I.D. Sîrbu – „Un atlet al mizeriei”

Poate azi, mai mult ca oricând, merită să ne amintim de acei câțiva oameni rarisimi, demni, care cu încăpățânare au ales să rămână verticali, în ciuda unor atractive oferte de destin vânturate de puternicii zilei de pe vremea când și-au trăit viețile. Acești oameni au rămas ca niște repere morale ferme ale istoriei noastre recente.

Periodic, ca să nu ne colmatăm în fantasme ieftine, este fundamental să ne reîmprospătăm memoria cu biografiile lor. Mai ales în aceste zile triste și grăbite, cu accente pe alocuri jenante, când înșelătoria și minciuna ni se vând ca pâinea cea de toate zilele, proaspăt scoasă din cuptor de o presă tot mai tabloidizată, parcă decisă să ne zăpăcească irevocabil.

E terapeutic să ne aducem aminte de destinele unor oameni de poveste, eroi trecuți în uitare, martiri care au părăsit discret scena lăsând în preajmă un gol imens. De ce? Fiindcă în jurul vieților lor exemplare ne putem oricând recalibra și reconstrui propriile existențe, lipsite azi de provocări majore și tragism pe măsură.

Frumos îi spunea Lucian Blaga tânărului său învățăcel, I.D. Sîrbu, cunoscut între prieteni drept Gary:

„Trebuie să facem economie de caractere, talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor…”

Idealist – Ilegalist

Despre ucenic vom vorbi aici, nu despre maestru. Despre exemplaritatea unei vieți care s-a vrut neapărat anihilată, însă n-a putut fi niciodată înfrântă. Despre un destin tragic luat la mișto chiar de posesor, tratat cu un umor amar și o înțelepciune frustă, de țăran ardelean autentic născut în 1919 la Petrila dintr-un tată miner-sindicalist demn și înțelept și o mamă semi-analfabetă originară din Boemia, de o credincioșie și o bunătate inegalabile.

Viața lui seamănă cu cea a unui Papillon autohton, e bună de roman de aventuri, în ciuda faptului că s-a lucrat sistematic la subminarea ei. Ca un săpun ud, scăpat mereu din mâna unui regim comunist decis să-l strângă în pumn până la sufocare, acest „atlet al mizeriei”, cum îl poreclise magistrul său, a reușit să-și creeze mereu un spațiu privilegiat de libertate interioară unde să rodească, știind prea bine că lucrează exact ca o cârtiță, în orb, la construcția unei mici catedrale neștiute și nevăzute, iscată undeva sub pământ.

Tinerețea și-o investește nu doar în spirit citind imens și învățând limbi străine (vorbea fluent pe lângă română și maghiară, germană, engleză, franceză, italiană și rusă), ci și în robustețea trupului, devenind fotbalist legitimat și campion la pentatlon. Investiția avea să se dovedească utilă pentru ceea ce avea să urmeze în anii tulburi ai războiului: și-a petrecut o felie serioasă de viață prin internate, cazărmi, pe front și ulterior, ca o răsplată pentru iubirea de patrie, în pușcării.

Face școala de pilotaj, apoi pe cea de ofițeri. După o întâlnire revelatoare cu Blaga, cel poreclit de ucenic TAO, în filosofia orientală însemnând ‘Calea’, se convertește la Litere și Filosofie. Este pe acea vreme atât de nebun de anti-legionar și de idealist, încât devine comunist ilegalist.

Avea să se lecuiască rapid, însă puțin prea târziu când, din prea marele său entuziasm, se trezește trimis pe front. Trece pe la Odessa, apoi prin Crimeea, doar ca să nimerească în cele din urmă în îmbrățișarea morții de la Stalingrad, unde speranța de viață a oricărui soldat aruncat în luptă era de aproximativ 3 ore. Nimeni nu a crezut că va scăpa viu de acolo.

„În 1942, am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o ședință de doliu, evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni am apărut la Sibiu, viu, rănit și cu un tifos exantematic bine înfipt în ficații mei. Dar vesel și… optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-au zărit în carne și oase, au exclamat dezamăgiți: «Vai, trăiești? Te-am sărbătorit atât de frumos…»”

Cum se face că Sîrbu a apărut totuși acasă ca o stafie veselă, sfidând propriile parastase? Simplu: spărgând frontul rusesc și venind pe jos toți cei 2000 de km. Furibund, se întoarce la școală, studiază, își dă examene, se îndrăgostește de teatru și, în timpul liber, îi povestește lui Blaga cu vervă și lux de detalii aventurile lui de pribeag. Acesta obișnuia să-i pună sub nas o tavă de biscuiți și, întins pe spate pe o canapea cu ochii închiși, îl asculta: „Și acum povestește Gary tot, tot, tot”.

Un destin derizoriu

Ziua de 23 august îl găsește în compania unui general rus, care îl folosește drept interpret. Își ia licența, iar în ’47, cariera lui universitară părea fulminantă. La doar 28 de ani e cel mai tânăr conferențiar din țară pentru ca, după pușcărie, soarta să-l azvârle înapoi la origini, în Petrila, unde bate alt record: devine cel mai bătrân vagonetar.

Ieșise din pușcărie în 1963, la 44 de ani, având doar 48 de kg, un trecut compromis și un viitor tulbure. În 1961 îi muriseră ambii mentori din „conul sacru” al inimii: tatăl, respectiv Lucian Blaga.

Nici o mirare, aceasta era rețeta de epurare importată de comuniștii români de la frații lor ruși, rețetă descrisă cu lux de amănunte de Soljenițîn în a sa monumentală operă Arhipelagul Gulag. Dar cum de ajunge în pușcărie un tânăr cu un CV de manual și o origine atât de sănătoasă, pe placul noii puteri? Simplu. E de ajuns o combinație fatală: o gură prea mare, prezența unui turnător mărunt și un context istoric absolut toxic.

Din zona aerată a spiritului, Sîrbu se trezește prăbușindu-se drept în derizoriu:  „Numele meu este Dezideriu. Toată viaţa am fost un doritor. Nu de puţine ori numele acesta – în cazărmi sau puşcării – se scria, printr-o ironie transcedentală, Derizoriu”.

Așa va rămânea până la sfârșitul vieții  – un personaj obscur, marginalizat, uitat și pus la index, însă niciodată anihilat, pus cu botul pe labe. În ciuda alegerii perfect conștiente de a-și trăi viața în umilință și pușcărie în loc să-și trădeze camarazii și idealurile, continuă să se numească pe sine: vagabond risipitor, ratat, mediocru, amator și veșnic ucenic.

În jurnalul său, undeva spre amurgul vieții, transcrie această notă teribil de amară:

„Știu că aceste însemnări ale mele nu vor putea fi citite decât, eventual, după moartea mea – dacă nu cumva, păgubos cum sunt, ele nu vor fi arse sau date la topit sub ochii mei, așa cum în 1958, <din cauză că nu sunt cuminte și înțelegător>, toate scrierile mele literare, filosofice, au fost distruse din ordinul imbecil al unui oarecare Drăghici. Cine mai știe azi cine a fost acest Drăghici, călăul blând al infernului nostru…?”

Exilat din propria viață

Momentul de turnură al vieții sale se petrece în 17 septembrie ‘57 când se trezește arestat pentru „omisie de denunț”. Cu alte cuvinte, refuză să-și trădeze prietenii și mai ales, pe magistrul, mentorul, profesorul  – pe Blaga. Cercul vieții sale se închide în exact aceeași zi, cu doar 3 luni înainte de decembrie ‘89.

Avea să petreacă următorii 6 ani în câteva din cele mai sinistre pușcării ale vremii, evitând la mustață chiar o condamnare la moarte. E invitat să se reabiliteze scriind articole de propagandă, însă refuză categoric. Din salariul său mizer de 500 de lei cumpără 2 pături rusești cazone, din care-și croiește un palton amărât, în vreme ce colegii săi intelectuali nu șovăie să primească 3000 de lei pentru o poezie patriotică gen Odă lăptarului meu, semnată de Baconsky.

„…un Robinson nătâng, multilateral traumatizat, mutat într-o altă țară, în mijlocul unui alt popor”

Dar nimic nu avea să se compare cu marea pușcărie în aer liber, unde primește domiciliu forțat și unde avea să rămână exilat pentru tot restul vieții – Craiova. O poreclește Craiova-Isarlâk. E un loc despre care marele Caragiale spunea: „de aici se fuge, nu se vine”.

Ajuns în Bănie, naufragiat pe această insulă străină sufletului său de ardelean sadea fost pe rând universitar, vagonetar, mașinist, profesor de liceu, ajutor de bibliotecar sau donator onorific de sânge în schimbul mâncării, Sîrbu se simte „ca un Robinson nătâng, multilateral traumatizat, mutat într-o altă țară, în mijlocul unui alt popor”.

Experiența lui cu Oltenia e o mai veche traumă a tinereții când, prin ’37, lucrează ca ucenic-zilier în Petrila. Aveau de frecat cu șmirghel și perii de sârmă niște forme trapezoidale stupide, venite de cine știe unde, supravegheați îndeaproape de către maistrul Lampe și de „un popă mic și-al dracului”, care îi înjura gorjenește. Avea să afle peste ani că de fapt șlefuise din greu la Coloana Infinitului, iar popa spurcat la gură era tocmai Brâncuși.

Ca și cum acest lucru n-ar fi fost îndeajuns, mai află și că a devenit personaj de roman în celebrul volum al lui Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni. El este modelul folosit de autor pentru personajul Victor Petrini. Nimic mai întristător. Întrebat cum i se pare romanul, avea să răspundă în aceeași notă amară a jurnalului său: „Despre mină, puşcărie şi filosofie nu se poate scrie din auzite, ca amator sau privitor pe gaura cheii”.

Instalat așadar la Craiova, unde e ocolit de intelectuali ca un paria („pe ușa mea scrie lepros”), e supravegheat permanent de securitate și e înconjurat de trădători până și în parc sau la cârciumă, în loc să cadă în ceva depresie iremediabilă, Sîrbu își suflecă mânecile și se apucă minerește de lucru, perfect conștient că opera la care muncește n-o să vadă veci lumina de la capătul tiparului în timpul vieții sale. E mai decis ca niciodată „să moară cu sistemul de gât”. Iar despre noua lui pușcărie scrie cu același umor amar:

„Dintre toate pușcăriile mele, Craiova mi se pare astăzi a fi cea mai cumplită și cea mai absurdă. Fiindcă e pe viață. Am dreptul la pachet și vorbitor, la plimbare, dar nimeni nu îmi trimite pachet, nimeni nu mă cere la vorbitor, chiar și la plimbare merg singur, singur, singur.” […] „Mi se asigură toate condițiile de a putea să mor înainte de a muri.”

Două jurnale-surori

Cum nu are de gând să dea satisfacție puterii murind înainte de ceasul sortit, oricât de tandru și insistent este invitat spre sinucidere, Sîrbu îmbrățișează, inconștient poate, tocmai principiile celei de-a treia școli vieneze de psihologie, și anume Logoterapia lui Viktor Frankl, un supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz.

Frankl spune așa: Viața are sens chiar și în cele mai mizerabile condiții. Suntem liberi să găsim un sens (1) în ceea ce facem, în actul creator, (2) în ceea ce experimentăm, cum ar fi iubirea, binele, adevărul sau frumosul și (3) în atitudinea pe care o avem față de persecuție și suferință.

În ciuda faptului că totul în jur e frig, frică, foame, ruină și deznădejde, Sîrbu nu încetează să creadă în acest sens profund descris de Frankl. Are de partea sa are niște aliați de nădejde: o vastă cultură, un curaj imbatabil, un umor superb, o vervă inegalabilă a scriiturii, plus o credință sfioasă de tipul „cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Ca bonus nesperat i se pune alături un ajutor potrivit, pe măsura dramelor sale: o ființă angelică, un suflet pereche – Elisabeta, cea regăsită în jurnal drept Limpi.

Așadar, se încăpățânează să lase în urmă dâre de lumină, să scormonească după un sens în tot ce creează, fie că e vorba despre teatru, roman sau despre superbul său jurnal de 600 de pagini. Muncește exact ca un moț bătrân și disperat care spală și cerne un munte de nisip scos din Arieș în speranța că poate, poate se va aleg cândva cu câțiva solzi de aur curat.

Scrie deci trei romane, conștient fiind de destinul lor postum (Adio, Europa!, Lupul și catedrala și Dansul ursului). Acestea au fost publicate în anii ’90, iar despre despre ele azi anticarii ridică sprânceana și librarii îți spun „nu le avem pe stoc”, ironie care l-ar face să zâmbească pe Sârbu. Normal, nici jurnalul nu e de găsit.

Iar jurnalul este exact ce trebuie – o comoară ascunsă, peste care atunci când dai, ieși chiuind pe uliță în miez de noapte, sari în sus și trezești vecinii de bucurie că ai găsit sub pat banul pierdut, la fel ca văduva din Carte.

După părerea mea, Sîrbu e suflet pereche nu doar cu Olimpia-Limpi, ci și cu Steinhardt, cel care nota în jurnalul său:

„Aventură nu-i să te urci pe un yacht supra-elegant şi să faci înconjurul lumii; aventură (şi romantism) este să-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare şi-n condiţiile date”.

În mod ironic, la fel cum sărmanului Moise i se refuză intrarea în Țara Promisă după 40 de ani de hălăduit în pustiu și eforturi de intermediere între un Dumnezeu mofturos și un popor îndărătnic, Sîrbu și Steinhardt se mută în altă patrie taman în ’89, fără ca ochii lor să vadă zorii libertății, la care au visat o viață întreagă și pe care o anticipaseră în scrierile lor.

„…cu trupurile și biografiile noastre tragice și anonime, noi am deschis o breșă de lumină și libertate spre viitor, prin care voi, acum, treceți ca pe un trotuar asfaltat. ”

Jurnalele celor doi sunt surori de sânge. Ele dau cu tifla, peste timp, acestui prezent ridicol, cocoțat pe un fals piedestal. Printre rândurile din Jurnalul Fericirii și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal citești istoria noastră tragică, dar care nu poate avea ultimul cuvânt atunci când vine vorba de niște oameni cu inima curată, cu mintea limpede, posesori ai unor destine de legendă. Și care au avut puterea de zâmbi până la capăt. Scrie Sîrbu:

„Norocul meu că nu m-am specializat: în jurul meu foiesc nimicologi cu titluri și decorații… Între atâția colonei și docenți – îmi stă bine să rămân un simplu sergent cu termen redus, dezertor recidivist și din istorie și din politică.”

O generație de sacrificiu

Mă voi întoarce la prospețimea și optimismul acestor două jurnale mereu și mereu cu aceeași convingere că reconstrucția nu poate începe prin fugă și uitare, ci prin aducere aminte, recunoaștere și smerenie în fața acestor martiri neștiuți, care s-au încăpățânat să rostuiască lucruri mari și adevărate, ba chiar să sape în căutarea fericirii ca după solzi de aur curat într-un munte de noroi, în ciuda condițiilor date, traduse prin mizerie, umilință, izolare și obturare aparentă a oricărui orizont. Sîrbu ne sugerează discret de ce am face bine să nu uităm:

„Noi suntem generația care a fost obligată să treacă peste sârma ghimpată, peste terenul minat, prin țara nimănui, care au fost primele două decenii de după <eliberare>: am trecut, foarte mulți dintre noi au căzut, unii au rămas infirmi pentru toată viața…

Dar, cu trupurile și biografiile noastre tragice și anonime, noi am deschis o breșă de lumină și libertate spre viitor, prin care voi, acum, treceți ca pe un trotuar asfaltat.

Prin experiența și jertfa noastră ce continuă și azi, voi știți acum, măcar din auzite, unde sunt minele, ce este o sârmă ghimpată, cum se pot ele evita. Am îmblânzit, cât s-a putut, paznicii, cu enormă risipă de suferință și umiliri, i-am convins să-și ascundă cravașa și să-și folosească zâmbetul în locul pistolului.

Regretăm că nu am apucat să vă învățăm cum să scăpați de frică și de cretina șmecherie de bazar și iarmaroc. Nu mai avem timp să vă explicăm nici ce e Europa, ca morală, conștiință și valoare; voi călătoriți, noi ne grăbim fiecare spre baraca veșniciei sale…”

Istoria limpede ca o oglindă

Pasionat de dramaturgie până la obsesie, Sîrbu e un actor de tragedie conștiincios, care-și declamă cu un zâmbet ironic, fără să sară nici un rând, rolul vieții sale într-o sală goală și întunecată, cu decoruri jalnice, din care spectatorii au plecat demult, căscând de plictiseală.

E un cavaler al tristei figuri căruia nu doar că nu i s-a recunoscut nimic, ba chiar i-a fost refuzat totul, până la sfârșit. Viața i-a fost transformată peste noapte dintr-o frumoasă promisiune într-un interminabil calvar. Din tânăr idealist având un viitor luminos înainte s-a trezit un clovn bătrân și uitat într-un târg Isarlâk balcanic, pe ușa căruia stă scris „lepros periculos”.

Viața lui brutal confiscată de un regim dement avea să se încheie în exact aceeași zi de 17 septembrie, după 32 de ani de izolare și jale. În tot acest coridor al disperării, Sîrbu practică o sănătoasă gimnastică a libertății interioare. Lucrează asiduu la catedrala lui de pământ ascunsă sub pământ, iar acum, la 100 de ani de la nașterea sa, relectura jurnalului său se dovedește a fi de o teribilă actualitate.

În jurnal ni se revelează preocupările autorului de a pune lumea sub lupă, într-un stil care combină amintiri simple cu aforisme sofisticate și judecăți telurice de țăran ardelean. Dar și de a ne pune în față nouă, ca popor, o oglindă cinstită, pe alocuri jenant de incomodă. 

Urmărește atent „expansiunea prostiei și fantastica ei explozie peste tot în jur” și este preocupat de a cartografia „condiția română”, precum și de a descifra drama istorică a acestui popor de „latini slavonizați, iluminați și exploatați de greci, sub ocupație turcească, având un rege prusac, o boierime străină, franțuzită, răspândiți la orizont de câteva imperii muribunde”…

Din paginile jurnalului transpare un răspăr detașat și autoironic față de o realitate hâdă, o suspect de sănătoasă poftă de viață și de cugetare profundă, precum și o neașteptată tresărire că ultimele cuvinte ale actorului uitat singur pe scenă vor articula ceva legat de cuvinte mari, cum ar fi adevăr, bunătate sau iubire.

Poate nu întâmplător, chiar în ziua morții autorului are loc premiera piesei sale „Arca bunei speranțe”. Poate nu întâmplător, ultima notă din jurnal, scrisă cu doar câteva zile înainte de noaptea de Înviere, seamănă cu nota unui naufragiat plutind solitar pe o mare înfuriată, fără capăt.

Constată dezastrul din jur cu toate pierderile colaterale, însă rămâne agățat până la capăt de această scândură salvatoare pe care scrie un singur cuvânt: speranță.

„Și noaptea târziu – Joia Mare 1989 – realizez cu înfiorare și spaimă că am pierdut definitiv o mulțime de valori și realități ce făceau organic parte din ființa mea.

Am pierdut „colonia” copilăriei, peisajul, apele, munții; am pierdut părinții mei, rudele, prietenii – dar și Cerul, transcendentul, substanțele și esențele cu care funcționam intelectual.

Am pierdut încrederea în filosofie, popi, politicieni, încrederea în convingeri, idealuri, valori-scop; am pierdut total încrederea în Omenire și Istorie – iar Europa o consider fum și amăgire de sfârșit de veac.

Am pierdut total mândria mea cetățenească, socială, etnică, religioasă; îmi detest neamul și Balcania asta mi se pare o simplă scuipătoare a marilor puteri.

Numai încrederea în Limbă, Bunătate și Jertfă nu le-am pierdut. Prin ele, ca un copil, refac în fiecare zi jucăria asta care se cheamă Speranță.”

(Craiova, Paștile, 1989)

Toate imaginile din acest material ne-au fost puse la dispoziție prin îndurarea domnului Ion Barbu, depozitarul memoriei lui ID Sîrbu la Petrila și curator al casei sale memoriale. Vă invităm să o vizitați neapărat.

Alte surse bibliografice: Muzeul național al literaturii române / Blog Marius Cosmeanu / Institutul de investigare a crimelor comunismului și memoria exilului românesc. / Rețeaua memoriei.