Femeile fără adăpost: violență, vulnerabilitate și supraviețuire în București

Cristina Foarfă

Redactor

Evelina avea 23 de ani când trei bărbați au luat-o pe sus din sala de așteptare a Gării de Nord, de unde stătea, și au dus-o într-o pădure. Unul dintre ei a lovit-o dar, din fericire, ceilalți doi l-au convins să nu îi facă mai mult rău. S-a speriat îngrozitor, nu credea că va scăpa vie de acolo. „Nu mai știam de mine, ce se întâmplă, eram foarte speriată”, spune Evelina. E mică de statură, blondă, tunsă scurt și cu o figură de copil. 

Cei doi bărbați, pe care îi cunoștea din gară, l-au convins pe agresorul principal, aflat sub influența alcoolului, să o aducă înapoi. De atunci, a zis că nu mai vrea să doarmă pe stradă și, de cinci luni, s-a dus într-un adăpost de noapte, unde femeile sunt separate de bărbați. 

Evelina a crescut într-o familie dezbinată, fără sprijin. „Mama mi-a zis să plec de acasă. N-am mai avut unde să merg.” Stăm de vorbă la Centrul Comunitar Grivița-Cișmigiu, acolo unde Asociația Carusel oferă sprijin celor vulnerabili - hrană, acces la duș, la mașini de spălat, servicii de asistență socială și medicală. 

Zâmbește cu toată fața când o întreb ce și-ar dori să facă: ar vrea un loc de muncă, o chirie, o viață stabilă. „Aș vrea să fiu vânzător comercial. Îmi place să vorbesc cu oamenii”, spune ea. 

„Femeile sunt mai vulnerabile pe stradă decât bărbații”

Cristina Oprea știe asta nu doar din practica zilnică la Asociația Carusel, unde este director de programe, ci și dintr-un doctorat susținut la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, unde și predă, dedicat femeilor fără adăpost. „Femeile ajung pe stradă mai ales din cauza violenței domestice. La bărbați cauzele sunt mai diverse, dar la femei violența este aproape întotdeauna prezentă, direct sau indirect.”

Statisticile oficiale lipsesc. Nimeni nu știe câte femei fără adăpost există în București sau în țară. Dar experiența de teren a Asociației Carusel arată că sunt mult mai puține decât bărbații – între 25 și 30% din total. Iar asta nu înseamnă că sunt mai puțin vulnerabile, ci dimpotrivă. „Raportat la populația generală, femeile trec prin mai multe situații de agresiune decât bărbații. Strada amplifică aceste riscuri.”

Foto: ID 216423890 © Tinnakorn Jorruang | Dreamstime.com

„E riscant pentru femei pe stradă, sunt fel și fel de oameni. Cu mine nu au șanse, eu sunt și femeie, și bărbat. Am forța să mă lupt cu cine mă agresează.” Ramona e pe stradă de la 7 ani. Acum are 45. Spune că a trebuit să învețe, să se lupte „ca un bărbat” pentru a se putea apăra. Chiar și așa, de cele mai multe ori, recunoaște că merge cu spaimă pe stradă. 

Vorbind despre siguranța pe stradă, și Corina, 41 de ani, spune că femeile se confruntă cu nenumărate pericole pe stradă. E furioasă. „Bărbații fac viol și crimă, atât, și duc femeile la produs”, spune ea. Nici nu își aduce aminte de câte ori a fost agresată. „Am fost și violată, și tăiată în cap, și bătută. De mai mulți bărbați. Dar și de alte femei am fost bătută”, spune ea. Stă pe stradă de când era copil și a văzut multe. „Poliția nu se interesează dacă ești bătută sau violată”, spune ea. Acum se simte relativ în siguranță: „am banul meu, mă descurc.” Stă într-o rulotă într-o zonă mărginașă a Bucureștiului, „în câmp”, spune ea, lucrează la curățenie „la scări de bloc” și într-un hipermarket. Totuși, recunoaște că îi e: „frică să nu vină cineva peste mine să mă omoare”. 

Cristina Oprea punctează nevoia de servicii sociale specifice pentru femei. Nevoile lor sunt altele, mai complexe, și țin și de sănătatea reproducerii, și de riscurile sau istoricul privind violența domestică, și de multiple vulnerabilități. 

Un alt lucru foarte important, legat de nevoia de servicii separate: „Foarte multe femei au un istoric de abuz – fizic, verbal, psihologic sau sexual. Cu atât mai mult femeile vulnerabile. Și atunci, dacă le pui într-un spațiu comun cu bărbați, care statistic sunt cei care abuzează mai frecvent femeile, nu e în regulă. Chiar dacă în adăposturi camerele sunt separate, tot ajung să împartă aceleași spații – sala de mese, locurile comune. De aceea e important ca ele să aibă servicii dedicate, unde să se simtă în siguranță.”. 

Igiena feminină

Unde îți schimbi tamponul dacă locuiești pe stradă? Ai de unde să iei un tampon sau, dacă nu, ce folosești? Unde te speli? În special pentru femei, igiena este o provocare atunci când nu au adăpost. E un detaliu aparent minor care spune multe despre invizibilitatea problemelor femeilor fără adăpost. „Este esențial ca ele să aibă acces la produse de igienă menstruală, fără să trebuiască să le ceară și fără să le fie rușine”, spune Cristina Oprea.

Ramona și Corina povestesc cum se spălau cu apă rece, pe unde apucau. „Era rău când eram la menstruație, mă spălam cu apă rece sau caldă, mă spălam oriunde, afară, înăuntru. Trebuia să mă spăl”, spune Corina, care acum este la menopauză. „Eu îmi fac igiena de femeie și cu apă rece, nu pot să stau nespălată”, completează Ramona. „Până nu a fost Asociația Carusel, eu mă spălam pe Dâmbovița”, spune Ramona, care acum vine să facă duș, să primească produse de igienă intimă și să-și spele hainele la Centrul Comunitar Grivița-Cișmigiu al Asociației Carusel. A lucrat ani de zile într-un mall, dar acum stă într-o clădire dezafectată, împreună cu un bărbat. Prima oară când a venit la Carusel, adusă de una dintre fiicele ei, i s-a făcut rău și a făcut un preinfarct. „Am căzut în brațele unei asistente sociale. Ce spaimă a dus fetișoara aia cu mine atunci.” A venit SMURD-ul, au defibrilat-o, au dus-o la spital.

De la Oceanul Arctic la Atlantic. Aventura lui Mircea, cea mai tânără persoană care străbate Europa pe bicicletă

Mircea Arămescu, un tânăr de 21 de ani, urmează să devină cea mai tânără persoană care a pedalat din cel mai nordic până-n cel mai sudic punct al Europei.

 „Accesul la toalete și igienă e o problemă uriașă. În București sunt foarte puține toalete publice și aproape toate sunt cu plată. La mall-uri sau benzinării n-ar avea voie să intre, paznicii nu le lasă dacă nu arată „conform standardelor”. Femeile spuneau că e frustrant, pentru că acolo s-ar putea încălzi iarna sau răcori vara și și-ar putea face igiena personală. La Gara de Nord toaletele sunt cu bani, la metrou la fel, de obicei după turnicheți. Așa că multe se bazează pe mici magazine din cartier: mai cară marfă, mai fac curățenie, iar în schimb sunt lăsate să folosească toaleta, să facă un duș, să spele haine. O rețea informală de sprijin”, explică Cristina Oprea.

Nașteri în canal sau despre copiii femeilor fără adăpost

Corina a născut în canal pe 25 decembrie 1999. Trecuse cu mult de termen, aproape cu o lună. A născut tripleți și unul dintre copii a murit la naștere, acolo, în canal. Nu a avut nici un fel de sprijin medical, ci doar o altă femeie care a ajutat-o să nască și a învelit copiii în pătură. Era iarnă, era frig. Nașterea a fost ușoară, își aduce ea aminte. Imediat ce a născut, a venit Protecția Copilului și i-a luat pe cei doi copii, iar pe al treilea l-au îngropat. Băieții, spune ea, au fost adoptați în America. 

A mai avut un copil, tot un băiețel, pe care l-a crescut până la vârsta de șase ani. S-a descurcat cu el cum a putut, prin canal, pe stradă, prin locuințe improvizate, încercând să facă totul să-i fie bine. Apoi a fost luat și el de „Protecție” și dat în plasament.

De-a lungul timpului, în activitatea sa de la Carusel, dar și pentru teza de doctorat, Cristina Oprea a vorbit cu foarte multe femei. „Toate femeile cu care am discutat aveau un istoric de sarcină – fie au născut, fie au pierdut sarcina, fie au copii aflați acum în sistemul de protecție. Cele cu copii minori îi aveau, de regulă, la asistenți maternali sau în centre de plasament.

Despărțirea de copii are un impact uriaș asupra sănătății lor emoționale și mintale. De fiecare dată când aduceam vorba, reacțiile erau vizibile: plâns, blocaje, dificultate de a vorbi. Unele schimbau subiectul, altele spuneau direct „nu vreau să vorbesc despre asta, îmi face rău”. Nu am avut nicio discuție despre copii fără astfel de reacții.

Mai ales femeile cu copii mari, adulți, sufereau pentru că aceștia nu mai voiau să țină legătura. „Mă doare că nu mai vor să mă sune, să mă vadă.” Unele îi urmăreau pe rețele sociale, le vedeau viețile, copiii, dar știau că nu sunt dorite în contact direct.”

O reacție plină de emoție a avut și Ramona când am adus vorba de copii. A început să plângă și a spus că îi e foarte greu, că „mai mult rău își face” să vorbească despre cei șapte copii ai ei. Ramona are șapte copii, dintre care unele fete sunt acum măritate și au la rândul lor copii. I-a crescut până la o anumită vârstă, dar viața a fost grea. A avut un soț cu care a făcut patru copii; au stat și cu chirie, și pe stradă. „Copiii mei au crescut și acasă, și la casa de copii.”

Soțul a atacat-o, i-a tăiat gâtul, a ajuns la spital, iar copiii au fost dați la cămin. Pe al cincilea copil l-a dat mama ei la cămin, altul a rămas cu ea. Despre al șaptelea nu vrea să vorbească. Ține legătura cu ei, dar începe să plângă de fiecare dată când vorbește despre asta. „Nici nu vă imaginați. Ce vrei, asta e.”

Mai este ceva: „Foarte multe femei mi-au spus că au avut avorturi spontane în perioada în care au trăit pe stradă, tocmai din cauza condițiilor. Au pierdut sarcina pe stradă. Am întâlnit și cazuri în care femeile și-au provocat avortul. O femeie mai în vârstă, care ulterior a stat într-un centru rezidențial, povestea cum în perioada anterioară, când era pe stradă, a ajuns să-și provoace singură avortul.

Și aici apare o altă problemă: dacă o femeie fără adăpost rămâne însărcinată și vrea să întrerupă sarcina, are foarte puține posibilități. În România avortul la cerere oricum nu e gratuit și e greu accesibil oricum pentru orice femeie. Pentru o femeie fără resurse, asta e aproape imposibil,” explică Cristina Oprea una dintre multiplele fațete ale sănătății reproductive a femeilor. 

Violența domestică este parte din viața femeilor vulnerabile

 „Majoritatea femeilor cu care am discutat aveau un istoric de viață care implica, în urmă cu câțiva ani sau chiar 10–15 ani, familie, locuință stabilă, un echilibru. Și toate, de fapt, aveau un istoric de violență în familie, în relația de cuplu, nu în familie extinsă, ci în cuplu”, spune Cristina Oprea. 

Și pe stradă, femeile devin victime ale violenței domestice, uneori conștient, pentru a evita pericolul unor violențe și mai mari. Dormitul pe stradă se dovedea mult mai periculos, ca femeie, decât existența unui partener violent. 

Foto: ID 136889759 © Kamionsky | Dreamstime.com

 „Legat de dormit pe stradă, femeile intervievate spuneau că încercau mereu să evite asta și să găsească alternative. Unele intrau în relații pasagere doar pentru a avea un adăpost temporar, chiar dacă partenerii erau violenți. Alegeau „răul mai mic”: mai bine un singur abuzator decât să fie expuse la riscurile multiple ale străzii.

Toate femeile cu care am vorbit și care stăteau pe stradă aveau o formă de relație cu un bărbat – uneori chiar dacă dormeau împreună pe stradă. Relația era percepută ca o protecție, o variantă mai sigură decât izolarea completă”, explică Cristina Oprea. 

Pentru femeile mai în vârstă, vulnerabilitatea vine adesea din altă direcție: dependența economică de soț, tot o formă, în sine, de violență domestică. „Am întâlnit și femei mai în vârstă, de peste 60 de ani, care ajunseseră relativ recent pe stradă. Nu aveau un istoric lung de lipsă de adăpost. Povesteau că au pierdut locuința după moartea soțului. Nu aveau venituri proprii, pentru că nu fuseseră lăsate să muncească. Soțul aducea banii, iar după ce acesta a murit, ele nu au mai putut plăti chiria sau întreținerea și au pierdut casa. În câțiva ani au ajuns pe stradă.

Asta e o formă de abuz economic. Dacă nu ești lăsată să muncești, să ai un venit propriu, devii complet dependentă de soț. Iar după ce el dispare, nu mai ai resurse de supraviețuire.

Pentru femei, strada nu e doar despre lipsa unui adăpost

Viețile Evelinei, Cristinei, Ramonei și ale multor alte femei care locuiesc pe stradă sau în locuințe improvizate arată, fiecare în felul ei, cum strada nu e doar despre lipsa unui acoperiș, ci despre lipsa siguranței, a sprijinului și, mai ales, a demnității. Pentru femei, vulnerabilitatea e dublă: sunt mai puține numeric decât bărbații, dar expuse la mai multe riscuri. Strategiile lor de supraviețuire sunt complicate și adesea riscante. 

Cristina Oprea spune că violența domestică este firul roșu care traversează aproape toate poveștile. Iar pe stradă, mecanismele de supraviețuire ajung să însemne compromisuri: relații violente acceptate ca protecție, „răul mai mic” ales pentru a evita un rău mai mare. 

În timp ce Bucureștiul se dezvoltă, inegalitățile cresc - femeile fără adăpost caută o toaletă, un tampon, o cameră unde să nu le fie frică și oameni în fața cărora să nu le fie rușine. Realitatea lor e crudă: fiecare femeie are o poveste de abuz, de pierdere și de luptă. Femeile fără adăpost nu au nevoie doar de adăpost. Au nevoie de siguranță, de servicii gândite pentru ele și de o societate care să le vadă.

Acest articol este susținut de Kaufland România, care oferă sprijin financiar și logistic pentru Centrul Comunitar ILO-Ferentari, echipa mobilă și Cabinetul Medical, ale Asociației Carusel. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€