Via Transilvanica. Învățămintele fraților la capătul călătoriei, după ce i-au ajuns sufletele din urmă

Am încercat să ne imaginăm ce va presupune nebunia de a carta și marca aproape 1.000 de kilometri pe această cale regală, începând de la primul pas al Regelui Carol I în noua lui țară, la Drobeta Turnu Severin, până, hăt, în nord, la Putna, la mormântul Regelui Ștefan cel Mare.

Va fi o aventură plină de sens și sudoare, imposibilă fără voluntariat și muncă de echipă.

Ne-am pus în pielea viitorilor pelerini care, într-o bună zi, vor alege să uite de obișnuitul concediu în Grecia și, în locul lui, vor umbla pe jos o felie tematică de țară, poate pentru a se lăsa re-vrăjiți de ea și de oamenii ei.

Dacă iese ce trebuie, acesta e un drum pentru viitorul centenar.

În final, ne-am dat jos bocancii noroioși, am așteptat câteva zile până să ne ajungă sufletele din urmă și am tras fiecare câteva concluzii.

Iată-le.

„Să bați o bucată din Via Transilvanica e ca un îndemn. Dincolo de a străbate, aparent fără sens, același peisaj unde alternează dealuri, câmpuri și păduri, la un moment dat se desprinde o stare de grație. E o stare de grație a căutării și regăsirii.

Eu, unul, m-am regăsit în gospodăriile țărănești îmbătrânite și uitate de lumea care contează, cea în care puternicii zilei fac jocurile. M-am regăsit în mirosurile și gusturile care le însoțesc.

M-am regăsit fiindcă aceste lucruri sunt de fapt eu, copilul care a părăsit lumea primordială, neștiind pe atunci ce trăia: o lume magică.

Am făcut 200 de kilometri pe jos în 9 zile și ne-am întors de unde am plecat în doar câteva ore, schimbând două autobuze. În acele ore, am transcris la cald gânduri și emoțiile trăite în aceste zile.

De multe ori am călătorit zile întregi cu mașina. Am muncit săptămâni, luni, ani, dar nu am scris, niciodată, nimic despre toate astea. O mare cantitate din acest timp trăit nu va face saltul de a deveni o amintire încărcată cu emoție.

Iată de ce cred că orice călătorie care te duce pe nebănuite, prin șiretlicuri simple și învechite, înspre tine însuți capătă valențe de timp câștigat, de timp recuperat și finalmente, de timp trăit”. (Toma Fărcane, aka don Tomasso)

„Am pornit pe drumul acesta necunoscut cu niște îngrijorări și m-am întors cu o certitudine. Simțeam igrasia unor gânduri, care urca pe pereții minții mele:

Oare o să putem duce proiectul până la capăt? Oare nu cumva o să-i dezamăgim pe alții sau chiar o să ajungem noi înșine dezamăgiți de câte probleme vom întâmpina, până o să-i dăm o direcție limpede?

Apoi am tot mers. Mersul pe jos ajută. El aduce liniște în sufletul omului. Lași să apară în mintea ta, la grămadă, toate întrebările, încrâncenările și îndoielile pe care le ai.

Apoi, fără să faci ceva anume, ci doar mergând pe drum, toate se dizolvă treptat într-o mare de senzații: miros de sânziene, gust de cireșe amare, picuri de ploaie, vorbe ale oamenilor, transpirație ce îți curge în ochi de pe frunte sau doar un muget prelung de vită, la ceasul înserării.

Și, deodată, sufletul e mai ușor, iar viața devine mult mai simplă și mai clară. Eu cred că avem nevoie de drumul acesta. El ne poate da liniște și calm în vremuri tulburi”. (Mircea Miclea, aka fratele Kiril)

„Într-o țară care pare să-și fi pierdut mințile (politice) și direcția, într-o țară lovită de blestemul unei eterne înțepeniri în proiect, oare cum ar fi să-ți imaginezi un drum adevărat, impecabil marcat, care să ducă o poveste cu sine, de la un punct A la un punct B?

E ca și cum ai găsi deodată terra ferma sub tălpi, în timp ce te afunzi într-o mlaștină.

Cum ar fi ca, mergând la pas, să redescoperi fibra interioară a țării tale? Chiar, cum ar fi să te reîndrăgostești de propria patrie, uitând un pic de cei care vor să ne conducă pe căi obscure, doar de ei știute?

Acesta este pentru mine visul numit Via Transilvanica. E un vis paradoxal: al revelației și al uitării.

Concret, dincolo de experiența inegalabilă a prieteniei, am înțeles trei lucruri din cei 200 de kilometri umblați pe jos:

1. Că întârzierea noastră istorică și înțepenirea în obiceiuri străvechi pot deveni șanse reale pentru un tip de turism eco-etno absolut șarmant și greu de regăsit în alte țări ale Europei. România rurală are o poveste unică și ar face bine să o ia în serios.

2. Că umblând multă vreme pe jos, redescoperi arta uitată de a privi realitatea îndeaproape, necosmetizată, așa cum ți se livrează. E o mirare de prunc care vede lumea prin oameni, insecte și păsări, prin lucruri insignifiante și gesturi arhetipale.

3. Că țara asta a noastră e încă generoasă cu omul. Îți dă un sentiment de siguranță și libertatea de a hălădui, fără frică, cam pe unde te îndeamnă inima. Iar întâlnirea cu Celălalt, fie el român, ungur, rom, bulgar ori sas, este, de obicei, un bun prilej de a celebra alteritatea. E un mod sublim de a aprecia diferențele care ne unesc”. (Voicu Bojan, aka fratele Metodie)

„Se întindea Monorul în fața noastră când mi-am amintit cu drag cum, în urmă cu trei ani, mă aflam pe un deal asemănător, aproape de Santiago de Compostela.

Se spunea pe vremuri că, în acel loc, omul care, dintr-un grup de pelerini, vede primul acoperișul catedralei despre care se presupune că a fost construită tocmai pe mormântul Apostolului Iacob are voie să-și ia numele de Rey.

După mai mult de 1000 de kilometri făcuți pe jos tocmai din Bordeaux, aveam pe atunci gânduri amestecate. Dintre ele, se desprindea unul foarte clar: Călătoria mea nu are cum să se termine aici.

Și apoi, chiar și după ce am ajuns la catedrală, am plecat către Finisterre, am revenit la Santiago, am plecat către Porto și s-au terminat toate zilele călătoriei mele, gândul acela tot nu-mi dădea pace.

Am revenit apoi pe drum cu fiul meu, Mattis. Și am făcut noi doi împreună încă 100 de kilometri pe Camino Portugues, mai mult ca să mă lămuresc pe mine însumi dacă drumul mai seamănă sau nu cu acela pe care-l făcusem singur odinioară.

Și, cumva, îmi doream să-l fac pe fecior să prindă drag de umblat pe jos, alături de mii și mii de tineri de vârsta lui care bântuiau pe acele cărări.

Și din nou m-a vizitat același gând: că drumul nu are cum să se termine brusc, în clipa aceea frumoasă când ajungem să stăm cu gurile căscate lângă catedrala care reprezintă punctul culminant pentru mia de oameni ce intră zilnic în Santiago.

Peste timp, am căpătat un răspuns pe dealul de lângă Monor: Via Transilvanica este un drum care contează, e un drum care merită făcut.

Poate, cândva, un apostol a trecut și pe acest drum, iar el ne va da din puterea lui deplină ca să-l ducem la capăt.

Un singur lucru știu: că emoția pe care am simțit-o mergând pe drumul acesta al nostru nu e cu nimic mai prejos decât tot ce am trăit pe El Camino. (Alin Uhlmann Ușeriu, aka dom’ Căpitan)

Vă mulțumim tuturor celor care, cu gândul sau cu fapta, ne-ați fost aproape. V-am simțit alături pe acest drum inițiatic, măreț și blând − un drum mai frumos ca oricare altul, fiindcă este și va fi al nostru.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Celelalte părţi ale seriei:

1. Via Transilvanica. Din Tihuța până la nea Vasile din Blidireasa, omul care a inervat ursul

2. Via Transilvanica. Suspecţii de serviciu de la vila lui Ceaușescu

3. Via Transilvanica. Din Şieu pân’ la Monor, drumul e un basm de flori

4. Via Transilvanica. Să te fereşti de omul roş şi când îţi arată traseul!

5. Via Transilvanica. Slalom printre sate părăsite și Cristoși sculptați până în ținutul mândrilor secui

6. Via Transilvanica. Traiul bun de la Sovata ne ispitește să rămânem pe vecie

7. Via Transilvanica. Marea sete de pe Drumul Mariei și sfânta împăcare din Atia

8. Via Transilvanica. Căderea din paradis într-un han depresiv din Lupeni

9. Via Transilvanica. Părăsim lumea satelor pentru a redeveni anonimi perfecți în Odorhei