Jurnalul Fericirii. O rememorare la 30 de ani de la apariție (partea întâi)

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la ediția princeps a unei cărți ce, într-un fel, mi-a schimbat viața: Jurnalul Fericirii, semnat de Nicolae Steinhardt.

Nu cred că aș putea celebra mai frumos binele nesperat care mi s-a făcut decât printr-o recunoaștere și o reafirmare a adevărurilor descoperite acolo. Iar din această poveste nu putea lipsi omul care mi-a revelat această carte.

De atunci o recitesc recurent, doar ca să descopăr că mesajul cuprins între filele ei se tot schimbă, în mod straniu, odată cu mine. Îmbătrânește ciudat, rămânând parcă la fel de verde ca pe vremea când eram student și credeam că peste primăvara lumii n-o să vină niciodată iarna.

Aceleași foi îngălbenite prinse între coperte uzate, re-legate să nu se destrame și însemnate cu unelte de scris demult aruncate, își revelează acum noi sensuri, dovedindu-se de o prospețime nebănuită.

Așa ceva n-am pomenit cu nicio altă carte în afara Scripturii. Doar Cartea e în stare ca, la fiecare deschidere, să se deschidă mereu spre o nouă cheie de lectură și de înțelegere. Fiecare psalm rezonează diferit, în funcție de nevoie, dispoziție sau lecturi adiacente.

În acele vremuri, pe Steinhardt îl crezusem un critic literar oarecare, nu aveam habar cine era, de fapt. Din singura sa carte citită de mine, una cu un titlu ciudat (Prin alții spre sine) cel puțin, cam așa reieșea. A trebuit să apară profesorul Virgil Ciomoș, deghizat pe atunci în profesor de logică și filosofie, proaspăt răsărit în universitate tocmai de la Bistrița, pentru a-mi deschide ochii spre o cu totul altă realitate, una de-a dreptul nepământeană.

Domnia sa a fost unul dintre cei cărora părintele Nicolae le-a încredințat manuscrisul Jurnalului numit și Testament literar, cu misiunea de a-l publica postum. Iar în 1991, la plinirea vremii, profesorul Ciomoș a dus cu onor la capăt această ultimă dorință a autorului.

Apariția Jurnalului Fericirii a fost un șoc cultural major, un moment de turnură. Criticul literar tocmai făcuse loc unui mistic nebănuit, de categorie grea. Cartea sa ascunsă, scrisă în minte și rescrisă tot din memorie a fost pentru mine poate cea mai puternică revelație post revoluționară. Nu mi-am imaginat niciodată că dintr-o temniță comunistă de cea mai joasă speță poate izvodi, cu o asemenea forță, taman fericirea.

“Ciudată lucrătură a harului, merită aprofundată“, mi-am spus, fără să-mi imaginez că aprofundarea va dura restul vieții.

De la prima sa publicare, acest volum a cunoscut numeroase reeditări și versiuni, atingând tiraje impresionante. Cu toate acestea, cunosc puțini oameni care să fi receptat cartea în profunzime, după cum merită. Ba chiar unii cititori de calibru mi-au mărturisit că le-a fost imposibil să o ducă la capăt.

Această ediție princeps uzată o mut și azi după mine prin camere și, după 30 de ani, nu încetez să mă minunez cum de încă funcționează, cu o precizie elvețiană, mecanismul ei miraculos de declanșat revelații și aduceri aminte.

Când am momente de amnezie și uit de potopul de binecuvântări căzute peste capul meu nevrednic, într-o cantitate de har de-a dreptul nesimțit de copleșitoare, când mă mai întreb, ca prostul, oare de ce am rămas în țara asta neașezată, în timp ce aproape toată familia mea se scaldă bine-mersi sub soarele californian sau am dubii chestionând de ce mai merită să fii creștin într-o lume unde acest fapt a ieșit cu totul din modă, redeschid Jurnalul Fericirii și mă trezesc din reverii. Cuvintele descoperite acolo au darul de a repune în act întrebările fundamentale:

„Numai creştin fiind mă vizitează – în pofida oricărei raţiuni – fericirea, ciudat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu – crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului (…) Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi nu fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine.”

Îmi reafirm astfel, șovăielnic și bâlbâit, propriu crez de a fi prezent în această lume, însă fără a-i aparține în întregime, agățându-mă de un cotidian nepalpabil și nepământean, de a fi mereu conectat la o meta-realitate, exact ca tânărul tatuat cu căști în urechi din stația de autobuz, în mintea căruia răsună o cu totul altă muzică decât zgomotul traficului irespirabil de ora 5 după masa.

O să-i fiu așadar veșnic recunoscător profesorului Ciomoș care, cu infinită răbdare și blândețe, și-a pierdut pe atunci vremea cu un neavenit ca mine într-ale spiritualității și filosofiei, punând în act toată retorica sa fermecătoare, încercând toate șmecheriile posibile și folosind tot arsenalul de momeli literare din dotare, pentru a-mi deschide mintea, să pricep ceva dincolo de cele văzute.

Fiindcă ce altceva înseamnă credința decât această stranie „încredințare în lucruri care nu se văd” și nu pot fi apucate? Pretextul cursurilor de logică a fost, de fapt, o stimulare a acestui mușchi invizibil, antrenându-se pentru o realitate lipsită de consistență, dar care în viața unui om poate face diferența. Iar în clipele de încercare, chiar toată diferența.

Așadar, printr-o subtilă îndrumare, am ajuns să fac cunoștință cu lucruri nebănuite și transformatoare, cum ar fi Patericul Egiptean, scrierile lui Andre Scrima, tainele mișcării Rugul Aprins și mai ales, să fac cunoștință cu acest personaj cu totul uimitor, revelat deplin în Jurnalul său fericit.

Am descoperit astfel cartea de căpătâi a unui scriitor de o forță nebănuită, un Jurnal al cărui manuscris a fost conceput în pușcărie, redactat în libertate, confiscat de securitate, rescris din memorie și mai apoi încredințat în secret spre publicare unui tânăr ucenic posesor al unei Dacii 1100 galbene în care, cu nemeritată onoare, m-am fâțâit și eu de câteva ori prin orașul pe atunci gol, adică plin de locuri de parcare, absolut oriunde te tăia capul.

Domnul profesor era atât de mare în acea mașină caraghios de subdimensionată (oficial numită automobil), încât mai că o umplea. Te așteptai ca mai-mai să scoată capul pe sus, prin capotă.

Îl țin minte cocârjat peste volan, gesticulând și vorbind cu înfocare despre aventurile sale alături de părintele Nicolae în încercările lor de a fenta autoritățile, doar ca să aterizeze ad hoc pe la diverse mănăstiri sau cenacluri secrete de prin Beclean, uneltind și punând la cale scrisori de protest și revoluții, asumându-și riscuri imense în acele vremuri tulburi, de final de epocă de aur și minciună, însă care, pe atunci, păreau veșnice și de nebiruit.

După 30 de ani am reluat dialogul cu maestrul meu parcă exact de unde îl lăsasem cândva. Întocmai ca pe vremuri, am dat glas nedumeririlor mele de student obscur și am livrat întrebările, iar domnia sa a venit cu răspunsurile.

Cu această ocazie, spiritul revoluționar, nobil și neîmblânzit al părintelui Nicolae – acest evreu sclipitor, convertit creștin ortodox, în fapt un personaj cu totul neortodox, ecumenic și absolut universal valabil, s-a relevat din nou, surprinzător de proaspăt și fericit.

Domnule profesor, unde s-au dus și cum de s-au scurs, iată, treizeci de ani de pe prima publicare a Jurnalului fericirii? În ciuda trecerii vremii și transformării lumii, Jurnalul „închide” între copertele lui o deschidere și o prospețime inegalabile. Lectura sa pare, în mod straniu, mereu vie și revelatorie. Oare cum e posibil acest lucru? Presupunând că vă întoarceți periodic la el, mă întreb: ce îl face să reziste la relectură?

Din simplul fapt că cineva scrie mai mult decât o propoziție, înseamnă că reia același lucru în alt fel. Este o demonstrație din logica matematică – orice deducție este o redefinire. Tot timpul mai spunem o propoziție pentru a defini ceea ce ne scapă.

De fapt, lectura Jurnalului este, de prima dată, o relectură. După cum știm, există două variante ale Jurnalului, din diferite motive. Adică e și o rescriere. Nemaivorbind de faptul că eu am primit cele două manuscrise cu ultimele corecturi, adăugate cu mâna, peste dactilogramă.

De ce este atât de incitantă o relectură de acest fel? În primul rând, fiindcă e vorba de tipul de scriitură pe care îl folosește părintele Nicolae. E o scriitură pe care el o pune în mod conștient în legătură cu Proust, iar aici este ceva cu totul și cu totul revoluționar petrecut în secolul al XX-lea, prin doi mari scriitori care au deschis un soi de perspectivă spirituală asupra a ce înseamnă funcțiunea scriiturii.

Iar această funcțiune, Părintele ne-o propune în mod explicit. Este vorba despre Joyce și Proust. Joyce vorbește despre epifanii. Proust vorbește despre experiențe accidentale, dar nu arbitrare. Astfel, asocieri care aparent nu au nimic de-a face una cu alta, ajung să rezoneze totuși.

Acesta este modul de a scrie al părintelui în ceea ce privește Jurnalul, respectiv un fel de puzzle, de combinatorică. Avem deci lucruri care vin din anchetă, succedate de amintiri din copilărie, cum ar fi clopotele Bisericii Capra sau alte flash-uri. E deci un mod de a sugera sensul, un sens care scapă intenției de interpretare, inclusiv în ceea ce-l privește pe autorul însuși. Mesajul, sensul circulă liber printre aceste mici piese aparent disparate de proză scurtă.

În Jurnal avem două tipuri de astfel de asociații. Avem rubrica BUGHI MAMBO RAG unde regăsim tot felul de asociații libere, după cum ar spune Freud, care redau și ele atmosfera unei vieți de penitenciar. Celelalte sunt asociații nu fără sens ascuns, ci care mai degrabă doar sugerează, spunând lucrurile pe jumătate.

Cel mai bun termen pe care l-aș putea invoca în acest context este inter-zis, un termen inventat de Lacan. Adică, ceea ce este de taină nu poate fi spus direct, iată ce ne sugerează această cratimă dintre inter și zis. Acesta este păcatul adamic. Adam a crezut că adevărul este un măr, un fruct. Adevărul însă, este tocmai acest inter-zis dar scris cu liniuță, ceva care se dă printre ceea ce noi încercăm să înțelegem.

Pe de-o parte, întotdeauna când citești sau recitești Jurnalul se creează alte rezonanțe între aceste mici proze, care-l compun. Pe de altă parte, se deschide o dimensiune de taină, care nu poate fi epuizată, deoarece aceasta este esența tainei – anume aceea de a nu putea fi epuizată.

Or, maturitatea scrierii părintelui Nicolae a constat tocmai în aceasta – de a nu fi un pedagog, de a nu fi unul care dă lecții sau interpretează ceva, ci care sugerează că prezența lui Iisus este o prezență intertextuală, ca să spunem așa. Sau hipertextuală. Și atunci, în funcție de ce experiențe ai tu, când recitești Jurnalul găsești cu totul altceva. Acest lucru se petrece în funcție de cum evoluezi tu ca om și la ce nivel ai putea să rezonezi cu textul însuși.

Deci aici este, cred, una dintre explicațiile posibile referitoare la prospețimea relecturii – totul se dă printre aceste zisuri. Se dă ceva clar, care este un sens, însă pe care părintele însuși nu l-a putut reamorsa decât prin reamintire. Nu e ceva ce s-a dat în trecut, nici nu se dă în prezent, ci este o rezonanță, care face ca să existe un legatto, de care nu îți dai seama în viața ta, decât pe frânturi – două lucruri ce rezonează și par legate de un destin, dar care nu se oferă cu totul, dintr-o dată.

Cred că acesta este modul cel mai propriu pe care îl folosește aici părintele. Unii ar putea spune că e o scriitură postmodernă, deși pentru mine postmodernismul are conotații care se distanțează de această dimensiune spirituală. Tocmai această fragmentaritate poate sugera ceva ce se află dincolo de text.

Îl comparați pe părintele Nicolae cu Don Quijote. Vă simțiți în continuare scutierul său? Se știe, Dumnezeu lucrează prin oameni în chip tainic. Mă întreb totuși, ce ați făcut, cum de i-ați câștigat părintelui inima, de a fost în stare să vă încredințeze ceva atât de prețios precum manuscrisul Jurnalului și mai ales, să vă însărcineze, cu limbă de moarte, publicarea lui?

Aici numai el știe ce a văzut și cum a făcut. Ce știu e că n-am încercat niciodată să-i câștig inima, însă nu pot să nu aduc aici în discuție momente aparținând ființei sale de taină, care uneori se revelau totuși.

Cu siguranță a văzut el ceva, mai ales că era puțin înainte-văzător. Nu o dată mi-a dat de înțeles acest lucru, dar rămâne de văzut ce se va împlini în ceea ce mă privește. Dacă se va întâmpla, atunci o să las după moartea mea câteva lucruri care nu pot fi altfel mărturisite. Am câteva astfel de încredințări din parte-i, dar nu vreau să forțez cu nimic spusele lui.

Însă acest fapt explică modul în care face din acest Jurnal proba unei fericiri greu de înțeles pentru unii. Părintele avea încredințarea unei victorii a lui Hristos, una care există deja. Ceea ce se așteaptă de la noi e doar să înțelegem și să asumăm ceea ce a făcut El, ocazie cu care ne-am face prietenii Lui. Altfel spus, tot ce ni se cere e să pricepem misterul Crucii.

Ce revelații v-a trezit prima lectură a acestui manuscris, purtând numele de cod „marfa” și pe care l-ați ascuns împreună în podul mănăstirii? Cât de valabile sunt aceste revelații azi?

Se leagă într-un fel cu întrebarea de dinainte. Încă de la prima mea întâlnire cu dânsul, părintele Nicolae a lansat o idee asupra căreia a insistat pe parcursul întâlnirilor noastre – să fiu încredințat că Hristos vrea să mă facă fericit. La acea vreme, nu știam că e posesorul Jurnalului Fericirii.

Există aici ceva care poate să smintească. Trăiam pe atunci în vremurile triste ale anilor ’80, de culme a degringoladei comuniste, a întunericului, a minciunii și a delațiunii. Dar, ceea ce transmitea el ca revelație în acest context era un anumit sens al suferinței, un sens care ne scapă, evident.

Această revelație era de fapt o invitație – de a fi părtaș la un anumit destin. Acesta era sentimentul în momentul când îl întâlneai. Era posesorul unui destin pe care îl urma, iar tu puteai să faci parte sau nu din el. Era o libertate pe care ți-o acorda dar, în același timp, aștepta și un soi de angajament din partea ta, o decizie care ținea de demnitatea ta umană.

Toate acestea presupuneau un drum mai dificil, însă sensul lui final era tocmai acesta – de a te face fericit. Aceasta este, cred, cea mai importantă revelație pe care mi-a transmis-o.

E greu să vorbim despre așa ceva, mai ales acum, când vedem cum în jur totul parcă se prăbușește. Dar, încredințările pe care le primim de la toți cei care au trecut printr-o experiență spirituală sunt că tocmai aproprierea fericirii produce toate aceste convulsii. Așadar, să avem grijă să nu ne smintim, să nu ne pierdem cu firea.

Vă puteți aminti puțin de riscurile asumate și punerea la cale a teribilei aventuri legate de această carte menită să arunce în aer un întreg regim comunist, aproape cu forța Arhipelagului lui Soljenițîn, într-o vreme când nimeni nu prea spera sau intui că regimul ar putea cădea în decembrie ‘89?

Drept să spun, acoperit fiind de harul părintelui, n-am simțit niciodată ca mi-am asumat vreun risc. Singura teamă a mea a fost ca nu cumva soția mea să dea peste manuscris. Drept urmare, l-am ascuns atât de bine, încât să fiu sigur că nu o expun și pe ea.

De fapt, nici măcar nu l-am deschis. Erau niște pachete sigilate, iar părintele Nicolae mi-a spus să nu le deschid decât atunci când sunt sigur că le voi putea publica. În acest fel, erau protejați și cei care erau amintiți în Jurnal, iar eu dacă voi fi prins și forțat să spun anumite nume era mai bine să nu le știu.

Am făcut întocmai cum mi-a încredințat părintele să fac. Iar bucuria de a putea împărtăși cu ceilalți acest secret a fost, la momentul oportun, atât de mare, încât n-am simțit niciodată, sau am uitat instantaneu că aș fi făcut vreun sacrificiu.

Adevărul e că pe atunci eram destul de anonim, nu eram nici pe departe vreun VIP al culturii românești, deci am fost o bună alegere și din acest punct de vedere. Bineînțeles că eram inclus în listele securității ca cel care îl așteaptă la aeroport sau îl plimbă cu mașina, deci eram urmărit și eu, dar probabil ca un element destul de puțin important. Nu aveam nici un fel de poziție marcantă, nici politic, nici de alt fel. Cu această ocazie, m-am și păzit de orice poziție vizibilă, tocmai pentru a pune la adăpost Jurnalul. N-am ieșit deloc în față, nici nu am fost prea critic la adresa regimului, tocmai de frică să nu dea cumva serviciile secrete peste manuscris.

Bun și n-ați avut nicio întâlnire de gradul trei cu oamenii securității în tot acest răstimp?

Am avut, dar cumva într-un sens “pozitiv”, dacă putem spune, iar această întâlnire i-a convins că n-o să poată conta pe mine. Povestea a avut loc înainte să-l cunosc pe părintele Nicolae.

Eram în anul IV când am luat un răsunător premiu la nivel de țară. Decanul Facultății de Filosofie din București mi-a propus imediat un post. L-am refuzat fiindcă pe vremea aceea confundam Capitala cu Gara de Nord și încă nu-i cunoșteam pe Steinhardt, Șora, Liiceanu, Pleșu și ceilalți.

Mai apoi la Cluj am fost scos odată direct de la curs, dus la Decanat, pentru o întrevedere cu un ofițer de la Direcția de informații externe. Domnul cu pricina mi-a spus că se bucură că am luat acest premiu, că voi fi cu siguranță un bun filosof și că ei au nevoie de oameni de nădejde, capabili să urmărească mișcările ideologice occidentale, care studiază critica marxismului etc. 

N-a uitat să precizeze că știe că bunicul meu a fost chiabur și a fost încarcerat la Canal, dar că aceste lucruri țin de alte vremuri și pot fi trecute cu vederea. Cică ei selectează oameni inteligenți, șefi de promoție, potențiali informatori de calibru pe linie culturală, care să servească patria și așa mai departe. Drept urmare, mi-a propus postul de atașat cultural ori la Paris ori la Washington. Mi-a dat 3 zile de gândire și adresa unei camere de hotel, unde să vin cu un răspuns. Nu l-am mai contactat niciodată.

Întâmplător, după ani buni, am aflat cine a acceptat acel post în locul meu. Ei bine, acel domn pe nume Haiduc s-a predat serviciilor secrete franceze în momentul în care a primit ordin de la securitatea română să-l otrăvească pe Virgil Tănase. Iată deci cam ce preocupări „înalte” aveau atașații culturali din acele vremuri.

Întâmplător, i-am povestit odată părintelui Nicolae despre această pățanie. Imediat s-a entuziasmat și mi-a zis: “Pentru asta, dacă aș fi părintele tău duhovnicesc, te-aș scuti de post pentru toată viața!” Am și luat-o de bună.

Cunosc o seamă de oameni, mulți umblați pe la cărți, care n-au reușit să termine această carte. De unde vine această problemă a receptării? Există o anumită cheie de lectură? Are cumva Jurnalul un public țintă specific?

Cineva care a învățat despre comunism doar pentru teza la istorie are vreo șansă să priceapă ceva din Gulagul personal al unui condamnat, fie el și fericit? Pe scurt, cu ce ar trebui să se înarmeze un cititor înainte de a se imersa în această lectură tăioasă, incomodă, alambicată și, pe alocuri, atât de incorectă politic?

Jurnalul presupune într-adevăr niște riscuri, iar aici mă refer la riscul care-i paște în general pe toți intelectualii și anume acela de-a încerca să înțeleagă totul.

Cu vremea mi-am dat seama că lăsămintele Noului Testament, scrierile Sfinților Părinți sau ale celor care au avut o experiență duhovnicească autentică reprezintă experiențe ce nu pot să vină din intelect sau reflecție. Tot ce am putea face, în măsura în care ni s-ar oferi un astfel de dar, e să-l depliem la nivel “rațional”, iar orice depliere de acest fel ajunge la paradox, la contrarietate.

Există clipe rarisime de har și grație când poți înțelege jertfa lui Hristos pe cruce, iar acestea te pun într-o situație de a te întreba ce se întâmplă, de fapt, pe cruce și mai ales, ce are a face acest lucru cu gloria?

De aici vine cumva și cu receptarea dificilă a textului Jurnalului Fericirii, care eludează faptul că și părintele Nicolae a fost torturat, bătut pe rangă, lucruri pe care le-am aflat de la cei care i-au fost colegi de celulă. Sunt lucruri care țin de un anumit mister.

Simone Weil a fost una dintre autoarele preferate ale părintelui și ea a relevat un lucru important într-un foarte frumos text despre nenorocire. Indirect, acest text cumva explică amestecul de jovialitate, fericire cu tortură, suferință și pușcărie conținut în jurnal.

Weil, care suferea de niște migrene aproape insuportabile, l-a întâlnit pe Hristos în tocmai miezul acestei experiențe limită, de proximitate a morții, fiindcă durerile ei erau așa de mari, încât simțea că e pe punctul de a pleca din lume. Atunci s-a întrebat: “Ce-ar fi să iubesc în chiar această clipă?”

Aceasta a fost experiența ei în tocmai clipa revelării lui Hristos. N-a mai cerut botez sau intrare în Biserica catolică, fiindcă a considerat valabil acest botez al suferinței, parcă mai degrabă pe linie paulină, protestantă.

M-am întrebat de foarte multe ori cum ar putea fi explicate astfel de lucruri? De ce greu de receptat Jurnalul? O posibilă pistă explanatorie are legătură cu proiectul creației, respectiv cu totala libertate a ființei umane. Acest lucru înseamnă totala despărțire de Dumnezeu. Despărțirea de Dumnezeu duce la ateism. Iar ateismul înseamnă să poți exista prin forțe proprii fără Dumnezeu. Adică să fii liber de Dumnezeu.

Acest lucru te poate expune la nenorocire, iar aceasta înseamnă să fii complet lipsit de Dumnezeu, abandonat, fără credință, cu alte cuvinte să te simți singur pe lume. Aici intervine “șmecheria” lui Hristos. Când ești singur pe lume, ești unic și începi să rezonezi cu Cel Unic, în chiar nenorocirea ta. Cu o singură condiție: să nu cârtești. Dacă faci asta nu mai ești singur, ești cu tine însuți. Gemi de durere și nu spui „Vai, ce mă doare!”.

Există un mister în această problemă de receptare, fiindcă oamenii tind să vadă în acest paradox o succesiune: suferință – fericire. Or aici avem de-a face cu o sinteză, în chiar nenorocirea ultimă. Să nu uităm că după ce a expiat, primul drum al lui Hristos este în infern, ducând cu Sine lumina acolo. Aici se află o piatră de încercare a receptării pentru toți cei care încearcă să raționalizeze și să înțeleagă totul. Iar acest lucru nu poate fi înțeles decât de cel care a ajuns într-o astfel de situație, de maximă nenorocire și total abandon care, se pare, va coincide cu primele forme de ispas, de urcare. Fiindcă dacă ai ajuns în fundul iadului, de acolo încolo numai în sus mai poți să mergi… (va urma)

P.S. Din seria „Pietre de aducere aminte” mai puteți citi:

– I. D. Sîrbu, un „atlet al mizeriei”

– Lena Constante, maestra evadărilor perfecte

– Vasile Voiculescu, răsplata doctorului fără arginți

– Sabina Wurmbrand – discreția slujirii și noblețea suferinței