Starea de grație a nefăcutului de nimic

Unul dintre textele mele favorite din cultura română este nuvela mai puțin frecventată a lui Vasile Voiculescu intitulată Chef la mănăstire. Surpriza pe care ți-o provoacă e totală.

Nu te-ai aștepta de la sobrul autor al Sonetelor închipuite ale lui Shakespeare și membru al grupului profund religios numit Rugul Aprins la un asemenea tur de forță, ironie și potop de umor. Proza aceasta îmi amintește de un text clasic de o frumusețe rară: Ospățul lui Babette, de Isak Dinesen.

Iată, pe scurt, povestea lui Voiculescu: protopopul Ilie și popa Bolindache, însoțiți de iapa dalbă Liza, descind într-un fel de control inopinat la mănăstirea starețului Mitrofan, care, alături de vreo 10 călugări zeloși, tocmai pritocește vinurile în beciuri.

Dorind să scape basma curată de amenda protopopului și sesizând că musafirii sunt înfometați, starețul o cârmește rapid spre o chermeză, care crește progresiv, ca un aluat în care s-a scăpat prea multă drojdie, sfârșind într-o adevărată orgie culinară și bahică. Prânzul se prăbușește, cu zgomot, în Chef.

Iată aperitivul, mizilicul, adică debutul unui ospăț ce va deveni absolut pantagruelic, având să dureze vreme de patru zile încheiate:

„Bucatele începură să se perinde. Ciorbă de perișoare, sarmale, mușchiuleț și costițe fripte, purcel la tava pe varză călită și cartofi prăjiți, chifteluțe mici și pârjoale late cât palma, cârnați sfârâitori, din care când înfigeai furculița săreau cât colo stropi de untură. Toate stropite cu cinci feluri de vinuri mari, sorbite din pahare adânci de cleștar”.

După ce, de frică să nu o fure cineva, călugării o securizează pe iapa Liza tocmai în clopotniță, uitând-o acolo trei zile până când, sărmana, de foame, ronțăie funiile clopotelor, mesenii se apucă de înfulecat nu doar temeinic, ci și tematic: prima zi e dedicată în întregime porcului și celor aferente lui.

A doua se desfășoară sub zodia orătăniilor, a treia e ziua-ihtios, adică a peștelui, iar cea din urmă e declarată ziua sfântă a mielului și nu oricum, ci mielul în cele trei ipostaze ale sale, după cum urmează:

„…miel fraged de lapte, oaie și berbec, fie întreg, fie bătut, adică batal, cu toate anexele lor, de la creier, uger, căpățână, până la fudulii, plăcintă de gichir, ce se mai cheamă și drob, borșuri răcoritoare, stufaturi, mâncare de tarhon, măruntaie la frigare încununate cu mățisoare întoarse pe dos și spălate în zece ape.

Bineînțeles, toate salatele potrivite: păpădie, untișor, năsturași, creson, ceapă și usturoi verde, spanac, cu osebire lăptuci răsfățate în zarzavageria mănăstirii, iar la urmă clătite cu dulceață de vișine și gogoși, plăcinte învârtite și poale-n brâu”.

Turul de forță nu se lasă fără urmări: cuprinși de un elan nestăvilit într-ale desfătărilor culinare, tot degustând vinuri și încercând să le potrivească cât mai iscusit cu mâncarea, părinții se apucă de cântat, de jucat polca, hore și învârtite, mânate de „clanaretul” unui părinte mai înclinat spre cele lumești, ajungând la răsucit de țigări și băut nenumărate cafele, ca să reziste cât mai îndelung acestui asalt hipercaloric asupra nevoințelor trupești.

Acestui tablou deja halucinant al delirului gastronomic, în care se amestecă cu știință „ciulama de porumbei, rasoale cu mujdei, ficăței prăjiți, piept de clapon, clăbuci de icre sau stive de raci roșii ca obrajii părinților”, făcându-te permanent să salivezi, i se adaugă, dacă vă vine să credeți, și un personaj gay.

Este vorba despre răsfățatul starețului: fratele Minodor – „un fătălău rumeior, cu obrajii lui bucălați și ochii lâncezi, albaștri, dedat vinurilor muierești, dulci și licoroase”.

Cu senzația că timpul și spațiul s-au suspendat, alunecând pe gâtlejuri odată cu șiruri nesfârșite de bucate și vinuri aduse în carafe mari − fiindcă, după filozofările lor de tavernă, pasămite vederea sticlelor goale generează depresie −, sfinții în sfârșit se relaxează, uită de griji și de îndârjirile lumești, aruncând o privire în antecamera Raiului, după cum frumos notează autorul:

„…se lăsase peste ei și o seninătate, o dezlegare de toate, o uitare de griji vecină cu vrăjile, care-i închidea ca într-un ostrov fericit. Așa cum poate o să aflăm și noi când vom trece cu bine în cealaltă lume”.

Două zile pline, cu care n-ai ce să faci. Și totuși faci

De cum falsa noastră idilă cu Camino del Norte (pe care o găsiți descrisă aici) și-a dat obștescul duh odată cu descălțarea bocancilor într-o cămăruță pricăjită de hotel din orășelul Castro Urdiales − ca niște falși pelerini veritabili, ne-am pus pe cugetat, întinși pe paturi, cu ochii pironiți în tavan.

În urma cugetării s-a înfiripat acest mic dialog abstract: „Așa, și? Și acum ce facem? Păi, io nu știu. Nici io. Îhâm”.

Fraților, declar cu privirea țintă, încrezătoare în viitorul luminos: Fix așa arată chipul sfânt al Libertății cu L mare − când, pe nepusă masă, îți cad în poală două zile grase cu care n-ai absolut nimic ce să faci.

E momentul să devii om liber, adică permeabil: să lași să treacă prin tine gusturi, senzații și clipe fericite, ca printr-o sită cu ochiuri mari. Ești, cum s-ar zice în termeni medicali, referindu-se la ceva grupă sanguină, primitor universal.

Pe loc n-o să-ți dai seama cât de mare cadou poate fi acesta, fiindcă mintea deșteaptă vine mereu la urmă, privind înapoi, peste umăr, așa cum abia la bătrânețe pricepi, complet tardiv, ce trebuia să faci la tinerețe.

Acum însă, ticăloasa de minte încearcă să te mintă cum că administrarea timpului gol și ocuparea cu nefăcutul de nimic sunt o prostie fără seamăn, pentru care trebuie să te simți vinovat, mustrat în cuget și simțiri.

Trebuie cu orice preț să supui mintea asta suspicioasă, să-i #reziști și să te bucuri în continuare de fiecare clipită, de parcă ar fi un elixir picurat din pipetă, secundă cu secundă.

Aici intră în scenă ajutorul trupului, cu toate cele proprii firii pământești. Fiindcă în nuvela Chef la mănăstire a lui Voiculescu, nu logica imbatabilă, înalta teologie și precizia gândirii transformă prânzul în ospăț și beciurile mănăstirești în tavernă, ci tocmai acest trup nevolnic, care se abandonează bucuriilor simple, adică mâncărurilor alese și vinurilor de soi.

Să fim sinceri: orice ospăț strașnic are ceva sfânt până la urmă, fiindcă trimite la promisiunile Raiului celui veșnic, cu ale sale îndestulări.

Dar pentru asta ar trebui revizitat Rubem Alves, cu a sa minunată Carte a cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică. Doar că nu e loc. Acest modest articol se referă strict la alunecarea falșilor pelerini de pe drumul virtuții pe cel sinuos al ospeției. Cu zero regrete.

De dragul plinătății răgazului pe care ni l-am asumat prin nefacerea de nimic, nu vom amesteca aici și restul de două zile pe care le-am petrecut în catedrale și muzee din Bilbao și Zaragoza, fiindcă ar fi păcat să tulburăm pacea acestor două zile la fel de inefabile, trecătoare și grațioase precum aripile moliilor.

Cu o carte deschisă pe piept și ochii în tavan, Horia a stat, a cugetat la cei 240 de kilometri făcuți de noi pe jos și apoi, după o pauză îndelungă, a grăit așa:

„Sunt două posibilități: 1. Ori ne întoarcem într-o zi și reluăm drumul de unde l-am lăsat sau 2. Ori ne întoarcem și începem o nouă rută de Camino. Chiar, oare cum ar fi să le începem pe rând pe fiecare și să nu terminăm niciunul, niciodată?”

Iată, astfel de gânduri năstrușnice se pot naște în mintea cuiva atunci când respectivul începe să-și exerseze libertatea de exprimare, ascultând cum pe geamul deschis se amestecă trei sunete dominante: o ploaie mocănească spintecată de niște țipete răzlețe de pescăruși, pe un fond sonor de cauciucuri liorpăind prin asfaltul ud.

După o vreme în care am stat num-așa, așteptând un fel de ceva nedefinit, am abandonat cugetatul, am ieșit în ploaie și, plimbându-ne ca doi viitori seniori, ne-am apucat de descifrat lumea, exact cum se prezenta ea sub acel cer de aprilie apăsător, înnegurat.

Iar ceea ce a urmat în acele sfinte două zile pline de har a semănat pe undeva cu nuvela lui Voiculescu, doar că la noi, cum ar zice Cantemir, Gâlceava sufletului cu trupul, biruită de către cel din urmă, nu s-a manifestat atât de grobian-cantitativ, cât mai degrabă rafinat-calitativ.

Cum ar veni, am cârmit-o spre un pelerinaj gastronomic, oenologic și de cultură locală, administrând cu pricepere timpul decantat și trecut prin burțile noastre, mințindu-ne zilnic că, într-o bună zi, ne vom pocăi de păcatul îmbuibării și, apucând pe adevărata cale a sfințeniei, vom alerga precum căpriorii prin păduri, arzând astfel toate-toate grăsimile acumulate în straturi-straturi.

Orașul unde oamenii ating zidul cu mâna

Cum am procedat, deci? Nu ne-am repezit ca hultanii la bifat obiective turistice, deși ele ne trăgeau cu ochiul, în frunte cu ditamai catedrala gotică așezată poetic în vârful dealului, de unde începea un dig nesfârșit, care despărțea oceanul de un port simpatic, cu bărcuțe mici, de pescari bătrâni și cu nevoi puține.

Ca două cloști cu experiență, ne-am căutat un loc bun de cuibărit. Și acela s-a dovedit a fi un punct de observație mai bun decât farul din Alexandria pe vreme de furtună. Era în fața unui bar, la o masă mică, cu spatele la zid, pe o băncuță de lemn, sub un portic frumos arcuit din piatră, cu vedere spre o piațetă și mai departe, spre dig.

Vreme de câteva ceasuri ale dimineții, la adăpostul unei paella cu cartofi și omletă precum și a multor tee/cafe con leche, am inspirat aerul umed-sărat venind dinspre Atlantic, luând la cunoștință lucrurile, integrându-ne în peisaj la fel cum se integrează două buhe împăiate într-o cabană vânătorească: am învățat așadar despre metehnele câinilor ieșiți la plimbare cu stăpânii lor, despre tinerii tatuați care rulau câte o ierba buena convinși că nu-i vede nimeni, despre babetele coafate și mirosind puternic a parfum complex și plin de aspecte, despre moșulenii cu basc și obraji îmbujorați scăpărând scântei din privire în căutarea unui tovarăș, cu care să soarbă un vinișor și în fine, despre mame stoice și despletite ca Agripina din La Vulturi, înarmate cu sticluțe de lapte, hamuri și jucărele, împingând cărucioare cu prunci, în fața cărora, ca magii la Betleem, se prosternau bunicuțe chițcăind și producând sunete cântate, cică să-i scoată din letargie și să le smulgă un zâmbețel.

Am zăcut așa tăcuți, ca două butoaie de vin înțelept într-o pivniță mucegăită, minunându-ne de câte lucruri deosebite poți învăța despre lume și viață, fără să miști un deget, ci doar stând locului într-un punct fix și ducând din când în când chestii la gură.

Tot zăcând așa cu privirile pierdute, dar înregistrând totul, ni s-a făcut progresiv o foame ce părea să fie greu de ucis. Și atunci, ne-am mutat câțiva metri mai încolo, la o bodegă de veche tradiție numită La Marisqueria Alfredo, ca să învățăm de la profesioniști cum se face chestia asta. Și încetuț, pe nesimțite, am contopit micul dejun cu prânzul.

De acolo, dintr-un nou punct de observație, am privit îndelung la tineri alergători uzi leoarcă și la perechi plouate de vârsta a treia, ținându-se de mânuță, ca niște jucării stricate, parcurgând cu îndârjire drumul de pe dig până hăt, departe, unde se aflau un zid și un turn.

Oamenii mergeau până acolo, împlinind parcă un ritual sacru: atingeau cu palmele zidul de la capătul așa numitei Punte del Rompeloas și veneau înapoi cu o asemenea mulțumire întipărită pe chip, de parcă tocmai ar fi îndreptat toată strâmbătatea lumii, ar fi eradicat rujeola din Caraș și ar fi instalat în elegante locuințe sociale pe toți refugiații din Mediterana.

Asta da, ne-am zis. Când o să ne mișcăm fundurile de-aici, cândva, nu se știe când, o să facem și noi chestia asta. O să atingem zidul acela cenușiu. Dar, deocamdată, nuuu. Să mai zăbovim. Ușurel, că nu dau tătarii.

Am jucat așadar în continuare cartea nemișcării, întreruptă periodic doar de mișcările molcome ale mestecatului, sorbitului și deglutiției.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Odă sfintei îmbucături

Restaurantul sofisticat, cu mobilier de mahon și chelneri stilați, era un spectacol greu de descris. Pe bar, printre numeroase sticle de vin și cidru, se ițeau manete perlate cu diverse sortimente de bere, lângă care, creativ stratificate, se înșirau sendvicelele denumite pinxtos, trase în țeapă de scobitori care împungeau aerul cu mirosuri de pești, crustacee, anșoa afumați și alte dihănii marine.

În peretele barului erau încastrate niște acvarii de unde câte o langustă cu ochi bănuitori dădea să te apuce de nădragi, cu cleștii, prin peretele sticlei.

Să nu depășim momentul poetic fără a închina o scurtă odă unui pintxos adevărat, de un euro jumate, dar memorabil cât unul de zece. Aici nu e vorba de mâncare, fraților, ci de artă.

Pe o farfurioară mică, avem o feliuță oblică de baghetă albă, cât vreo două, trei îmbucături, depinde cât de hulpav ești. E crocantă, unsă cu o cremă de brânză, peste care stă lipită, ca marca de scrisoare, o felie translucidă de jamon maturat peste care (țineți-vă bine și încercați să nu salivați) stă o bucată grosuță de foie gras, peste care tronează princiar o bucățică de brânză camembert în coajă.

Și asta nu e totul.

Cireașa de pe tort e o dulceață ușor afumată de caise, alunecând pe peretele brânzei, peste care stau presărați niște muguri de asparagus, de design. Mușcatul transversal din acest superb turn de veghere declanșează în papilele gustative o petrecere instantanee pe o muzică a sferelor, pe care dansează îngeri.

Nu era ora 11 când venerabilii au început să se coaguleze precum pilitura de fier în jurul meselor ca magnetul. Și alături de ei, ca în Chef la mănăstire, a debutat pentru noi ziua-ihtios, adică ziua peștelui.

Am început foarte timid cu micul cadavru al unui stavrid prăjit − așezat demn, ca pe un catafalc, pe o farfurioară albă, minusculă, înecat într-o băltuță de ulei de măsline de un portocaliu verzui, extrem de îmbietor. A fost atât de bun încât au urmat imediat șase frați ai săi, limpeziți cu un vinișor alb, tăios și foarte sec, cu aciditate ridicată.

Am mai gustat câteva minuscule pinxtos cu delicioase paste de pește, ornate cu un crevete încovoiat ca un semn de întrebare, alături de o farfurioară de măsline verzi amestecate cu ardei iuți murați micuți și tot verzi, plutind în ulei aromat.

După care Horia, acum cu papilele gustative deschise larg precum crinii în zorii unei dimineți cristaline de duminică, a deschis vast meniul și a propus să trecem la lucruri ceva mai serioase, calde. Cum ar fi un bacalao (pește cod) cu garniturele mici și vesele, lângă un sos de lămâie cu te miri ce, plus o porție sobră de sepie în sos negru.

Regula nescrisă era de o evidentă simplitate: comandăm mereu două chestii diferite și împărțim totul frățește. Apoi discutăm fiecare fel. Sau doar mestecăm în tăcere.

Și astfel, ceea ce până atunci erau falșii pelerini au făcut loc adevăraților mâncăi, de zici că eram protopopul Ilie și popa Bolindache în beciurile mănăstirii.

Iar dimineața s-a topit încet în după-amiază, noi devenind, fără putere de împotrivire, doi cavaleri ai nefăcutului de nimic în afară de stat, mâncat, băut, fără urmă de cugetat.

Iar când venerabilii s-au retras pentru câteva ceasuri spre sfânta siestă, ne-am ridicat și noi de la masă oftând, îndreptându-ne greu și eliberând discret o gaură în plus la curele, peste burțile bombate de prea bine.

Apoi, ca două languste mari și lente amușinând aerul cu antenele, ne-am dus până la capătul digului ca să atingem zidul cu palmele și să ascultăm uruitul ca de moară al oceanului.

Cum găsești crâșma perfectă?

Orele siestei au trecut ca un vis în timp ce pritoceam un vinișor perlat, cu ochii pierduți în larg prin perdeaua diafană a ploii. Seara ne-am început-o abrupt încercând să fotografiem în low-light o mâță portocalie care se plimba pe zidul dintre două case. Apoi am fotografiat caldarâmul ud din piatră cubică de pe străzile înguste, asezonat cu lumini sparte de neon și becuri gălbui.

Apoi ne-am învârtit în jurul cozilor, încercând să identificăm cu care anume dintre cele vreo 30 de crâșme ale centrului vechi din Castro Urdiales ar fi corect să începem deschiderea, ca la șah.

Aici e chestie de feeling, iar cum Horia e un cârciumar de marcă, e bine să nu te bagi peste el. Taci, urmărești discret cum face și, în loc să te dai deștept, mai bine înveți niște lucruri noi de la un profesionist.

Dacă vă închipuiți cumva că e simplu, ei bine nu e. Fiindcă tre’ să fii ori bețiv sadea ori sărac rău cu duhul, ca să dai buzna în prima cârciumă și să rămâi înfipt acolo.

Sunt o sumă de criterii invizibile și imposibil de descris, care se cer împlinite pentru a simți la un moment dat o așezare unică în poveste, pentru a simți că ești exact omul potrivit la locul potrivit, în momentul perfect cumpănit.

Iată-ne, așadar, instalați pe câte un scaun de bar, urmărind dansul ca un menuet al unui barman bătrân, cu stil. Doar că moșuleanul scund, cu părul rar, zâmbet trist și alură de bunic bonom nu-i un barman de rând, așa cum nici barul lui, numit La Peseta, nu e unul comun.

E tocmai sediul din care venerabilii pleacă seară de seară în turneu să bea câte un pahar de vin în mai multe cârciumioare, după un algoritm doar de ei știut. Acum stau adunați ciopor lângă bar, în picioare, și se chiorăsc tăcuți la un tv unde rulează un documentar despre cum se cultivă și se gătește sparanghelul.

Parcă s-ar uita la primul pas al omului pe Lună, nu altceva, atât sunt de absorbiți. Marea lor majoritate țin în mână pahare de vin alb și rozé, semn că seara e încă tânără.

Tematica barului e corida. Peste tot, poze alb-negru, poze cu tauri, toreadori, suliți, sânge, arene și echipe de fotbal locale înghesuite alandala pe toți pereții. Defect de fotograf – încep să le scanez cu atenție și să mă uit la chipuri. Apoi la personajele din bar.

Și, la un moment dat, între două înghițituri de vin alb, mă pălește revelația, cât pe ce să mă-nec. Moșuleanul de la bar e tocmai toreadorul care apare în mai multe fotografii, făcute evident cu vreo 30-40 de ani în urmă.

Și da, exact asta e clipa când știi prea bine că tocmai ea, clipa aceea mai trecătoare și mai efemeră decât puful de păpădie mânat de vânt, pentru asta a fost iscată din neant la facerea lumii, pentru ca tu, nevrednicul, să te întâlnești acum cu ea și să o implori din inimă să se oprească și să rămână așa, încremenită ca o poză într-o ramă.

Și atunci, în acel moment de superbă revelație, când toreadorul a luat un pahar cu picior, a turnat vin în el și l-a pus pe unica pată de lumină aflată pe bar, am știut în adâncul sufletului meu că totul nu poate fi decât exact așa cum e și nicidecum altfel, și că așa ceva nu se va mai putea repeta niciodată și nicăieri, în vecii vecilor.

Și o pace ca dintr-o altă lume s-a așternut atunci, așa cum așterne gospodina o față de albă peste o masă rotundă, și pânza rămâne un pic bombată, până când aerul de sub ea se îmblânzește și apoi pleacă în treaba lui. Și aerul acela poartă promisiunea unui ospăț.

Seara, ca o față de masă plină de firmituri

O vreme, i-am urmat pe venerabilii foști pescari plecați în turneu prin cârciumi. Unii se pierdeau pe drum, alții se întâlneau cu alți venerabili și vorbeau tare despre ultimul gol al lui Messi, în timp ce se uitau, cu capetele date pe spate, la câte un tv fixat aproape de tavan și treceau progresiv de la rozeuri joviale la vinuri roșii, sobre, de Rioja și Crianza.

Și astfel, mutându-ne ca doi trântori din floare în floare, după ce am inspectat îndeaproape măiestria barmanilor de a turna, cu nonșalantă precizie, fix câte 100 de mililitri de vin, am descoperit Escala, o cârciumioară memorabilă, plină ochi de localnici, aflată pe un colț de stradă cu nume cât un poem scurt: Calle de Antonio Hurtado de Mendoza, în Castro Urdiales, Cantabria, Spania, tărâm binecuvântat sub soare.

Iar acolo ne-am împrietenit mai întâi cu un câine minuscul și isteric, doar un pic mai mare decât servețelele mototolite de lângă bar. Apoi cu ospătarul/proprietar George, pe care nu-l chema George, dar, fiindcă semăna leit cu tipul din Seinfeld, așa îi va rămâne numele.

Apoi ne-am împrietenit cu nesfârșitele mâncăruri aduse de George cu sistemă, în valuri, așa cum veneau hoardele tătare pe vremurile când noi, popor brav, ne dădeam foc la fântâni.

Și tuturor le-am ținut piept cu vitejie, cu ajutorul noului și curajosului nostru prieten cu nume de erou − UnZaGa, un vin roșu local, ușor și cinstit, servit rece, care are darul să scoată din om cele mai deosebite calități, cum ar fi: buna-învoire, dialogul, omenia, elocința, înțelepciunea de cârciumă, umorul, inteligența emoțională (că e la modă), plus multe altele, printre care, trebuie să recunoaștem, nu se număra și cumpătarea.

Lumea toată parcă ar fi încăput deodată într-un hamac cosmic, pe care o mână nevăzută îl legăna ușor, de noapte bună.

Nu știu cum s-ar putea descrie aceste două zile de absolută grație petrecute în Castro Urdiales unde, la un moment dat, totul, inclusiv noi doi, începuse să se legene molcom, pe muzica ploii, la fel ca valurile enorme ale Atlanticului, cele venind de foarte departe.

Noroc cu oamenii de bine care, punând ei mâna pe zidul de la capătul digului, țineau lumea să stea fixă și să nu se mai clatine.

Final de poveste

Omul e o ființă ciudată. Își permite multe pe lume și, în general, e îngăduitor cu sine. Câteva lucruri însă i se par stranii, îl pun imediat într-o stare de suspectă alertă: nu-și prea permite să fie oribil de lent, aproape nemișcat, ca un șarpe boa care a înghițit o pălărie.

I se pare suspect să tacă din gură mai mult, adică ore în șir, fără să aibă mereu păreri ferme despre orice sau să zăbovească îndelung, nemăsurat, cu un pai în gură, așteptând să-i aterizeze de undeva în scăfârlie un gând cât de mic.

Noi doi, în cele două zile pline petrecute în Castro Urdiales, am aflat câteva lucruri esențiale despre forța incredibilă a Răgazului, fie numele său lăudat. Cum ar veni, am trăit în final ceea ce au experimentat și călugării din Chef la mănăstire:

„S-a lăsat peste noi o seninătate, o dezlegare de toate, o uitare de griji vecină cu vrăjile, care ne închidea ca într-un ostrov fericit”.

Apoi, cu o tristețe imensă în suflete, ne-am luat catrafusele și ne-am cărat în lumea largă și previzibilă. Tăceam. Și mai că plângeam, fiindcă știam că nimic, niciodată, nu va mai fi la fel ca atunci.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...