu cred? Unii nu cred din varii motive, alții cred prea tare în ceea ce li se vinde, în ceea ce li se bagă în cap sistematic și repetitiv pe felurite canale media, care vor cu orice preț audiență și cunoscând rețeta, apasă butoanele pe care scrie: frică, panică, îndoială, teroare, conspirație, dezinformare etc.

De curând am externat-o pe o femeie de 130 de kilograme, având la purtător toate riscurile imaginabile, care nu era virusată doar cu Covid, ci era contaminată și cu toate dezinformările posibile. Zi de zi, vreme de două săptămâni, cât ne-am chinuit să o salvăm de la moarte, ne-a certat și ne-a turnat în cap toate zoaiele posibile: noi am inventat virusul ca să facem bani pe seama bolnavilor, vaccinul e făcut să ne bage cipul, o ținem acolo degeaba, fiindcă ea, de fapt, nu are nimic și tot așa… A plecat din spital bombănind. Există zile când această meserie nu e deloc ușoară.

Dacă pentru Caragiale „lumea e un vast bâlci”, pentru Țuțea „viața e un mare cimitir”. În cele din urmă, fie că ne place sau nu, credința poate face diferența. Viața e ridicol de scurtă și fragilă. Întrebarea e cum pleci din ea, cu ce atitudine? Pleci senin și încrezător sau strângând din dinți ca Cioran, cel care a scris o viață întreagă despre moarte, în vreme ce Dumnezeu părea că-l uitase printre muritori?

Viața cu susu-n jos

Incredibil cum ni s-a schimbat viața într-un singur an. Din liniară și previzibilă a devenit haotică, surprinzătoare și deloc plictisitoare. Îmi amintesc că fix acum un an trebuia să dau examenul de specialitate pe cardiologie. Învățasem trei luni ca o nebună, închisă în casă. S-a amânat din pricina unui virus nou, venit se pare, cadou, din China.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Acum, după o groază de cercetări, Organizația Mondială a Sănătății se jură că se nu știe prea clar cum a apărut acest virus. Cel mai probabil pe filiera lilieci-mamifere-om. Chinezii i-au lăsat să cotrobăie prin Wuhan abia la trei săptămâni de la debutul epidemiei. Târziu. Apoi tot ei, chinezii ne-au trimis pe niște piste medicale false, din pricina cărora au murit oameni. Studiile lor, de exemplu, nu recomandau anticoagulante și cortizon. Neavând alte surse, ne-am luat după ele, doar ca să constatăm, după o vreme, că medicamentele vedetă, cele care salvează vieți, sunt unele pe care știm cum să le folosim de multă vreme, respectiv anticoagulantele și dexametazona.

Între timp, prietenii mei medici din Italia, unde am studiat o vreme, trimiteau avertismente pline de panică: „Dacă nu vă organizați rapid, o să muriți!” Doar că, pe atunci, mulți oameni pur și simplu, refuzau să creadă că tocmai nouă ni se poate întâmpla așa ceva. Nu-i nimic, ne ziceam, o să răzbim – găsim un vaccin și gata, se rezolvă.

Dar au început scenariile, un tsunami de informații din care cu greu le puteai alege pe cele valide de cele aberante. Bineînțeles că am mai mare încredere în știință, cifre și proceduri decât în teorii conspiraționiste, dar când acestea roiesc în jur ca țânțarii vara, nu poți să le ignori cu desăvârșire. Oricât încercai, nu puteai să nu te gândești la toate scenariile posibile. De fapt, zic psihologii, e mai bine să le lași să ruleze nestingherite în mintea ta, decât să le reprimi și să te anxietezi după.

Nu cumva eram soldați aflați într-un război biologic? Nu cumva ținta sunt acei oameni din preajma puterii, care încă pot gândi și schimba lumea, respectiv cei din grupa de vârstă 65-75 de ani? Și care, întâmplător au diabet și suferă de obezitate? Dacă da, arma aceasta și-a selectat perfect victimele.

Dar ce se întâmplă acum, când toate secțiile ATI sunt pline de pacienți având o medie de vârstă mai mică decât mai demult? Ei bine, ultimele studii referitoare la Corona nu sunt foarte optimiste. Celelalte virusuri nu vin de la mamifere și nu se transmit înapoi la acestea. Așa am eradicat variola, poliomielita etc. Dar nu putem vaccina lilieci sau pangolini, drept urmare există toate șansele ca acest coronavirus să-și creeze noi variante și să mai luptăm cu el multă vreme de aici încolo.

În spital cu dușmanul

Dușmanul numărul unu e tocmai acest virus. Nu e o simplă gripă, cum tot cântă unii. Covidul e extrem de versatil, practic este o boală cu o mie de fețe. Premisa de la care pleacă e strigător la cer de banală – oamenii sunt diferiți. Pornește deci de la vulnerabilitățile noastre, atacă punctul slab al fiecăruia dintre noi. Iar acolo unde e mai subțire firul, acolo se rupe.

Coronavirusul e un prieten vechi, cunoscut, mare scofală nu face. Nu e ciumă, holeră și nici Ebola. Nu e nici măcar hepatită B, despre care n-am auzit în veci vorbindu-se la TV, dar care a ucis, pe tăcute, mult și bine până a apărut vaccinul și i-a venit de hac. Îmi aduc aminte doar acum câțiva ani, pe când eram rezidentă, câți pacienți mureau în chinuri de ciroze hepatice și encefalopatie și nimeni nu avea habar. Azi copiii sunt vaccinați pentru boala asta și gata, am clasat-o.

Cu Corona tocmai aici e pericolul – avem de-a face cu un virus blânduț, cu care mai poți negocia. Însă e un agent provocator – generează inflamații și o reacție imună, iar acestea depind de fiecare organism în parte. În plus, e ca un musafir enervant, ce nu se dă dus cu una, cu două. Lasă urme, poate lovi la multă vreme după ce a părăsit gazda. Marea problemă sunt complicațiile tardive, cele care apar la luni bune de zile post Covid: boli pulmonare, accidente vasculare, infarct, tromboze, să nu mai zic de boli psihice, cele mai frecvente fiind tulburarea anxioasă și depresiile.

În tot acest răstimp, în care pandemia ne-a confiscat cu totul mințile, am uitat cumva de pacienții cronici. S-a instaurat o frică nouă, mai acutizată, alimentată obsedant pe toate canalele TV posibile: Spaima de spital. Antecamera iadului. Izolarea și igienizarea excesivă parcă au alungat restul bolilor, dar ele nu au dispărut. Am avut parte de pacienți cronici decompensați în ultimul hal, care au tot evitat spitalul de frica virusului, până a fost prea târziu.

Fața nevăzută a războiului

Noi, medicii din linia întâi, camuflați ca niște cosmonauți de ocazie, n-am dus doar un război la vedere, cu un virus și bolile cauzate de el. Ne-am mâncat zilele și cu unul nevăzut, insinuant, perfid, ticălos pe alocuri. Cel mai greu a fost că războiul s-a desfășurat pe mai multe fronturi, simultan. Actorii principali? Sistemul, politicul, dezinformarea.

La început, am fost ca niște răzești adunați sub arme, doar că nu aveam arme. A fost un coșmar cu echipamentele. Noroc cu social media și cu superba solidaritate umană. Oameni neștiuți s-au mobilizat exemplar, au fabricat echipament, diverși sponsori au donat bani, până și azi avem de toate aproape exclusiv din donații. Acest lucru a fost o surpriză extraordinară.

Mai puțin fericit s-a dovedit a fi sistemul nostru medical încă nereformat, cu parfum medieval combinat cu o rigitate de general de stat major. Practic totul se desfășoară ierarhic, bătrânesc, ca la armată. Strigătul meu de ajutor ajunge mai întâi la un manager de spital, de acolo la un responsabil cu achizițiile și tot așa, până ajunge la minister. Aștepți. Până se întoarce ecoul de acolo, pot trece săptămâni, luni de zile chiar, timp în care tu stai pe burtă în noroiul din tranșee, nemâncat, așteptând muniție și întăriri. Așa se face că ceea ce am cerut la început de val doi în octombrie 2020 am primit în ianuarie 2021.

Sună ciudat, dar imixtiunea politică atât de vehementă în treburile medicale ne-a afectat. Este strigător la cer că din cauza unor neaveniți ajunși în poziții decizionale au murit oameni. Eu chiar n-am chef și timp de politică, dar ea s-a adăugat listei noastre de probleme. Puține lucruri sunt mai periculoase decât niște nebuni aroganți ajunși în vârful piramidei puterii.

Într-o bună zi, de exemplu, fără să-mi fi propus vreodată, m-am trezit că-l urăsc pe Trump. A deturnat golănește spre America echipamentele sosite pentru europeni, la Köln. Apoi a fost povestea cu hidroxiclorochina. Capac au pus atitudinea lui de frondă anti-mască, la pachet cu sugestia imbecilă de a ne injecta cu dezinfectant. Din nefericire, acestea au avut repercursiuni asupra lumii întregi, măsurate în victime, tragedii.

De parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, am mai avut de dus o luptă și împotriva știrilor negative și dezinformării. Medicii au fost realmente hărțuiți. S-au irosit energii aiurea de dragul unor presupuse medicamente-minune. Nu-i păsa nimănui că, demonstrat științific, unele aveau doar 2% eficiență, comparativ cu efectul Placebo, care are 30%.

Democratic, de când cu internetul, toți au dreptul la câte o portavoce. S-a instaurat o dictatură stranie – cea a habarniștilor vocali. I-a urmat îndeaproape cea a dușmanilor măștii, apoi a antivacciniștilor. Toți aceștia ne-au încurcat și continuă să ne agaseze în munca noastră. Practic, aveam de-a face cu oameni imperfecți aștepând de la semenii lor lucruri perfecte. Oamenii au devenit absurzi – vor un vaccin cu o eficacitate de 101%.  Așa ceva este o utopie.

Mama

Mama nu a fost doar cea care m-a adus pe lume. A fost infinit mai mult. A fost prietena mea, eroina mea, sursa mea de inspirație. Mi-am dedicat viața medicinei din pricina ei. A fost toată viața ei un medic internist bun, dedicat trup și suflet. Un singur lucru o speria puțin: oare ce-o să facă la pensie? Urma să se pensioneze în mai 2020. Degeaba am insistat: „Mama, te rog eu frumos, poartă mască! Sau ia-ți concediu și stai acasă, acum va fi periculos în spital. Mai ai un pic până la pensie…”

Brusc, m-am trezit că noi două nu mai vorbeam aceeași limbă. Toate știrile mele alarmiste referitoare la Covid n-au impresionat-o. Nu credea că va fi o pandemie. Zicea: „Tu și Covidu tău, sunteți toți niște alarmiști speriați. Coronavirus? Mă lași? Am învățat despre el încă din anii ’70. Vii tu să mă aburești că acum trebuie să port mască în salon? Sau să plec din spital acum, când e nevoie de mine? Tu nu mă cunoști? Doar știi că acolo e viața mea.”

După doar două săptămâni mă sună: „Auzi, am două cazuri, pe care nu le pot scoate nicicum la capăt, orice încerc. Sunt două femei de la țară cu saturație de oxigen de 60% și încă le merge gura. Cum adică să fie Covid? De unde? Că doar n-or fi fost la Festivalul de la Veneția…”

Între timp, noi făceam în spital circuite, ne baricadam, cerșeam echipament, ne pregăteam de mama focului să primim primii infectați. La 1 aprilie mă sună mama. Cică e răcită, are febră și o doare gâtul. Sigur are o amigdalită pultacee, așa cum obișnuia ea să facă. După o săptămână o aduce tata în urgență cu ambulanța, cu test pozitiv și o saturație de 80%.

În câteva zile mă trezesc cu ea la mine în spital, urmată după câteva zile de tata cardiac, cu boală respiratorie. Pacienții cei așteptați de toată lumea, iată, au sosit. Nu puteam să cred că tocmai mama a fost prima. Din medic am devenit aparținător. Iar mama, de pe secție, a ajuns la terapie intensivă. După câteva zile starea ei s-a degradat și a fost intubată. A stat așa timp de 10 zile.

A urmat una din cele mai stranii perioade din viața mea. Eram ca un zombie. Aveam pacienții mei, familia și copiii acasă, iar părinții grav bolnavi în propriul spital. Cumva dedublată, străină de propriul sine, parcă pluteam. Trăiam un coșmar combinat cu niște stări de fericire incredibile. Mă trezeam dimineața cu primăvara în geam, era soare, copiii veseli și nu știam ce să fac de bucurie că nu mi-a scris nimeni de la spital. Acest lucru însemna că mama încă trăiește.

Din nefericire, totul s-a încheiat în 27 aprilie. La înmormântare am participat doar eu și soțul meu, alături de preot, secondat de doi băieți, care cântau. La finalul slujbei, preotul mi-a mărturisit că el nu crede în Covid. Nu am avut putere să-l combat. Închei povestea mea cu mesajul standard trimis cunoscuților:

„Dragi prieteni, astăzi am piedut-o pe mama. Astăzi am pierdut un OM căruia îi păsa de cei din jur. Nu plângem, pentru că ea nu și-ar fi dorit asta. Ar fi vrut să ne bucurăm de viață, să râdem și să luăm fiecare zi ca pe un cadou, care așteaptă să fie desfăcut. Zbor lin, iubita noastră. Nu uita să ne zâmbești de acolo, de sus.”


Această serie de articole conține descrieri foarte personale ale unor lecții neașteptate, pe care anul 2020 le-a adus în viața oamenilor din domenii de activitate foarte diverse. Sunt învățămintele molimei, lecții revelatoare, făcute „cadou” de o pandemie-surpriză, care a produs revolte, mirări sau cutremure ascunse în viața fiecăruia dintre noi.

Cu ajutorul acestor oameni generoși, care au ales să rămână anonimi, aducem înaintea dumneavoastră o sumă de perspective concrete, culese din teren, transcrise la persoana întâi. Mulțumim frumos fiecăruia în parte pentru timp și sinceritate.

Vezi și:

Învățămintele molimei (1). Antreprenor HoReCa, un om cu nervii la pământ

Profă de română, printre ființe și ecrane. Învățămintele molimei (2)

Universul paralel al gospodarului de la țară. Învățămintele molimei (3)

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...