Via Transilvanica. Să te fereşti de omul roş şi când îţi arată traseul!

E momentul tragic când, neavând haine curate, mirosind a balsam, începi să faci compromisuri. De exemplu, un tricou scos cu delicatețe de la sectorul de „jegoase” și bine aerisit peste noapte se califică drept valabil pentru o nouă zi de purtare.

Geograful nostru, Cristi Flueraru, ne-a trimis noi hărți. Mergem la Eugen, la fabrica de lactate Carmolact, să le printăm. Ne înfundăm cu iaurt și chefir fără regrete, deși nutriționiștii puriști se jură că omul n-ar trebui să mănânce lactate, că, dacă mănâncă, se va numi „papă-lapte”.

Abandonăm fără urmă de regret corturile, fiindcă vrem să verificăm instinctele locale în materie de cazare. Până acum, în afară de nea Vasile din Blidireasa, nu ne-a prea ieșit.

Păstrăm saci de dormit și saltele, plus un laptop patetic, învelit într-un sac de nailon. Suntem gata să dormim pe bani în orice cameră, șură, grajd, verandă.

Problema e că, nebărbieriți, transpirați și copți de soare cum suntem, se pare că inspirăm mai multă spaimă decât oportunități de afaceri cu parfum local.

Oricât ne oferim și întrebăm în jur dacă ne primește cineva, ori suntem pasați spre alții, ori refuzați pe față. Există, mai ales în locurile izolate, o spaimă fatală de „străin”, văzut mai degrabă ca suspect decât ca posibil prieten.

Te prinzi de chestia asta din privirile oamenilor, din limbajul lor non-verbal.

Din mers, vreme de vreo 2 kilometri, rememorăm împreună cu Mircea scena teribilă din Evanghelia după Luca a celor doi ucenici aflați în drum spre Emaus, deznădăjduiți de moartea prietenului lor Iisus.

Pe tăcute, Mesia cel înviat se lipește de ei pe drum și începe să-i tragă de limbă. Dar ochii lor sunt împăienjeniți, ca să nu-l cunoască din prima. Tot ce văd ei e un străin singur.

Mesia e străinul prin excelență, mereu delocalizat, mereu în mișcare, mereu făcând cele mai surprinzătoare gesturi și afirmații, deci mereu suspect.

Cei doi îl chestionează: „Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat zilele acestea”…

Și așa începe, din vorbă în vorbă, poate una dintre cele mai frumoase povești despre mister și prietenie din Evanghelii. Drumul, văzut ca potențiator de revelații.

Pentru noi, pribegii, urmează o etapă de asfalt până la Batoș, de unde va începe marea bălăurire pe coclauri. Doar că noi încă nu știm asta. Așa că luăm în primire comuna, altfel foarte dichisită.

Când intri într-un loc cu totul nou, mici detalii din primii 100 de metri te ajută să-ți dai seama dacă primarului îi pasă de oamenii lui sau îi lasă în plata Domnului.

De exemplu aici, la Batoș, nu doar că există parcuri de joacă, trotuare, ghirlande cu flori, ci și o statuie cu un măr uriaș, aflată lângă o coloană a infinitului, toate în fața unei biserici cu un aer foarte rusesc, așa cum am văzut anul trecut prin Siberia.

Într-un părculeț, un bolovan uriaș e vopsit și convertit într-o buburuză. Lângă el, un panou pe care sunt scrise îndemnuri menite să trezească conștiințe și reflexe comunitare:

„Îți iubești comuna și satul, fi (hopa, un consilier a mâncat un „i”) cetățean responsabil! Desfundă-ți podețul, igienizează-ți șanțul, trotuarul și spațiul din fața proprietății. Toaletează și văruiește pomii din dreptul gospodăriei. Repară-ți și igienizează gardul și fațada casei. Nu arunca gunoaie pe spațiul public. Noi toți, ceilalți, îți mulțumim”.

E duminică și totul pare amorțit. Sebi și prietenul lui vin de la magazin, povestind. Au fost trimiși după bere.

Mergem și noi acolo, să aflăm de la oameni pe unde ar fi cel mai bine să o luăm spre Reghin, ca să evităm asfaltul, cât de mult.

Acolo, deformație de fotograf, remarc imediat că, sub o mare umbrelă roșie, stau trei tipi în tricouri roșii, plus un bătrânel grăsuț și jovial, nea Relu, care sărută periodic cu tandrețe o grenăduță de bere amăruie, doar pentru bărbați puternici, ceea ce o fi fost și el cândva.

Îmi aduc aminte cum, în basme, eroul e mereu sfătuit să se ferească de Spân și mai ales de „Omul roș” și de sfaturile lui, care pot duce la pierzare.

Aici, rolul de „Om roș” îl joacă șeful de magazin, un tip simpatic, cu aer intelectual, care, după fibră și tendon, pare pasionat de sport, în speță schi de tură.

Aplecați deasupra hărților, urmează dezbateri aprinse pe unde ar trebui să o luăm, întrerupte de „Dumneata să taci, nea Relu!”, ori de câte ori nea Relu, vajnic stâlp de cârciumă, propune ceva reconfigurare de traseu. Din nemișcarea lui, emite păreri savante despre mișcare.

„Urcați dealul ăla, mergeți așa pe coamă până dați de o colibă părăsită, de acolo vedeți viile de la Crama Liliac, apoi coborâți în vale la o adăpătoare și tre’ să ajungeți mult în dreapta, până vedeți un colț de pădure de stejar. No, apoi de acolo coborâți în șoseaua care duce la Reghin”.

E interesantă geografia din capul oamenilor. E răspicată, fermă. Mai e și romantică, simplă, ideală, doar că nu prea are de-a face cu realitatea din teren.

Cert e că oamenii în roșu ne amețesc cu argumente dintre cele mai convingătoare. Din pricina lor, hălăduim sus-jos pe coclauri cam 14 kilometri.

Ocazie cu care mai bifăm o axiomă: părerile oamenilor de cârciumă nu se pupă niciodată cu cele ale ciobanilor de pe coline.

De cum dăm de unul − îmbrăcat și el, ca un blestem, tot în roșu −, ne dăm seama că suntem niște biete victime ale dezinformării. Ciobanul arată cu toiagul taman înspre alte direcții decât nea Relu & team.

La o descălțare de bocanci, Don Tomasso adoarme ca un sac de cartofi în zumzet de greieri, în timp ce câini de stână ne latră neconvingători și căprioare răzlețe sar prin lanuri, fără griji. Parcă ești într-un desen animat cu Bambi.

Dar nici o cărare falsă și nici un mărăcine nu ne pot întuneca ziua. Peisajul e atât de blând, de parfumat cu flori de sânziene și blană de oi, încât ne bucurăm și de rătăcirea asta, fiindcă ne amintește cât de important va fi pentru noi să marcăm cât mai precis și ritmic acest El Camino transilvan.

Marea bucurie pe adevăratul Camino nu înseamnă musai să ai revelații mistice la Santiago de Compostela, cât să știi mereu că te afli în mers exact pe drumul care trebuie.

Urmărești săgeata galbenă și te adaugi șuvoiului de pelerini aflați în mișcare, în căutarea unui sens. Uneori, acest sentiment de siguranță și apartenență poate fi mai important chiar decât ținta finală.

La un moment, lângă un lan de grâu, dăm peste o căruță plină de copii mânând doi cai, râzând tare și vorbind cu noi în engleză, fiindcă ne cred străini.

Facem poze, povestim. O fătucă mai răsărită zice să-i trimit musai poze pe mail. În mână are un aifon. Adresa ei e pinkcat@… Mi-o trece cu mânuța ei la Notes, că eu n-am ochelarii de vedere la mine. Calul fornăie și prietenii chicotesc, dându-și coate.

Ce situație! Nativii digitali de la țară, în vacanță, croșetând idile într-o căruță, pe un deal, dând nas în nas cu patru ciudați cam ofiliți, sprijiniți în bețe, cărându-și în spinare trecutul comunist, care pentru ei, elevi de liceu, nu înseamnă nimic altceva decât încă o lecție de istorie oarecare, cam abstractă, numai bună de extemporal.

E o ciocnire de generații iscată dintr-o mare rătăcire.

Adevărul e că nimic, dar nimic nu e întâmplător într-o lungă călătorie pe jos. Totul se leagă, totul capătă sens, doar că totul trebuie înțeles privind mereu înapoi, peste umăr.

Iar acest jurnal al meu încearcă să lipească retroactiv mici piese din puzzle, nu doar se pune de-a curmezișul fireștii uitări omenești.

Și intrarea triumfală în orașul instrumentelor muzicale Hora, cu trotuare frumoase și drepte, după mai bine de 25 de kilometri de umblătură în zig-zag, e încărcată de promisiuni cu parfum de civilizație și, mai ales, de bere craft rece, pe numele ei Csíki Sör.

Parcă niciodată nu mi-a fost mai drag don Tomasso ca în clipa în care a apărut în ușa pensiunii cu patru astfel de exemplare, plus un zâmbet larg din sufletul său pe jumătate maghiar.

Și, pe o terasă cochetă, ne-am uitat cu plăcere cum le-au tras-o mexicanii la nemți. Era primul ciob de meci de la Mondialele 2018. Cică în momentul golului, seismografele din Ciudad de Mexico au înregistrat un mic cutremur. Bucuria unei națiuni în delir.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Celelalte părţi ale seriei:

1. Via Transilvanica. Din Tihuța până la nea Vasile din Blidireasa, omul care a inervat ursul

2. Via Transilvanica. Suspecţii de serviciu de la vila lui Ceaușescu

3. Via Transilvanica. Din Şieu pân’ la Monor, drumul e un basm de flori

4. Via Transilvanica. Să te fereşti de omul roş şi când îţi arată traseul!

5. Via Transilvanica. Slalom printre sate părăsite și Cristoși sculptați până în ținutul mândrilor secui

6. Via Transilvanica. Traiul bun de la Sovata ne ispitește să rămânem pe vecie

7. Via Transilvanica. Marea sete de pe Drumul Mariei și sfânta împăcare din Atia

8. Via Transilvanica. Căderea din paradis într-un han depresiv din Lupeni

9. Via Transilvanica. Părăsim lumea satelor pentru a redeveni anonimi perfecți în Odorhei