Ce (n-) am înțeles despre Dumnezeu dintr-o carte integral dedicată Lui

Voicu Bojan

Redactor

Chiar, de unde apuci problema atunci când vrei să discuți ceva despre Dumnezeu, oricare ar fi acel ceva? Discuția devine indiscutabil complexă încă de la primul gând, mai ales când o alipim ideii de credință.

Înainte de a ne avânta prea departe, pare firesc să ne întrebăm totuși: despre care Dumnezeu vorbim, în ce cultură ne situăm? Că doar Unul e Dumnezeul unitarienilor și musulmanilor, altul Cel plin de culoare al hindușilor, multiplicat în mii de figuri aparent de basm și cu totul altul Cel sobru, monoteist, al evreilor, acel Dumnezeu încruntat al Vechiului Testament, cu care nu e de glumit.

De parcă lucrurile n-ar fi din start îngrozitor de ciudate, mai apar și creștinii cu Sfânta lor Treime, cea atât de greu de lămurit. Întrebarea primară e cum restrângem povestea, ca să putem apuca măcar un fir de discuție, cât de mic? Până la urmă avem de-a face cu aproximativ 4000 de ani de căutare, doar dacă ne rezumăm la cele trei mari religii clasice.

Când am dat peste Istoria lui Dumnezeu, cartea de 500 de pagini cu tot cu note și glosar scrisă de Karen Armstrong, mi-am zis că precis, la final, după un considerabil efort de anduranță, voi primi niște limpeziri. Ei bine, nu a fost chiar așa.

După terminarea cărții, m-am trezit reluând-o confuz, recitind sublinierile și încercând să sumarizez ce (n-) am înțeles. Cartea m-a provocat încă din titlul. Cum adică Dumnezeu, această noțiune abstractă, venind din anistorie, însă pretinzând că dă un sens vectorial istoriei, chiar are o istorie, proprie și personală? Titlul e o provocare subtilă, cel mai probabil o făcătură clasică a editorului american, abil ca un copyrighter de produs, orientat mai degrabă spre piață și bani, decât pe subtilități teologice. Principiul e simplu: să-i zăpăcim cu titlul până să cumpere cartea, apoi să se descurce.

Cartea se referă, în fapt, la ideea de Dumnezeu, așa cum o regăsim în cele trei mai religii ale lumii: iudaism, creștinism și islam. Iar ideea, ca orice idee, e destul de abstractă. Atât de nuanțată încât misticii, în efortul lor de a-l despărți pe Atotputernicul cel omniscient de orice poate fi legat de ființă și finitudine, l-au numit pur și simplu, Nimicul.

Aristotel îl numește pe acest Ceva suprem și mai frumos - Mișcătorul Nemișcat, gândul pur, nemuritor, în același timp gânditor și gândit, Cel adâncit într-o clipă eternă de contemplare de Sine.

Musulmanii merg un pas și mai departe – pelerinii ajunși la acel cub de piatră numit Kabah, locul unde sacrul întâlnește profanul, descoperă că altarul e gol. Așa și trebuie să fie, câtă vreme acesta reprezintă taina lui Dumnezeu în univers, una venită din altă lume, ceva fără formă, culoare și lipsită de orice asemănare cu vreo alcătuire omenească.

Credința monoteistă ar trebui să fie ceva mai inteligibilă și mai personală câtă vreme, Însuși Dumnezeu, însoțit de alte două ființe angelice, îi apare ca „musafir” unui oarecare nobil oriental pe nume Avraam și îl invită să iasă din cort dacă vrea să privească stelele, proiecția unei viitoare promisiuni referitoare la seminția iudaică.

Până la urmă ce altceva este credința decât tocmai această părăsire a spațiului de confort de dragul unui salt în gol, în căutarea unei înălțimi abstracte și eluzive, a unei forțe blânde și înțelegătoare, la care chiar merită să te închini?

Rezultate alegeri: Elena Lasconi, cu 2178 de voturi înaintea lui Ciolacu. Călin Georgescu vine de nicăieri și cucerește țara și Diaspora.

Peste 18 milioane de români sunt așteptați la primul tur al alegerilor prezidențiale. PressOne vă prezintă cele mai importante evenimente din ziua votului. 

Călin Georgescu hipnotizează România. Scârbiți de oferta democratică a partidelor, românii au votat direct cu Rusia

Călin Georgescu reușește, în 2024, un scor apropiat de cel al lui Vadim Tudor în 2000: aproape 23% dintre românii care s-au dus la vot au votat cu el, un outsider al politicii românești care promite o Românie suverană, nealiniată, întoarsă către sufletul românesc și inima aia care cântă doine pe un picior de rai, pe care el însuși vine călare pe un cal alb. Nu glumesc, fix așa arată un clip de promovare al acestui candidat.

Aici e problema. Dacă n-ar fi strâns legată de credință, ideea de Dumnezeu ar putea rămâne foarte bine una abstractă, îndepărtată și greu de apucat. Am vorbi despre El la fel cum vorbim despre galaxii, quarcuri sau molecula de ADN.

Problema e că ideea de Dumnezeu devine înfricoșător de concretă în situații limită, cum ar fi prelungirile unui meci important de fotbal, în care echipa favorită se dă de ceasul morții pentru golul victoriei. Cantitatea de rugăciuni sincere și fierbinți înălțându-se atunci la cer din templul fotbalului bate toate mătăniile executate vreme de o săptămână pe tot Muntele Athos.

Dumnezeu coboară vertiginos pe pământ și se insinuează în viețile oamenilor la fel de intempestiv cum lovește năpasta – pe nepusă masă. Dintr-o dată, sosit din niciunde, poate fi găsit în sala de nașteri, în subiectul unui examen important din sesiune, în anticamera urgenței sau în așteptarea rezultatului biopsiei. Brusc, e atât de aproape, încât nu mai poate fi ignorat.

E pe undeva ca în vechiul Testament - Dumnezeul Oștirilor implicat social alături de poporul ales nu mai poate fi izgonit la loc pe muntele Lui sfânt, de unde a venit. Domnul Savaot e una iar El Shaddai alta, deși vorbim despre aceeași entitate.

În clipe de criză, El capătă o formă precis definită, enervantă chiar, de care nu se pot scutura nici cei mai îndârjiți atei. Dumnezeu devine o prezență, nu mai e o relicvă prăfuită uitată într-un muzeu ceresc, devine Ceva care trebuie să acorde ajutor de urgență, imperativ: Doamne-ajută!

Dumnezeu cel uitat în zilele obișnuite ale săptămânii devine palpabil, ba chiar foarte gustos în preajma sărbătorilor, cum ar fi la (mult prea) îmbelșugatele mese ritualice de Paști, imediat după asceza postului și gestica religioasă corect exprimată de prin biserici.

Sau o dată la 12 ani, la Haridwar, India, de Kumbh Mela când, de dragul abluțiunii ritualice în Zeul Ganga, celor 10 milioane de pelerini brusc nu le mai pasă de pandemie sau de viitorii morți cauzați tocmai de acest eveniment super-spreader. Doar că, la doar câteva săptămâni mai încolo, aceiași zeloși religioși convinși că pelerinajul are o funcție protectoare, la fel ca o emulsie solară cu factor 50 pe o plajă din Grecia, se vor trezi cadavre plutind ușor la vale în apele sfinte ale aceluiași Zeu Ganga.

Devine așadar teribil de periculos atunci când ideea abstractă de Dumnezeu coboară în stradă, capătă formă, consistență. Se poate lăsa cu jertfe, martiri, atentatori sinucigași, războaie și mai ales, multă moarte. Despre toate acestea cartea fostei călugărițe catolice practicând în prezent asceza în biblioteci, sistematizând cu acribie Divinitatea în toate formele ei, așa cum Mircea Eliade a făcut cândva cu ideea de religios, nu vorbește mai nimic.

La fel ca Luceafărul eminescian, autoarea rămâne distantă, corectă politic și rece. Cartea se dezvăluie ca o lecție deschisă despre o obsesie care a bântuit omenirea de când lumea, aproape maniacal documentată, însă atentă la orice posibile derapaje înspre viața reală, așa cum e ea, pe alocuri mai banală decât un cimitir de sat într-o zi de marți.

Istoria lui Dumnezeu este de fapt, un inventar. Cartea este un galantar elegant, frumos sistematizat, cu acribie. Autoarea nu ratează nimic, sumarizează elegant, ba chiar are un capitol întreg dedicat morții lui Dumnezeu. Cică oamenii s-au plictisit de această Ființă adăugită parcă artificial vieților noastre, menită să ne supravegheze faptele ca un Big Brother, stăpân pe înaltul cerului.

Doar că, oricât au încercat oamenii să-l ucidă și să-l uite, nu le-a ieșit. Ba din contră, au continuat să-l caute. Istoria lui Dumnezeu este istoria unei căutări.

Dumnezeul abstract al filosofilor și misticilor se încăpățânează să se metamorfozeze într-Unul concret înaintea căruia, în situații de viață și de moarte, cad în genunchi până și cei ce nu cred. Cu toate că este negat din răsputeri, rămâne poate cea mai importantă realitate din această lume, mai ales atunci când, vorba Scripturii, se apropie finalul și „se subțiază funia de argint”.

Toate studiile serioase dovedesc că ființele omenești sunt animale spirituale, indiferent cât încercăm să ne scuturăm de acest fapt. Homo sapiens este sinonim cu homo religiosus, fie că vrea, fie că nu, indiferent de trends.

Cu Moș Crăciun hai, că am rezolvat cumva pe la 6 ani, iar Tatăl nostru îl recităm ca pe o mantră, cu toate sensurile erodate de repetiție. Iar Îngerașul din rugăciunea de copil se preface încet într-un înger bătrân, ca acela din povestirea lui Marquez, închis într-un țarc pentru găini. Rămânem cu el agățat de gât, fiindcă așa am crescut, așa adormim seara și nu prea merge cu înlocuitori, oricât frecăm Netflix sau social media. Îmbătrânești așadar împreună cu Înger-îngerașul tău fiindcă decât nimic, mai bine riscul pariului pascalian: „Dar dacă, totuși, la capăt de drum vom descoperi că El chiar există?”

Decât fără nici un Dumnezeu, oare nu cumva e mai bine cu Unul, fie El construit după chipul și asemănarea noastră din alcătuiri strâmbe, cum ar fi: căutări penibile dar sincere, nevoie sufocantă după iertare sau eterne rateuri repetitive, care se vor îndreptate cumva?

Dumnezeu – Credință – Religie – Căutare. Interesantă succesiune. Cartea aceasta atât de migălos elaborată este de fapt rodul unei căutări personale asidue după un Dumnezeu, vreme de peste 30 de ani. În urma experienței, a călugăriei, a epilepsiei, a studiului filosofiei, Armstrong se declară înfrântă, neutră, confuză. Definiția infailibilă învățată la 8 ani e abandonată ca o haină ieșită complet din modă:

„Dumnezeu este Spiritul Absolut, Care există numai prin Sine Însuși și este infinit în toată perfecțiunea Lui”.

Pe tăcute, autoarea îl părăsește pe Dumnezeu, la fel cum părăsește povara unei credințe nepotrivite, viața religioasă, doctrinele Bisericii, dar nu abandonează, cu un drum, și căutarea. Cartea ei este tocmai expresia aceste căutări, o invitație discretă de a prospecta un teritoriu necunoscut, fascinant și, pe alocuri, plin de primejdii.

Pe scurt, după 500 de pagini ești invitat să continui căutarea de capul tău, înțelegând că întreaga abordare a ideii de Dumnezeu implică dificultăți de nedepășit. Teologia este adesea plicticoasă, însă istoria căutării unui Dumnezeu este fascinantă în diversitatea abordărilor. Autoarea punctează bine în introducere:

„Așa cum în poezia de dragoste există un număr limitat de teme, tot așa oamenii au spus, mereu și mereu, aceleași lucruri despre Dumnezeu. Și într-adevăr, vom descoperi asemănări uimitoare între ideile iudaice, creștine și musulmane despre divin. Chiar dacă și evreii și musulmanii consideră că doctrina creștină a Treimii și cea a Întrupării sunt aproape blasfemii, și ei și-au format propriile lor versiuni ale acestor controversate teologii. Fiecare expresie a temelor universale este ușor diferită, oricum, și stă mărturie pentru ingeniozitatea imaginației omenești, în strădania ei de a-și dezvălui viziunea despre „Dumnezeu”.”

În ciuda caracterului tot mai secularizat al societății occidentale, această idee de Dumnezeu, fie El pus sau nu între ghilimele, bântuie mai vie ca niciodată, continuând să afecteze viețile a milioane de oameni. Studii recente au arătat că 99% dintre americani cred în Dumnezeu. Cum acea societate pare intrată într-un derapaj imposibil de oprit, întrebarea este: Oare în care Dumnezeu crede lumea, de fapt? Cel al tuturor lucrurilor? Al libertăților fără restricții? Al forței militare supreme? Nu știm.

Dintr-o prezență vetero testamentară absolută, de Creator care controlează stihiile și mână-n luptă un popor debusolat, îndemnându-l să treacă prin ascuțișul sabiei profeții zeilor păgâni, uneori ne trezim părăsiți, locuiți de o tăcere divină absolută.

În fața martirilor creștini contemporani, care în chiar aceste zile își dau viața pentru El prin sate obscure din Sudanul de sud, înaintea apostaziei misionarilor portughezi din Japonia din secolul al XVI-lea, în plină oroare a Holocaustului, în fața sutelor de morminte de copii băștinași de pe lângă școlile catolice din Canada, Dumnezeu tace. Pare că a plecat cu treabă, a lăsat lumea de capul ei, în voia minții ei blestemate, să-și găsescă propriile repere. Ai zice că El Shaddai s-a autoexilat iar pe muntele Său sfânt, devenind Deus absconditus. Gata, am scăpat de El, istoria Lui s-a încheiat.

Doar că, în ciuda tuturor acestor confuzii eterne, constatăm cu mirare mută că uneori, acest Dumnezeu ascuns, uitat, brusc se revelează, devine mai prezent ca oricând. Culmea! Uneori chiar răspunde la rugăciuni.

Se petrec minuni și deodată simțim clar cum Dumnezeu lucrează, salvează, binecuvântează. Doar că nu e tot timpul așa. Zilnic se petrec și tragedii inexplicabile, iar atunci simțim cum același Dumnezeu bun, drept și vorba lui Steinhardt, foarte deștept, ne trădează. Ne lasă baltă și ne expediază în durerea noastră. Atunci îl înjurăm, îl arătăm cu degetul, îl blamăm. O facem cu toții, democratic. O fac și drept-credincioșii sinceri și credincioșii doar de sărbători, maeștri ai gesticulațiilor de formă, o fac și agnosticii, ba chiar și ateii cu gură mare, toți.

Jocul acesta de-a v-ați ascunselea e teribil și de neoprit. Dumnezeu e mereu eluziv: ba aproape, ba departe, ba de negăsit. Nu-l poți apuca de pulpana mantiei și să zici: „Gata, te-am găsit, nu te mai las și nu mai faci un pas fără mine!”

Nici măcar privilegiați precum Regele David, care l-au simțit ca pe o prezență eliberatoare, n-au reușit treaba asta, drept urmare toată căutarea lor s-a prefăcut în metafore, psalmi, poezie sau artă. Nu ne rămâne decât ca, măcar uneori, să ni-l reapropiem meditând sincer cu privire la El, vorbindu-i direct, așteptând ca tăcerea aceea tainică să ne răspundă.

Într-o realitate ciudată ca a noastră, unde se minte cum se respiră, oare mai merită să cauți un Adevăr? Mai are omenirea nevoie de indivizi cu o terra ferma sub tălpi, care să nu abdice de la credința lor? Cartea Iov zice că da. În această lume nouă, care pare să-și fi rătăcit valorile și principiile, oare mai e nevoie de o Instanță morală? Cartea Iona zice că da. Când totul pare doar deșertăciune și goană după vânt, mai are rost să cauți un Sens? Cartea Eclesiastul zice că da.

Dar oare, merită să îți dai viața de dragul celor pe care-i iubești? Întreg Noul Testament zice că da. Este cu adevărat Dragostea cel mai tare lucru de pe lume? În epistola sa trimisă corintenilor un învățat din vechime pe nume Saul devenit Apostolul Pavel spune că da.

Ultimul capitol al cărții are drept titlu o întrebare simpatică: „Oare mai are Dumnezeu vreun viitor?” Autoarea concluzionează:

„Ideea antropomorfă de Dumnezeu ca Legiuitor și Conducător este inadecvată pentru lumea postmodernă. Totuși, ateii care s-au plâns că ideea de Dumnezeu este nefirească nu au avut dreptate până la capăt. Am observat că evreii, creștinii și musulmanii și-au format idei izbitor de asemănătoare despre Dumnezeu, care prezintă și similarități și cu alte concepții despre Absolut. Atunci când încearcă să găsească sensul capital și valoarea supremă a vieții lor, mintea oamenilor se îndreaptă spre o anumită direcție. Nu o fac pentru că ar fi constrânși, ci din cauza unei atitudini inerente ființei umane.”

Teritoriul acesta al Sacrului e vast și deloc plictisitor. Hărți există. Căutătorii sincer interesați nu vor fi dezamăgiți în căutările lor. Ba chiar, unii vor descoperi, pe cale fiind, că au fost deja găsiți. De către cine și cum? Dumnezeu știe.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€