Via Transilvanica: El Camino de România

Via Transilvanica propune un sens. Acest drum de lungă distanță va însuma la final 1000 de kilometri și va străbate țara de la nord la sud, trecând printr-o spectaculoasă diversitate etnică și culturală. Ea se revelează progresiv doar celor dispuși ca, pentru o vreme, să se metamorfozeze din turiști de ocazie în pelerini de anduranță. 

Via Transilvanica seamănă, peste toate, cu un act de credință. Iar credința constă în faptul că acest El Camino românesc va funcționa, că oamenii chiar vor umbla cu miile pe el, an de an. Și umblând, vor lăsa drumul să le intre prin toți porii și să-i transforme. Și schimbându-se, vor înțelege cu totul altfel cine suntem ca națiune, de unde venim și încotro merită să ne îndreptăm.

Nu în ultimul rând, acest drum de lung parcurs întruchipează o nostalgie a întoarcerii acasă. În inima multora dintre cei plecați printre străini, fie ei chiar împliniți, fericiți și perfect adaptați, stă cuibărit un mic Odiseu sperând că, într-o bună zi, se va întoarce la origini, acolo de unde a plecat totul.

E chemarea acelui pământ unde crește ceapă verde primăvara, unde sunt căpițe de fân risipite pe dealurile încinse de soarele verii, sunt mirosuri de zacuști și de frunze moarte toamna, plus afumături și gust de murături menite să ne petreacă peste iarnă, cu bine. Cu toții avem rădăcini, iar, în clipe de cumpănă, acestea ne cheamă răspicat, pe nume.

Dar, toți aceia care am ales să rămânem locului știm prea bine niște lucruri: că țara e cam îndelung abuzată, un pic greșit alcătuită, coruptă, înapoiată și haotică. Știm însă și că, uneori, poate fi atât de frumoasă și surprinzătoare, că-ți vine să-i ierți totul.

Mai știm că deja, de sărăcie și exasperare, vreo 4 milioane de compatrioți și-au luat câmpii, vreo 2 milioane din cei rămași acasă nu muncesc mai nimic, iar numărul pensionarilor crește amenințător de constant. Cu toate acestea, vedem că există pete de lumină și oameni remarcabili, capabili de fapte uimitoare. Peste toate acestea, se așterne ca o pulbere fină de zăpadă, speranța.

În acest orizont al speranței ne ducem noi azi zilele în România, fiindcă altfel nu se poate. Stăm locului și ne vedem de lucru, fiecare cu chemarea lui. Lev Tolstoi scrie frumos în jurnalul său că „singura preocupare ce ar duce la o mai bună rânduială socială este lucrul oamenilor asupra lor înșiși”.

E greu uneori să realizezi că faci exact ce trebuie, să te împaci cu tine însuți și cu lumea, e greu să îngropi frustrările odată cu securea războiului, dar poate merită încercat. Nimic nu ajută mai mult la asta decât un drum lung, făcut pe jos, zile la rând. O vreme te tot gândești, apoi ți se golește mintea, lași drumul să cugete pentru tine, iar la final, constați că ai deveni un pic mai ușor și mai limpezit.

În 12 iunie 2018, la Alba Iulia, în fața clădirii unde s-a semnat actul Unirii, într-un an centenar ridicol de prost gestionat, colmatat de festivisme goale de sens, o mână de oameni adunați în jurul Asociației Tășuleasa Social au lansat un proiect ciudat. Ei au propus marcarea și omologarea unui drum de pelerinaj, un traseu turistic surprinzător, o cale menită să unească oameni, comunități, destine.

Oamenii aceștia, antrenați ani la rând în diverse proiecte de voluntariat, inclusiv amenajarea unei cărărui tematice prin Munții Călimani, au venit cu tema făcută exemplar și cu un plan de bătaie pe termen lung.

Și-au imaginat că vor putea marca 20-30 de kilometri pe an, apoi vor obosi, poate vor chiar muri, iar cu puțin noroc, peste ani și ani, alții vor prelua ștafeta. Iar cândva, atunci când va fi gata, drumul cel nou, tăind țara în două din Bucovina până la Dunăre, va putea spune povestea acestei patrii, poate mai subtil decât toate manualele de istorie și geografie luate la un loc.

Via Transilvanica propunea, cu îndrăzneală, o neașteptată așezare în problemă, chiar un fel de „lucru al oamenilor asupra lor înșiși”, vorba lui Tolstoi. Inițiatorii acestui traseu nu doreau să se mulțumească doar cu mâzgălirea unor pomi cu un marcaj și cu niște indicatoare, spunând călătorului: pe-aci ți-e drumul.

Era vorba de ceva mult mai serios și mai costisitor pe toate planurile: de stabilirea unei rețele de poteci și drumuri publice, aprobate de administrațiile locale a 10 județe, de împărțirea traseului în câte aproximativ 20 de kilometri, atât cât poate duce un călător zilnic și, mai ales, de activarea comunităților prin care trece, în tentativa de a găsi facilități de aprovizionare, odihnă, cazare, masă.

Dar cum știm că diavolul adoră cuibărirea în detalii, acestea au venit în avalanșă, imediat după ce necuratul și-a vârât coada. Și a început o luptă surdă din tranșee, cu sacrificii și costuri nebănuite, o luptă care însă, va continua până la finalizarea acestui drum, cu orice preț și cu orice pierderi colaterale.

Peste toate acestea, se adăuga și marcarea traseului cu niște borne de andezit grele de 230 de kilograme înfipte într-un soclu de ciment din kilometru în kilometru, fiecare fiind o mică operă de artă, personalizată prin efortul unor sculptori mai mult sau mai puțin cunoscuți.

Era deci vorba despre o mega-expoziție de sculptură întinsă pe 1000 de kilometri, străbătând 2000 de ani de istorie și celebrând 100 de ani de la Mare Unire. Cifrele păreau să arate perfect, dar…

Oare cum sunau toate acestea în urechile unor instituții ale statului nu doar fără vocația monumentalului, ci aproape incapabile de a construi niște rețele decente de drumuri, neputincioase în a se reforma și a stopa furtul de lemn, ba chiar de a se autoguverna și de a respecta până și niște legi cam strâmbe, încropite de aleșii țării parcă pe șervețele de cârciumă, la o chermeză prelungită până dimineața, la ciorba izbăvitoare de burtă? Sunau de-a dreptul de speriat!

Totul se lega frumos la nivel de idei, mai puțin două mari necunoscute:

1. De unde fonduri pentru așa o trăznaie?

2. Dacă n-o să umble nimeni pe acest drum?

Noroc că frumusețea acestui proiect constă în permanenta furnizare de surprize și mirări răsărite aparent de nicăieri.

În scurtă vreme, Via Transilvanica a vrăjit mințile multora. Ca într-un vis, parcă din pământ, au răsărit partenerii de drum, unii gata să investească în el, alții să creeze un site și un app, s-au activat sute de voluntari gata să pună umărul și, mai ales, s-au deșteptat mulți români plecați departe. Iar aceștia au început să facă masiv donații. Și totul a devenit dintr-o simplă idee, o sarabandă incontrolabilă de fapte legate între ele.

Acum când scriu aceste lucruri, privesc înapoi pentru a constata o serie incredibilă de miracole, de nebănuit în 12 iunie 2018, la doar un an și ceva de la inaugurare.

La această oră se poate umbla efectiv pe 398 de kilometri trasați, marcați, cu borne sculptate înfipte în ciment și indicatoare călăuzindu-te pe te miri ce munți și văi, tocmai de către administrațiile locale, care s-au dovedit a fi surprinzător de implicate și cooperante.

S-a bătut în cuie traseul și s-a împărțit în 7 regiuni distincte, fiecare având identitatea sa. Ghidul de călătorie conținând detalii legate de fiecare etapă de drum deja marcat, cu potențiale ramificații, facilități și posibilități de casă și masă este gata, tradus în 3 limbi și pus la dispoziția călătorilor pe situl viatransilvanica.com. Alte 300 de borne gata sculptate își așteaptă acum în curtea campusului marea lor călătorie prin țară, începând cu dezghețul primăverii 2020.

Iar vestea cea mai bună e că sute de oameni s-au preumblat deja sau au pedalat pe drum, au testat calea, au trimis reacții și s-au lăsați re-vrăjiți de o țară parcă nouă, de existența căreia nu știau mare lucru deși, întâmplător, locuiau în ea.

Fiindcă, mergând așezat la pas, pe drumuri și prin locuri nebănuite, totul ți se descoperă cu bunele și relele laolaltă, altfel decât ți-ai fi imaginat vreodată: ți se revelează locuri de o frumusețe sfioasă, îți răsar în cale oameni interesanți, afli de proiecte surprinzătoare ale unor necunoscuți, realizezi că totul poate fi de poveste, dacă ai răbdare să cauți, să observi și să asculți.

Alături de o mână de prieteni ne-am apucat de străbătut bucăți din acest drum, încă pe vremea când doar dădeam târcoale ideii, în minte având întrebare: „Oare cum ar fi dacă?” Încercam să vedem dacă merită, dacă e frumos sau urât și mai ales, ce ar putea găsi interesant alți potențiali călători pe acest traseu? Dar pe străini, oare ce i-ar fermeca? Dar ai noștri plecați departe, la ce ar tresări?

Așadar, într-o bună, zi am plecat din campusul Tășuleasa Social pe jos și, vreme de 10 zile, am tot mers până la Odorheiu-Secuiesc în ceea ce numim Terra Siculorum, ținutul secuilor. Am descris fiecare etapă de traseu într-o serie de 10 articole. Le găsiți începând de aici.

Acum urmează restul. Tot restul. Fără rest. De ce? Fiindcă o astfel de cale inițiatică merită descrisă pe măsură, cu acribie, după ce absolut fiecare etapă a fost străbătută la pas și documentată atent. Unele bucăți de traseu le-am umblat deja în sens invers, uneori cu prieteni, alteori singur, însoțit zile în șir doar de cățelul Puck, pe care nu o dată a trebuit să-l apăr de confrații lui. Am trecut prin aceleași locuri, am notat unele noi și am dat peste oameni pentru care va merita să revin și a treia oară.

„Păi, și nu va fi plictisitor?” vă veți întreba. Mai ales că uneori drumul trece prin locuri cam neumblate și pustii, populate doar de animale sălbatice, hoți de lemne și stâne de oi? Nu știu, rămâne de văzut, asta depinde de povestitor.

Să nu uităm vorba lui Ray Bradbury: „Jumătate din plăcerea unei călătorii e asigurată de estetica rătăcirii”. Iar rătăcirea nu e neapărat geografică. Drumul este, până la urmă, o poveste mai complexă însumând idei precum plecare, rătăcire, regăsire și întoarcere acasă.

Eu unul am constatat că, pe Via Transilvanica totul poate spune o poveste: și nervurile de pe frunzele copacilor și gunoaiele din șanțul de pe marginea șoselei, ba chiar și praful ridicat de TAF trăgând lemne furate din averea nepăzită a statului. Vorba Cărții: când toate vor tăcea, pietrele de pe drum vor vorbi.

Vom pleca așadar din nord, de la kilometrul zero, de la borna din poarta Mănăstirii Putna. Vom începe cu o serie de patru articole din și despre Bucovina. Ne vedem pe obcine, în curând.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Celelalte părţi ale seriei:

1. Via Transilvanica. Din Tihuța până la nea Vasile din Blidireasa, omul care a inervat ursul

2. Via Transilvanica. Suspecţii de serviciu de la vila lui Ceaușescu

3. Via Transilvanica. Din Şieu pân’ la Monor, drumul e un basm de flori

4. Via Transilvanica. Să te fereşti de omul roş şi când îţi arată traseul!

5. Via Transilvanica. Slalom printre sate părăsite și Cristoși sculptați până în ținutul mândrilor secui

6. Via Transilvanica. Traiul bun de la Sovata ne ispitește să rămânem pe vecie

7. Via Transilvanica. Marea sete de pe Drumul Mariei și sfânta împăcare din Atia

8. Via Transilvanica. Căderea din paradis într-un han depresiv din Lupeni

9. Via Transilvanica. Părăsim lumea satelor pentru a redeveni anonimi perfecți în Odorhei