Toate ilustrațiile din articol: Lucian Muntean

Vasile Voiculescu - răsplata doctorului fără arginți

E anul 1884 iar toamna e lungă, poleită cu aur. Nimic deosebit în rest, ba chiar un început de viață cât se poate de banal: undeva într-un sat de lângă Buzău (Pîrscov) se naște un nou copil, un copil oarecare dintr-un șir, așa cum era pe atunci, când demografia nu devenise o traumă națională. Părinți cu nume ca pe vremuri (Sultana și Costache), familie normală, de agricultori credincioși, viață simplă și grea, fără evenimente marcante.

Nimic anormal până pe la 4-5 ani, doar preocuparea crescutului și vorbitului, plus joacă nesfârșită împletită cu micile drame și boli ale copilăriei. 

Deosebitul începe când cei din jur observă la acest copil bălai, firav, poreclit de mic Dile (cum probabil el însuși folosea prescurtarea de la Vasile) o sensibilitate aparte. O sensibilitate integratoare: pentru ființele ogrăzii, pentru obiceiurile firești ale satului, pentru legende uitate și folclorul sărbătorilor, iar mai ales, pentru slujbele bisericești, pe care băiatul le învață pe de rost, fără efort și fără să-l fi rugat nimeni.

Totul explodează când micuțul descoperă lectura, realizând că literele înșirate pe o foaie ca pe ață invizibilă creează sens, deschid uși, ba chiar te pot face să visezi, treaz fiind. Biblioteca devine noul templu sacru pentru copilul de 5 ani. Devorează tot ce-i cade în mână, iar în mintea lui se amestecă acum, la grămadă, viețile sfinților cu aventura lui Robinson Crusoe sau ciudățenia jertfelor din Vechiului Testament cu poezia populară a lui Alecsandri. Acest nesaț al cunoașterii îl va însoți pentru tot restul vieții.

La 6 ani copilul e trimis la oraș, la studii. În gimnaziu se împrietenește cu Urmuz, viitorul vârf de lance al avangardei românești. Blajin, șovăielnic și amestecat, așa o fi arătând încă din pruncie destinul acestui remarcabil viitor autor: un amalgam inform de lecturi suprapuse, infuzate în cultura nostalgică după lumea pierdută a satului. Din risipa sa de imaginație, din setea de a deveni un om universal valabil, se distilează esența unui limbaj, cel al poeziei.

Aveau să treacă 32 de ani până când copilul îndrăgostit de cuvinte să publice prima sa carte cu un titlu cât se poate de previzibil: Poezii. Cartea e semnată de V. Voiculescu, rămânând pentru familie și prieteni, același Dile. Iar piatra de temelie, cea care deschide volumul, exact ca o declarație de iubire, nici că se putea cheama altfel decât simplu, Poezia.

„Cerească floare, albă, strălucită / Cu blând miros de rai, e Poezia. / Sămânța ei de îngeri e zvârlită / Și brazdă caldă-i e copilăria.”

În aceste prime versuri clasice, de o asumată naivitate, deslușim adn-ul unui autor recunoscut mereu prin câteva atribute distincte, care-i vor marca nu doar existența, ci și opera toată: blândețea și bunătatea, credința în Dumnezeu și în cele ascunse ale lumii, nostalgia pentru limpezimea copilăriei, universul magic al satului și, nu în ultimul rând, dragostea pentru Logos.

Toate acestea îl vor însoți de la începutul său perfect de banal, până la capătul unui destin curmat pe cât de sfâșietor de dureros pe atât de revoltător de nedrept.

Ce se va petrece cu pătimirea de la finalul vieții sale seamănă pe undeva, metaforic, cu ce s-a întâmplat cu primul tiraj al debutului său literar: mai toate cele 600 de exemplare depozitate într-o magazie de la Buftea aveau să fie aruncate în aer de o bombă.

Acest lucru se petrece în anul 1916, când tocmai are loc marele război. Voiculescu e acolo, în primele rânduri, dar nu ca poet, ci ca proaspăt doctor în medicină. Între timp, se căsătorise cu iubirea vieții lui, colega de facultate Maria Mitescu. Împreună vor avea 5 copii.

Tânărul medic militar voluntar se molipsește de la soldați de tifos, icter și de febră tifoidă, însă refuză demobilizarea. Pentru gestul său de curaj va fi răsplătit cu „Steaua României” cu spade și ulterior cu „Crucea Meritul Sanitar”, clasa întâi.

Se știe, pentru cei cu adevărat dedicați, medicina este mai degrabă pasiune decât profesie. Alături de scris, medicina, în special cea alternativă, va fi marea pasiune a vieții sale. Peste ambele se așterne, ca un voal diafan, o credință tainică, aproape sfielnică, cea care va deveni în 1958, tocmai cap de acuzare într-un proces stalinist, la fel de absurd ca toate procesele de paradă ale obsedantului deceniu.

Aceste trei planuri întrepătrunse (medicină, scris, credință) sunt coordonatele pe care se mișcă această personalitate serafică, atât de pătrunsă de spiritul binelui, încât ajunsese să preamărească profesia de medic datorită privilegiului care i se oferea zilnic de a face fapte bune, de a se pune în slujba semenilor. Practic, Voiculescu devine recunoscător pacienților săi pentru șansa de a-i ajuta, și nu o dată, cei mai sărmani pleacă din cabinetul său cu mici cadouri sau sume de bani.

Recunoscut drept „doctorul fără arginți” (atribut al evanghelistului Luca), fiindcă a refuzat toată viața să primească bani în schimbul consultațiilor, chiar și atunci când era vorba despre membri ai Casei Regale, Voiculescu evita, pe cât posibil, medicația de sinteză, practicând un tip neobișnuit de medicină, numită și etnoiatrică – o disciplină care împrumuta datinile și practicile medicale specifice unei anumite comunități etnice, aici incluzând nu doar diferite soiuri de ceaiuri și ierburi, ci și tehnici, incantații sau chiar descântece în versuri.

Acest tip de demers se poate regăsi în special în proza sa fantastică, iar el se bazează pe reactualizarea unor arhetipuri, actul de vindecare, la fel ca actul artistic, depinzând așadar de integrarea în tratament a unor anumite energii spirituale. Voiculescu este, așadar, un caz unic de medic-șaman. Iar partea de „magie” a actului medical s-a aflat mereu în strânsă legătură cu arta sa.

Practic, marea temă obsedantă a scriitorului-medic este cum să devii altceva, devenind în aparență altul, prin asumarea fluxului cosmic supranatural. Catolicii numesc acest proces conversio, iar ortodocșii împrumută termenul grecesc de metanoia. Ambele rezumă ideea strădaniei și reușita omului de a deveni un altul, prin schimbarea inimii sau, în limbaj teologic, prin „naștere de Sus”.

„Acesta este singurul «om nou» pe care l-a propus Voiculescu în locul «omului nou» propus de toate regimurile totalitare, care nu se puteau exercita asupra omului vechi. Omul nou, adică omul reînnoit prin propria sa râvnă, se raportează exclusiv la forțele spirituale, nu la puterea istorică, retragerea din istorie, izolarea, devenind, în împrejurări de opresiune și amenințare, o condiție a îmbunătățirii interioare.

Tema esențială a tuturor lucrărilor cu mesaj ale lui Voiculescu – a deveni în substanța ta interioară altceva, aparent a deveni altul – se manifestă fie ca motiv literat magico-fantastic: a deveni un urs, un lup, un cal; fie ca experiență personală exprimată liric: a deveni Shakespeare.” (Roxana Sorescu, în prefața volumului Lostrița, antologie de proză fantastică, Editura ART, 2013)

Această ultimă scriere a sa, unică în cultura română, și având ca titlu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară va apărea postum, în 1964, cu o prefață semnată de Perpessicius. Pentru critici, volumul este o surpriză de proporții, la fel ca toată proza sa postumă.

Cele 90 de sonete sunt practic un vast poem fragmentat aleatoriu, în care se adună obsesiile de o viață ale autorului: un elogiu adus spiritului uman creator, meditații despre eros și timp, obsesie pentru magie și taine și, nu în ultimul rând, cugetări despre credință – văzută nu ca superstiție sau simplă mecanică formală, ci ca încleștare dramatică și confruntare existențială.

În ediția acum îngălbenită a operei sale poetice integrale din Biblioteca pentru Toți din 1983, există un așa numit Tabel cronologic unde, la un moment dat, citim:

1958-1963 Ani de mari suferințe fizice și morale. V. Voiculescu nu mai poate scrie nimic. Victimă a unei erori judiciare, scriitorul este închis. În noaptea de 26-27 aprilie 1963 se stinge din viață și este înmormântat la cimitirul Bellu.

1967 În noul spirit al legalității socialiste, este rejudecat procesul, marele scriitor fiind reabilitat postum. Se face astfel dreptate omului, iar autorului i se deschid porțile către cititori.

Dacă e să traducem cele de mai sus, am putea spune următoarele:

În noaptea premergătoare Schimbării la Față, Voiculescu e percheziționat brutal, umilit, arestat și încarcerat, iar manuscrisele i se confiscă de către Securitate. În urma unei mascarade de proces, e judecat în lotul Rugul Aprins și condamnat la 5 ani de temniță grea, degradare civică și confiscarea totală a averii. Motivul?„A scris poezii cu caracter mistic”. Comuniștii aveau boala de a confunda permanent și fără nici o bază, misticismul cu legionarismul.

La cei 74 de ani ai săi, slăbit și bolnav, poetul „cu caracter mistic” este practic, condamnat la moarte, târât între Jilava și Zarca de la Aiud și bătut cu bocancii de niște torționari analfabeți, care tot ce știau despre bătrânul cu păr alb și figură de sfânt era „că-i ceva poet care a scris nește sonate”.

Nu mai poate scrie și citi nimic nu fiindcă n-ar fi vrut, ci pentru că nu a fost lăsat. De fapt, aceasta a fost singura și ultima sa rugăminte adresată puterii înainte de încarcerare, însă i s-a interzis strict orice acces la vreo carte sau scris.

Din cauza condițiilor teribile din pușcărie, Voiculescu se îmbolnăvește de tuberculoză a coloanei vertebrale. Durerile sunt atroce, nu mai poate umbla. După eliberarea în urma decretului din ‘62 e internat și i se administrează doze forte de kanamicină, în urma cărora surzește. Morfina nu mai ajută nici ea la combaterea durerilor.

Moare în chinuri, nicidecum nu „se stinge”, cum frumos ne sugerează Tabelul cronologic. La dorința sa fermă, e înmormântat exact în straiele cu care a părăsit pușcăria: în zeghea zdrențuită și cu niște burlane scămoșate în loc de ciorapi, confecționați de către colegii lui de celulă, folosind niște sârme de la pat pe post de andrele și fire de lână din ceva pulovere vechi, drept recunoștință pentru prezența sa dătătoare de pace și nădejde.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Dacă e să înțelegem doar puțin mai adânc viața acestui om, punând totul în context, se cuvine să derulăm timpul până în 1946, anul în care parcă totul începe să o ia razna. Voiculescu are 62 de ani și se pregătește pentru ieșirea de pe scena publică. A fost toată viața sa un caracter exemplar, un model de bunătate și echilibru, iar acum nu-și dorește prea multe – bucuria familiei, o bătrânețe demnă și finalizarea unor proiecte literare. Cu ce o fi greșit, totuși, ca să merite un final atât de cumplit?

Să ne înțelegem, acest om a fost medic șef al unui întreg sector al Capitalei, a oferit mii de consultații gratuite, a fost profesor de igienă la Institutul Pompilian din București, a fost decorat ca medic militar.

Ba mai mult, a scris o carte medicală de succes, care a cunoscut multe reeditări: „Toate leacurile la îndemână”. În ’30 inițiază emisiunea radiofonică „Sfatul medicului”, de care se ocupă săptămânal, cu pasiune, vreme de 15 ani. Ca o ironie, nu s-a păstrat nici o înregistrare cu vocea sa, toate plăcile arhivei radioului fiind sparte în curtea instituției, din cauza ‘reorganizării’, orchestrată de comuniști în anii ’60. Când era oprit pe stradă de către admiratori spunea cu modestie că el e altul decât vocea din radio.

În plus, omul a fost numit inspector general la Fundația Culturală „Principele Carol”, a fost  recunoscut drept un autor de calibru, piese sale s-au jucat pe scene mari, a colaborat cu multe reviste literare, iar în ’41 a luat Premiul național de poezie. Este decorat cu „Meritul cultural pentru litere și opere literare” în grad de cavaler, clasa întâi.

După o viață atât de intensă, Voiculescu își pregătea o retragere discretă, fiind însă gata să uimească lumea pentru ultima oară cu ultimele sale scrieri coapte la foc mic, opera sa cunoscând pe final un fulminant crescendo: sonetele, proza scurtă fantastică și romanul Zahei Orbul.

Printre acestea se regăsește una dintre cele mai neconformiste și mai nebune nuvele din cultura română, căreia îi vom rezerva cândva un spațiu aparte: Chef la mănăstire. E aproape de neînțeles cum un autor etichetat drept mistic a putut descrie, cu un umor delirant, cheful absolut pantagruelic al unor călugări în pivnița unei mănăstiri.

Revenind… În ’46, imediat după terminarea războiului, rușii se instalează comod în patrie și comuniștii dau semne tot mai limpezi că vor prelua puterea. În același an, în noiembrie, în urma unei hemoragii cerebrale, moare soția sa, Lica.

Voiculescu se pensionează. Își schimbă stilul de viață, retrăgându-se din viața publică și izolându-se în bibliotecă. Trăiește ca un pustnic, blochează soba cu cărți și refuză să mai încălzească locuința. Mănâncă puțin, se plimbă mult, tace enorm și mai ales, scrie încercând să evadeze dintr-un cotidian tot mai sumbru. Trăiește într-o sărăcie asumată și refuză absolut orice colaborare cu autoritățile comuniste. Aroganța sa nepăsătoare nu va rămânea trecută cu vederea.

Prieteni are puțini. Printre ei, oameni de mare calibru cum ar fi Anton Dumitriu, Ion Pillat, Dumitru Stăniloae, Ion Mironescu, Andrei Scrima, Sandu Tudor etc. Pasionat de muzică până la obsesie, frecventează uneori casa melomanului Apostol Apostolide, un fost chelner de modă veche, care deținea cea mai rafinată colecție de discuri din București. Bătrânul cu costum ros și bocanci scâlciați căptușiți cu ziare, care își avea locul chiar pe divanul de lângă patefon, părea mai degrabă un om al străzii oarecare, decât o figură publică recunoscută.

Deliberat, Voiculescu devine „străin și singur”, fapt ce ne trimite la o rugăciune de tinerețe a prietenului său, Andrei Scrima, aluzie la drumul Emausului din Evanghelii: „Păstrează-mă, Doamne, întotdeauna străin și singur”. Trimiterea e legată indirect de o figură legendară, în jurul căreia se coagulaseră, ca pilitura de fier pe un magnet, câțiva mistici și oameni de cultură ai vremii: e vorba despre călugărul rus refugiat, Ivan Kulîghin (Ioan cel străin).

Dar, adevăratul declanșator al tăvălugului care a dus la încarcerarea întregului grup așa zis mistic numit Rugul Aprins, care organiza întruniri publice la Mănăstirea Antim, e un personaj cu totul neașteptat, de poveste. E un călugăr român obscur cerșetor din specia ‘trăistarilor’ care, înzestrat doar cu o straiță pentru pomeni, colinda mănăstirile Sfântului Munte Athos făcând mici slujbe în schimbul hranei și straielor.

Într-o bună zi, acest modest Averchie, semănând cu sfinții nebuni ai Rusiei medievale, își găsește, ca picat din cer, un ucenic neașteptat. Tipul extrem de cool și de relaxat, cu ochelari de soare și înțolit în tricou și în pantaloni scurți, proaspăt coborât dintr-o barcă, e nimeni altul decât Sandu Tudor, viitorul călugăr Daniil, apoi Agaton.

Născut cu o înclinație acută pentru substratul tainic al lucrurilor, acest personaj controversat, publicist și conferențiar ciudat, amestec de nebun cu geniu, adorator de scandaluri bisericești și literare, aterizează la Athos lejer, în postură de jurnalist-căutător de exotic, fără să aibă habar că va pleca de acolo un complet alt om.

Monahul Averchie îl avertizează din start: „Aici vin mulți ca turiști și pleacă la fel, neînțelegând nimic. Dacă vrei să pătrunzi tainele călugărești, ia-ți pantaloni lungi, lasă-ți barba să crească și fă ce fac eu”. După 8 luni rezultatul e spectaculos. Îl descrie Părintele Roman Braga, membru și el al Rugului Aprins, încarcerat drept urmare și emigrat ulterior în America:

„Acolo (lui Sandu Tudor n.n.) i s-au deschis uşile şi inimile călugărilor practicanţi ai rugăciunii inimii. A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi toată taina Liturghiei interioare a isihaştilor, luată nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maeştrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaşti.

Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acel centru existenţial al fiinţei noastre, pe care călugării îl numesc «inimă», în sens de «adânc», există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. Către acel centru al lui Dumnezeu din om se concentrează călugării când îşi coboară capul în piept, rostind în ritmul respiraţiei: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul».

Încurcate și tainice s-au dovedit a fi căile Domnului. Această misterioasă poveste în trepte este cea care a condus la arestarea și condamnarea (indirectă) la moarte a poetului Voiculescu, un om de o tandrețe și o candoare rarisime.

De fapt, pe acea vreme, nici măcar n-ar fi fost nevoie de vreo poveste cu accente mistice pentru a fi aruncat în temniță, era de ajuns un zvon, un rând dintr-o scrisoare sau un denunț sincer din partea unui ‘prieten’. Când, în timpul arestării și apoi al procesului, a fost vorba să-i sară cineva în apărare, mai toți s-au lepădat de el, ca Petru de Mântuitorul.

Voiculescu a fost un tip pe cât de credincios, pe atât de discret. Pios de fațadă? Nici vorbă. Mistic la vedere? În nici un caz. Isihast? Poate, dar în mare taină, ascuns, mereu așa cum îi plăcea: străin și singur. Dacă-l adâncești, cu greu îl poți încadra undeva. A scris poeme cu tentă erotică până la sfârșit, a luat în răspăr gesticulația sacră, de suprafață a ortodoxiei, iar cu magicul și fantasticul s-a jucat până la limitele păgânismului.

A plutit mereu deasupra tuturor, păstrându-și libertatea de a nu fi încadrabil, însă dând târcoale asiduu acelui Centru, de negăsit altfel decât prin luptă, harță, încleștare, aidoma confruntării biblice nocturne a lui Iacov cu Îngerul.

Azi, vocea sa radiofonică am pierdut-o, dar nu și scrierile, la fel cum nu am uitat nici ideile ascunse în rândurile sale. Acest medic-scriitor-martir merită azi recuperat, recitit, reasumat. Cu recunoștința care i se cuvine unui spirit nu doar dăruit, ci și ales.

Am pus deoparte drept încheiere câteva dintre cuvintele sale, selectate dintr-o conferință despre cultură și credință, ținută în fața studenților de la Teologie din București și publicate în Revista Gândirea din 1935.

„Nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sunt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. Am simţit că nicăieri nu pot fi mai liber decât în Dumnezeu. El e unica libertate a omului. (…)

Ceea ce vă pot afirma, sfârşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă îndepărteze, m-au apropiat de credinţă.

Fiindcă e o tristă unilateralitate traiul într-un spaţiu cu o singură dimensiune morală, a trăi de pildă numai în bucurie sau numai în durere. Viaţa e multidimensională. La cele două laturi de jos, pământeşti, le-aş zice dimensiuni pasionale – bucuria şi durerea – la care se limitează materialismul, trebuie să adăugăm o a treia înălţime, dimensiunea spiritualităţii… şi transfigurându-ne, să trecem în a patra dimensiune metafizică, în extaz şi sfinţenie. (…)

Domnilor, aşteptarea cea mai sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, cea care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este, cred, aşteptarea lui Dumnezeu. Deşi ascuns, nu-mi e necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură care izbește visul şi basmul unei vieţi este că El are să vie.”

P.S. Din seria „Pietre de aducere aminte” mai fac parte:

I. D. Sîrbu, un „atlet al mizeriei”

– Lena Constante, maestra evadărilor perfecte

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...